Ţi se mai spune şi Costică?

Povestea unei încurcături.

„Ți se mai spune şi Costică?” Fusese o întrebare banală, pusă pe peretele meu de Facebook de o tipă la vreo 30 de ani, cu ochi negri şi păr creţ. Să o numim Maria. Am fost convins că mă confundă, căci Costică îmi spuneau doar doi oameni, fără Facebook, cu care nu mă văzusem de mult. I‑am răspuns că mă confundă, dar am invitat‑o să vorbim în privat, căci mă făcuse curios.

Era o vineri de martie, eram la birou şi Maria mi‑a spus că din cauza mea avusese un coşmar noaptea trecută. A durut‑o ca naiba, a crezut că face infarct şi abia a reuşit să adoarmă. A adăugat că nu mai face faţă şaradelor mele şi că vrea să afle cine sunt.

„Dacă eşti cine scrie la profil, ce legătură ai cu mine?”, mi‑a scris. „Nu te mai ascunde, imaginea ta de profil are prea multe legături cu ce am făcut eu pe fb în ultima vreme ca să mă… abureşti cu un aşa răspuns.”

Imaginea mea de profil era cu mine într‑un bar, cu ochii întredeschişi, purtând mustaţă şi un papion roşu. I‑am răspuns că nu înţeleg nimic şi apoi am încercat să mă uit pe profilul ei, să caut indicii, dar fiindcă postările ei nu erau publice, a trebuit să‑i cer prietenia. Din câte‑mi aduc aminte nu mi‑a sărit nimic în evidenţă, poate doar faptul că în poza ei de profil era o fată cu părul creţ, la fel ca şi al meu.

Mi‑a dat de înţeles – deşi nu părea să creadă că nu ştiu cine e – că e sora mea. Mi‑a reproşat că de doi ani o urmăresc pe Facebook, că eu caut disperat o reîntâlnire, o reîntregire a familiei separate acum mulţi ani. Nu mi‑a explicat de ce crede asta.

M‑am speriat puţin. Nu mai păţisem aşa ceva pe Facebook şi i‑am spus că sigur nu am nicio legătură cu ea, că‑mi cunosc părinţii de la început şi că am doi fraţi mai mici. „De la care început eşti cu ei?”, mă tot chestiona. „Dar poze de la naştere ai?” Întrebările mă amuzau, dar tot îmi inspirau o farsă. I‑am trimis o poză cu mine şi cu fraţii mei de când eram mici şi urma să‑i trimit, atât de disperat eram să închid subiectul, şi scan după certificatul de naştere. M‑am răzgândit şi am închis amândoi subiectul după ce mi‑a spus că am putea fi chiar gemeni.

I‑am urat multă sănătate şi succes în căutarea fratelui.

*

Nu îmi stricase complet ziua. De la birou am ieşit la o bere, două, într‑un club, le‑am spus păţania şi prietenilor mei care au luat‑o la fel de serios ca şi mine şi am trecut la alte subiecte destul de repede. Am ajuns acasă după miezul nopţii şi, ca orice om care are un blog şi o revistă online, mi‑am verificat mailul înainte de culcare. Pe Facebook am observat că am fost taguit într‑un comentariu lăsat de Maria la un post de‑al ei, o melodie din Charlie and the Chocolate Factory, de Tim Burton. Link‑ul fusese share‑uit cu şapte ore în urmă şi conţinea fix 500 de comentarii scrise în decurs de cinci ore, toate ale ei, toate de un singur rând, în care vorbea, enumera, îşi povestea ziua, povestea filme şi parcă dialoga cu diverse personaje. Nu am avut răbdare să citesc tot, erau multe lucruri personale şi simţeam că‑i invadez viaţa mai mult decât trebuie. Aveam senzaţia aia în care vezi din casa ta în bucătăria unui vecin fără ca el să observe. Îl vezi în haine de casă gătind sau spălând vase, te uiţi câteva secunde, până te simţi prost şi apoi fereşti privirea şi‑ţi vezi de ale tale.

Comentariile în care eram taguit formau un soi de ghicitoare: „Tim Burton e creţ vâlvoi, seamănă cu sara şi cu Constantin Nimigean deodată. Cine e Constantin Nimigean? That’s the question. The answer that you have I don’t. Hurts like hell”.

Din momentul acela, mi‑am dat seama că nu‑i nici o glumă proastă, nici o farsă a unui prieten. Eram puţin ameţit, m‑am speriat şi am blocat‑o. Mi‑am zis că nu trebuie s‑o mai deranjez cu nimic şi nici ea pe mine. Sperietura nu mi‑a trecut nici a doua zi şi am fost pe aproape să‑mi fac privat contul personal de Facebook şi să nu mă mai las aşa descoperit: cu multe poze cu mine, multe check‑in‑uri şi o listă de evenimente la care spun în gura mare că voi merge.

Le‑am povestit şi prietenilor noile întâmplări şi s‑au speriat şi ei, dar apoi am depăşit subiectul, contul meu de Facebook a rămas cum a fost şi viaţa a continuat. Asta până pe 20 aprilie, când am primit un mesaj privat de la un domn cu care aveam trei prieteni în comun. S-a prezentat, aşa cum scria şi la profilul lui, ca un fost profesor, actual redactor la o editură şi mi-a sugerat să‑l caut pe Google ca să‑mi confirme şi internetul că dumnealui există.

După mica prezentare, mi‑a scris că este fostul soţ al Mariei şi tatăl copilului lor. „Îmi permit să vă abordez întrucât mă confrunt cu o problemă acută”, mi‑a scris. „Copilul se află în îngrijirea mamei, iar eu încerc să obţin în justiţie încredinţarea copilului către mine, întrucât mama nu are discernământ.”

*

Înainte să răspund, am contactat unul dintre cei trei prieteni pe care îi aveam în comun ca să verific că acel domn există, că i‑a fost profesor şi ce altceva putea să‑mi mai spună. După ce m‑am liniştit şi am aflat că domnul este în regulă, l‑am sunat. Mi‑a spus şi la telefon că e fostul soţ al Mariei şi că ea nu are discernământ, iar el încearcă să obţină în justiţie dreptul de a avea copilul. Mă găsise pentru că Maria îi povestise şi lui ce s‑a întâmplat, cum m‑a descoperit, că‑s fratele ei, abandonat de părinţi sau de bunică, conceput în urma unui incest şi dat spre adopţie imediat după naştere. Bărbatul mi‑a spus că Maria i‑ar fi povestit chiar şi copilului, adăugând că sunt un unchi plin de bani şi de relaţii şi că voi avea grijă de ei.

L‑am crezut pe acest domn şi i‑am oferit toate informaţiile despre ce s‑a întâmplat. I‑am pus într‑un document toată povestea, cu print‑screenuri după conversaţiile pe care le‑am avut cu Maria. Mă simţeam oarecum responsabil pentru soarta acelui copil şi eram şi puţin nervos pentru că ea îşi minţise copilul. Mă gândeam că poate va primi îngrijiri medicale odată cu acest proces, se va însănătoşi şi, nu ştiu, se va schimba ceva în bine în viaţa familiei lor despărţite. Alor mei nu le‑am spus nimic, şi pentru că nu doream să‑i implic în această situaţie pe care nu cred că ar fi înţeles‑o decât dacă le‑aş fi povestit mai întâi cum e cu Facebookul.

Pe 17 mai, fostul soţ avea o întâlnire la tribunal pentru care a depus dosarul cu povestea fratelui, iar pe 21 mai, de ziua mea onomastică, am primit un mail în care mi‑a spus că i‑a fost încredinţat copilul de către instanţă şi că Maria a primit şi ea drepturi egale de îngrijire. Urma să ne vedem la o bere şi să îmi povestească mai multe.

Recunosc că eram puţin interesat de ei şi de povestea lor de cuplu şi eram curios cum au ajuns la acel punct. Mă gândeam chiar la un articol pentru LOVE ISSUE; se potrivea cu tema Dependenţă/Independeţă, dar am renunţat pentru că era prea mult din viaţa mea privată. Nu ne‑am mai întâlnit la o bere pentru că doream să se termine povestea, mă simţeam deja puţin în plus în ea.

*

După mijlocul lui septembrie eram la un eveniment pe terasa unui club. Mă simţeam bine, băusem două beri şi socializam. La un moment dat eram lipit de un perete şi încheiam o discuţie telefonică cu un amic. Toţi cei cu care venisem îşi găsiseră o masă unde să stea, iar eu urma să mă alătur. Tocmai atunci, o tipă în salopetă albastră, cu păr creţ, ochi negri şi mâinile în buzunar, s-a apropiat de mine şi mi-a spus că vrea să vorbim. Instantaneu mi‑am dat seama cine este; mâinile din buzunar îmi creau un oarecare disconfort.

„Bună, sunt Maria.”

„Salut, mi‑am dat seama.”

Aproape jumătate de oră am stat de vorbă, lângă zid, la o distanţă de un metru jumătate, distanţă sigură, eu cu mâinile la spate şi ea cu mâinile în buzunar. Mi‑a spus că a pierdut copilul şi că de acele momente nu vrea să‑şi mai aducă aminte; că nu era ea când m‑a abordat atunci şi că nu am înţeles despre ce era vorba. Ştia că am vorbit cu fostul ei soţ, ştia că l‑am ajutat şi i‑am oferit discuţiile noastre private pentru întâlnirea de la tribunal.

Era bine, era voioasă, pleca în altă ţară curând, cu o bursă, parcă. A ţinut să‑mi spună de mai multe ori că nu mai are copilul. I‑am spus că m‑a speriat, că‑mi pare rău şi că trebuia să se fi comportat altfel cu mine, trebuia să fie mai calmă, căci mi‑a dat de înţeles că ori face vreo glumă proastă, ori e nebună. I‑am spus asta cu jumătate de gură, pentru că simţeam că trebuia să o zic cumva. S‑a supărat puţin, chiar dacă nu voia s‑o arate. Am discutat amical, ne‑am dat mâinile la finalul conversaţiei şi i‑am urat să ajungă la o înţelegere cu soţul ei pentru viitorul copilului lor.

Am decis să‑mi las Facebookul aşa cum era şi când m‑a găsit ea: destul de expus. (De atunci m‑a mai contact un anume domn din State care are acelaşi nume de familie ca şi mine şi m‑a întrebat dacă nu suntem rude.) Profilul meu e public ca să vadă toţi cu ce mă ocup, chiar dacă nu mi‑s prieteni. Principalele mele proiecte sunt pe internet şi relaxarea mea privind intimitatea virtuală mă ajută la imaginea lor. Este ca acea bucătărie de care ziceam mai sus, poţi face în ea ce doreşti şi, dacă nu te deranjează să se uite vecinii necunoscuţi la tine, poţi să nu‑ţi pui perdele. Sunt sigur că vor urma alte provocări şi voi încerca să fiu mai atent şi să găsesc o cale de mijloc fără pripeală.

După întâlnirea cu Maria m‑am simţit mai uşurat, dar mi‑a rămas o mică pată de vinovăţie. Încă nu ştiu dacă am procedat corect că m‑am băgat în viaţa lor, deși tot am senzația că am făcut un bine printr‑un mic rău. Poate peste câțiva ani îl voi scoate pe copilul lor la o cafea și‑l voi întreba pe el dacă am procedat corect.

Constantin Nimigean e editorul revistei de fotografie LOVE ISSUE şi al blogului oitzarisme.ro. Îl găseşti pe Facebook.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #11

Primăvară, 2013

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *