Elena Popescu

A fost și a rămas motorul familiei. Acum, piesele rămase – fiica, nepoata, soțul, ginerele – încearcă să funcționeze, dar nu mai are cine să le propulseze.

De Nicoleta Rădăcină
Ilustrație de Tuan Nini
12 august 2021

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Ilustrația reprezintă obiecte care au aparținut Elenei.

Pe Elena Popescu o strigau „coana moașe” toți vecinii din Bărbulețu, un sat din nordul județului Dâmbovița. Acolo s-a mutat după ce s-a măritat și a construit totul de la lingură și cuțit; acolo a devenit mamă și le-a ajutat și pe alte femei să nască, le-a vaccinat apoi copiii, ca asistentă la dispensar, și n-a zis niciodată „nu”, nici în toiul nopții.

Pentru prima ei nepoată, a fost întâiul confident. Pentru fiica ei, Mirela Gagiu, 63 de ani, a fost „motorul familiei” – i-a fost alături în cele mai importante momente. A stat în spatele scenei la căminul cultural când avea 7 ani și recita Luceafărul, a mers cu ea la admitere la liceu și la facultate, a stat cu ea în sala de nașteri și n-a lipsit nici la ceremonia în care a fost numită directoare adjunctă la școala bucureșteană la care predă biologie.

„Era însă genul de mamă care te sărută în somn, nu te laudă de față cu alții”, spune Mirela. „Mama a vrut tot timpul să-mi depășesc condiția, să plec din sat, să merg la școală și mi-a fost un exemplu de femeie ambițioasă, puternică. Și-a luat permis de conducere când au apărut primele Dacii 1300 și a condus până în ultima clipă; se urca în mașină și la trei noaptea dacă trebuia.”

A continuat să facă asta și la pensie, când casa ei a devenit un soi de farmacie, unde s-au perindat oameni pentru o pastilă sau un sfat până în ultima zi. „Se îngrijea, își făcea manichiura, pedichiura, îngrijea grădinile de zarzavat cu tatăl meu, avea o bicicletă medicinală care o ținea activă, își făcea analize periodice. Mama nu se gândea la moarte.” 

A ajuns la spital în urma unui accident ușor de mașină, la 83 de ani. După un an în care s-a ferit de virus cât a putut, ba chiar a purtat câte două măști deodată, s-a infectat în spital. În câteva zile a ajuns intubată la ATI COVID-19, unde a dus cu ea și insuficiența pulmonară de care suferea deja. Atunci, Mirela a știut că o va pierde. „Nu ne-am luat rămas bun, nu am vorbit niciodată la telefon și mama a dispărut de parcă nu ar fi existat”, spune ea. „A rămas tata, la 95 de ani, care mă strigă cu numele ei.”

Lipsa de comunicare a medicilor o bântuie și astăzi pe Mirela, care a cerut explicații de la Spitalul Județean Târgoviște, pentru că nu poate să facă pace cu modul fulgerător în care s-a dus mama ei. Cel mai liniștitor e acum când o vizitează, îi aranjează câte o floare și îi vorbește. „Îi spun ce s-a întâmplat pe acasă, că avem grijă de grădini, și mai ales, «mama, iartă-mă că nu am știut să-ți arătăm cât ai fost în viață cât de mult te prețuim».”

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.