Maria Papă

Bunica Maria a avut un singur vis: să-și vadă singurul nepot la facultate. A murit la scurt timp după ce și l-a îndeplinit, la 77 de ani, din cauza COVID-19.

De Oana Sandu
Fotografie de Raluca Mărgescu
18 noiembrie 2021

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Sticluța cu sare din imagine i-a aparținut Mariei și am primit-o de la familie pentru a o include în articol.

Maria s-a născut în satul Hanganu din județul Neamț, într-o familie săracă. A împărțit aceeași pereche de pantofi cu fratele ei. După ce a terminat patru clase, Maria a fost copilul de sacrificiu. Părinții au retras-o de la școală, iar fratele a rămas să mai învețe.

N-a avut o viață ușoară. Dar oamenii dragi au văzut-o mereu ca pe o femeie inteligentă și puternică.

Și-a găsit un post de muncitoare la fabrica de hârtie din Piatra Neamț și s-a mutat la oraș.

În anii ’80, a pus capăt unei căsnicii abuzive cu un soț alcoolic și violent, într-o perioadă în care, spre deosebire de numerele pe care le vedem astăzi, divorțurile erau rare.

Atunci i-a rămas alături o fiică adolescentă, cu care a locuit împreună până la sfârșitul vieții. După ce a devenit bunică, Maria a investit tot timpul și dragostea în grija pentru nepotul său, Alex, care astăzi are 20 de ani. Îl ducea și-l lua de la grădiniță și școală. Îi pregătea prânzul – șnițelele de pui erau preferatele lui – și apoi îl ducea în parc, unde petreceau și câte trei ore la joacă.

Acum 16 ani, Maria s-a luptat cu o altă provocare. Fiica ei, mama lui Alex, a murit după o luptă cu cancerul. Spunea prin oraș cunoscuților, mai în glumă, mai în serios, că tot ce-și dorește e să-și vadă băiatul ajuns la facultate și apoi poate muri liniștită.

Alex a cunoscut-o pe Carmen, de care s-a îndrăgostit, când erau amândoi la gimnaziu; Maria s-a bucurat pentru ei. A urmat o perioadă în care a invitat-o acasă – la prânz, la cafeaua de dimineață – pentru ca, într-o zi, Maria să-i facă fetei cadou o pereche de papuci de casă, gest prin care i-a spus „oricând ești binevenită aici”.

„Era ca o gură de aer, o persoană fresh, foarte deschisă la minte”, spune Carmen despre bunica lui, care-i trata pe amândoi nu ca pe niște copii, ci ca pe niște adulți în devenire.

Când s-a întors dintr-o excursie în Portugalia, Carmen i-a adus un suvenir: o sticluță de sare infuzată în vin, pe care Maria o folosea doar la ocazii speciale, când gătea ceva pentru un prânz festiv. Spunea că vrea să o țină până la finalul vieții.

Anul trecut, când Alex și Carmen s-au mutat la București la facultate, le-a trimis fiecăruia câte un pachet cu mâncare: sarmale, care-i ieșeau grozav, dar și alte feluri de mâncare, despre care Carmen spune că erau făcute în primul rând cu „dragoste de bunică”.

La numai o lună de la începerea anului universitar însă, Alex a primit un telefon de la Maria, Era noiembrie 2020. I-a spus că de o săptămână se simte slăbită; că nu poate mânca nimic și că într-o zi chiar a căzut din picioare. Două ore a rămas pe podea, nu s-a putut ridica de oboseală. De ce nu m-ai sunat mai din timp?, a întrebat-o Alex. Maria i-a spus că nu a vrut să-l deranjeze.

A durat ceva până a convins-o să cheme o ambulanță; femeia nu voia să creadă vecinii despre ea că a luat COVID-19 de pe undeva.

A ajuns la spitalul din Roman, unde a aflat că într-adevăr era infectată, după care a fost transferată la spitalul COVID din Piatra Neamț. În seara în care a avut loc incendiul de la spital, Maria era internată în salonul de lângă cel care a luat foc.

Împreună cu alți pacienți, a fost din nou transferată, de data asta și mai departe, la spitalul modular din județul Iași, unde a și murit câteva zile mai târziu. A rămas regretul tinerilor că nu au putut vorbi cu ea înainte de final. În raftul din bucătăria, pe care acum Alex și Carmen o împart, țin sticluța de sare – amintire de la bunica Maria.  

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *