Vasile Bârsan

Sile a avut suflet de pescar, de bucătar, dar mai ales de cineast. A murit de COVID-19 la 67 de ani, însă a lăsat în urmă o bogăție de povești, desene și casete cu filme.

De Anca Iosif
Fotografie de Raluca Mărgescu
9 decembrie 2021

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Dosarul din fotografie i-a aparținut lui Vasile și l-am primit de la familia lui pentru a-l include în articol.

Dacă e ceva ce-o să lipsească din acel apartament bucureștean cu balcon deschis de la Piața Chibrit o să fie mesele fantastice găzduite în weekend de Vasile Bârsan – Sile, cum îl știa toată lumea care se aduna în jurul lor.

Gătea pentru prieteni alături de soția lui, Florina, deși în tinerețe familia nu-l lăsase să devină bucătar. Uneori prepara meniuri întregi cu pește prins chiar de el. Plachie, saramură, icre. Lângă un șpriț bun, acestea îmbiau la dezbateri despre iubirea mai mare cu care s-a însoțit de-a lungul vieții: cinematografia.

Sile a lucrat zeci de ani în laboratorul studioului cinematografic Sahia Film, unde a cunoscut-o și pe soția lui. Tot acolo a copilărit și fiica lor Daniela, pe holuri sau în sălile de proiecții. Sile se ocupa de pregătirea copiilor de film care plecau în pachete spre cinematografele din țară, apoi a devenit proiecționist pentru sălile laboratorului. Drumurile l-au purtat în cele din urmă spre alte case de producție sau de distribuție de film din țară și, pentru că se cunoștea cu angajații din atâtea cinematografe, era mereu blindat cu invitații la premiere. Drumuri mai scurte l-au purtat și-n apartamentul unor vecini care aveau video, la care el aducea casete proaspete.

Devenise un reper în rândul prietenilor din aceleași cercuri, spune Daniela. Dacă aveau dubii despre un regizor sau un actor, „îl sunau pe Sile”. Fusese o pasiune cultivată din copilărie, când fugea de la școală la cinema, de unde trebuia să vină mama lui să-l scoată. Pasiunea a început s-o inventarieze în catastife groase, cu filme trecute meticulos de mână în litere rotunjite și negrăbite, pe genuri, pe actori, regizori sau case de producție, dar și cu decupaje cu actori din reviste de specialitate.

Sile a fost un fan înfocat al westernurilor. Orice de la regizorul Sergio Leone, orice cu Clint Eastwood sau cu John Wayne. Orice cu coloana sonoră de Ennio Morricone, pe care-l pusese pe un piedestal și pe care-l dădea la maximum în boxe oricând se putea. „Dacă era muzica tare, știai că tata se uită fie la Bunul, răul și urâtul, fie la Pentru câțiva dolari în plus.

Morricone a fost și coloana sonoră a copilăriei Danielei. A avut ocazia să-l vadă, cu lacrimi în ochi, în 2017, la Praga. L-ar fi luat și pe tatăl ei la concert dacă ar fi avut siguranța că zborul n-o să-i facă rău, pe fondul altor probleme de sănătate, dar i-a promis că vor comenta împreună ce-a văzut. Sile a avut întrebări despre ce a cântat și s-au bucurat amândoi că Dulce Pontes a fost cea care l-a acompaniat ca solistă.

Iubirea asta pentru filme a transmis-o și spre a treia generație, către Sonia, fetița Danielei, care acum are 7 ani, nepoata pentru care Sile a pus pe tava de la tăierea moțului și o casetă cu Chocolat, un film cu Johnny Depp și Juliette Binoche despre cum să râzi, să trăiești și să iubești. Și înainte, dar și după ce Sonia a ales caseta de pe tavă, bunicul i-a tot repetat: „Tataie, tu să te faci regizoare!”.

Filme a cerut și după ce a ajuns pe 1 septembrie 2020 la Spitalul Universitar de Urgență Elias. Picase într-o marți, după zile în care nu prea mai mâncase, „nu mai era în apele lui”, în care insistase să-și aprindă câte o țigară, deși nu le putea termina. Miercuri a venit confirmarea că Sile e pozitiv, joi dimineață a cerut tableta – se plictisea și voia să vadă filme. Daniela nu crede că a mai apucat să se bucure de ea, pentru că lucrurile s-au precipitat în acea joi după-amiază, când medicii au venit cu veștile proaste.

Finalul ăsta i se pare Danielei nedrept față de cine știe că a fost tatăl ei. „Tata a fost cool.” A fost omul care aducea zarvă-n casă și la masă, impulsivul care întâi a cumpărat un TV color, apoi a anunțat că urmează ratele; a fost omul care trebuia să aibă mereu țigări și cel care a desenat tot felul de personaje pe plicurile cu scrisori: pentru copila Sonia, silueta lui Charlie Chaplin, pe care nepoata ajunsese să-l recunoască.

A fost cel care întreba: „Cum adică n-ai timp să te uiți la filme?”. Și e nedrept că finalul filmului său n-a putut fi ca cel din Cuibul de viespi, spune Daniela. Cu groparii și prietenii în cavou, cu o ușă închisă care ascunde lacrimi, dar și hore înghesuite pe ritmuri vesele de vioară.

În pandemia asta, fiecare își poartă doliul cum poate. Mama Danielei a dat repede toate hainele, încălțările și alte obiecte de-ale lui Sile și a păstrat rafturile pline cu casete și caietele lui cu inventare de filme. Daniela și-a tatuat pe mână o fetiță desenată de tatăl ei, cu dublă însemnătate.

„Eu, fata lui tata” și „Sonia, fata mea”. 

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.