Ion Bradu

Scriitorul moldovean era mândru mai ales de cele două fiice. Avea 73 de ani când a murit de COVID-19.

De Natalia Sergheev
Ilustrație de Tuan Nini
20 ianuarie 2022

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Seria conține și câteva povești din Republica Moldova. Ilustrația reprezintă un semn de carte pe care Ion l-a primit de la fiica lui.

În curtea casei părintești a Anei, un vișin falnic își înalță crengile. Pe coroana copacului obișnuia să-și odihnească privirea tatăl ei, Ion Bradu, atunci când se așeza la biroul de la etaj și se uita pe fereastră. Din cauza plămânilor plăpânzi, scriitorul moldovean și-a petrecut mare parte din ultimii 10 ani între patru pereți. „Vișinul a devenit un simbol în nuvelele lui”, spune fiica Ana, stabilită la Londra. „Trecea prin acest copac emoțiile pe care le trăia, apoi le transpunea în scriitura lui.”

Atunci când nu scria, Ion ieșea la plimbare. „Asta era ancora care îi dădea ritmul zilei”, spune Ana. Dacă era vreme calmă, mergea câte cinci kilometri prin cartier. Trecea pe lângă o viță de vie, o școală cu teren de fotbal plin de gropi, un complex rezidențial nou. Îi plăcea să discute cu vecinii; folosea detalii din conversații în povestiri. Visa să publice o colecție nouă de nuvele. Dacă era frig, se plimba dintr-un colț al sufrageriei în altul. Trecea pe lângă televizorul pe care nu-l aprindea, pe lângă decorațiunile adunate de-a lungul vieții și pe lângă pianul vechi, la care Ana îi cânta piese de Yann Tiersen și Ludovico Einaudi.

Uscățiv, înalt și cu trăsături angulare ale feței, tânărul Ion era un nonconformist în geacă de piele. Nu se înscria în peisajul sovietic al Moldovei socialiste. În perioada studenției, aducea clandestin saci cu cărți în grafie latină și literatură greu de găsit din Cernăuți, Odessa și Moscova. În 1980, după ce a absolvit ziaristica, a editat prima și singura sa carte – o culegere de povestiri, inspirate din copilăria la țară, intitulată Bulboana ielelor. Împreună cu soția Antonina, au crescut două fiice – Veronica și Ana. Pe parcursul vieții a fost redactor la mai multe publicații culturale și pedagogice. A lucrat în calitate de consilier la Guvern și la Compania Teleradio-Moldova.

Multă lume îl cunoștea ca pe un cititor avid cu o bibliotecă în expansiune continuă. Enciclopediile, romanele, biografiile i-au acaparat pereții biroului, apoi podeaua, după care și-au continuat ofensiva în dormitor. Citea câte 10-15 cărți în paralel. Avea o slăbiciune pentru Olga Tokarczuk și Kazuo Ishiguro, dar și pentru Marcus Aurelius. A primit în dar de la Ana un semn de carte lucrat manual, adus dintr-o călătorie în Peru. „O bijuterie pe care azi n-o schimb nici pe un palat de cleștar”, scria el despre acest cadou. „Când reveneam acasă, primul lucru pe care-l făceam era să intru în camera lui, să văd ce carte citește și unde s-a parcat semnul”, râde Ana.

Tot în acea cameră stăteau cu orele, când Ana revenea din Marea Britanie. Vorbeau despre lecturi, viața peste hotare, sănătatea lui. Dacă nu puteau să exprime ce aveau pe suflet, stăteau în tăcere, capul Anei – pe umărul lui. Atmosfera din casă se schimba palpabil cu cât era mai aproape ziua plecării.

Când Ana era școlăriță, zilele în care Ion își întâmpina fiica după lecții erau speciale pentru ambii. Le plăcea să meargă în localul care servea pizza preferată a fetei: cu sos alb, salam picant și nuci. Odată, la masa de alături, stătea o jurnalistă pe care Ana o admira. Era Tatiana Țîbuleac, care pe atunci lucra la PRO TV Chișinău. „Nu-ți fie rușine”, își amintește Ana cuvintele tatălui. „Du-te și vorbește sau cere un autograf.”

Nu s-a împotrivit când a aflat că fiica lui a ales să facă studiile universitare peste hotare, ca mulți alți tineri moldoveni. Atunci când Ana l-a sunat din Strasbourg cu fața în lacrimi, fiindcă nu mai voia să învețe chimie, ci economie, el a sfătuit-o să-și urmeze visul. Ani mai târziu, când Ana și-a găsit loc de muncă în domeniul finanțelor la Londra, Ion a înțeles că fata lui nu se va mai întoarce să locuiască la Chișinău. „Cred că i-a fost greu să accepte asta, dar nu s-a lăsat copleșit”, spune Ana. „Nu a încercat în niciun fel să-mi oprească cursul vieții.”

În ultimii cincisprezece ani, sănătatea lui Ion s-a tot înrăutățit. Avea nevoie de un regim dietetic și evita să iasă din casă, îi era frică să nu înhațe vreo răceală. În fiecare vară, mergea la mănăstirea Țigănești. Petrecea câteva zile într-o chilie, unde citea psalmi și se ruga. Tot de acolo lua plante medicinale să-și facă ceaiuri acasă.

În februarie, soții Bradu au fost internați în spital, fiindcă s-au infectat cu COVID-19. După câteva momente critice, mama s-a însănătoșit. Părea că și Ion se întrema, dar i-a revenit febra și medicii l-au dus la Terapie Intensivă. După a doua intubare, s-a stins din viață.

Ion Bradu a fost înmormântat la Cimitirul Central, unde și-au găsit locul de veci multe personalități din istoria și cultura Republicii Moldova. A lăsat în calculatorul său un document intitulat „Dragă Ana, dragă Veronica”, în care și-a adunat scriiturile de până acum. „Nu ne-a spus ce să facem după ce va muri”, spune Ana. „El voia să trăiască.”

Pe 5 noiembrie 2021, Ion Bradu urma să împlinească 74 de ani. Ana și-a invitat sora și mama la Londra, să onoreze împreună această dată. Au depănat amintiri, au plâns de dor. Când durerea pierderii va deveni mai suportabilă, vor împlini visul omului lor drag – vor publica a doua și ultima carte a lui Ion Bradu.

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.