Nu ne-am făcut plan să murim anul ăsta

Lica și Zamfirică au fost căsătoriți peste 50 de ani. Au crescut o familie, au construit o casă și au avut o viață bună. Apoi, pe el l-a luat pandemia.

De Georgiana Ilie
Fotografii de Cătălin Georgescu
Timp de citire: 38 de minute
11 noiembrie 2021

România a trecut recent de 50.000 de decedați de COVID. E o cifră copleșitoare, mai mare decât populația unui municipiu și, probabil, tocmai de aceea abstractă. Însă în spatele ei sunt peste 50.000 de nume și alte sute de mii parteneri de viață, părinți, copii și prieteni. Demersul nostru are mai puțin legătură cu pandemia, cât cu încercarea de a aduce cifra „acasă”, de a ne ajuta să pricepem (ideal să simțim) ce înseamnă de fapt pentru noi toți. De aici și întrebările din acest portret: Ce viață a lăsat în urmă unul dintre cei 50.000 de decedați? Cum au trecut soția și fiica prin înmormântare și doliu? Cum a fost afectată viața fiecăreia și cât de mult ar putea fi asta viața noastră și a familiilor noastre?

Ziua Licăi a început ca orice altă zi din ultima jumătate de an. S-a trezit la șase și a mai rămas o oră sub plapumă, cu ochii la știrile de pe Antena3. E prima luni de octombrie și în casă e deja rece noaptea, dar nu a făcut încă focul în sobele de teracotă. Când a început să se lumineze, s-a îmbrăcat și a făcut patul – o dormeză cu vitrină în care sunt tot felul de medicamente și multe fotografii cu soțul ei, Zamfirică, fiica și ginerele lor, Silvia și Cristi, și cu nepoata lor, Andreea, pe care au crescut-o alături de cuscri până în clasa a II-a, când părinții au luat-o cu ei la Milano. 

Cu o vestă neagră peste puloverul în dungi, în pantaloni negri și cu o bască neagră pe cap, aleasă din colecția ei largă de pălării, femeia mărunțică a ieșit în frigul dimineții. A dat drumul găinilor din coteț; a strâns balega din cocina porcilor și a pus-o într-un sac în care o să putrezească până la primăvară, când o s-o folosească drept îngrășământ în grădină; a dat apă și mâncare celor 17 găini, celor doi porci, cățelului și celor două pisici despre care spune că nu sunt ale ei, dar pe care le hrănește oricum. A prins doi din cei patru cocoși pe care îi mai are – păsări cu penaj negru și maro strălucitor, care contrastează cu găinile ciufulite, unele cu gât golaș –, i-a imobilizat bine între genunchi și le-a tăiat gâturile cu un cuțit ascuțit. Apoi i-a opărit, i-a curățat de pene și de măruntaie și i-a lăsat în apă rece. Erau prea mulți oricum și avea nevoie de doi pentru pomana de sâmbătă.

Abia apoi a deschis bucătăria de vară ca să mănânce și ea ceva și să facă niște cafea. Nu la espressorul pe care i l-au adus Silvia și Cristi, lângă care stau cutii nedesfăcute de capsule, ci la ibric, ca întotdeauna. 

O singură cafea, la fel ca în ultimele șase luni. Nu două, cum a făcut mai bine de 50 de ani, când fiecare dimineață începea alături de soțul ei. 

Lica (de la Vasilica) Ilie are 73 de ani. Locuiește în Mirceștii Noi, comuna Vânători, un sat mic de pe malul Putnei, în județul Vrancea, de când s-a născut. Toată viața a avut grijă de oameni. De cei doi frați mai mici, când a trebuit să renunțe temporar la școală să o ajute pe mama ei să țină casa. De familia ei, când s-a căsătorit cu Zamfirică, la 21 de ani, și au avut-o pe Silvia.

De oamenii din sat, după ce a făcut școală sanitară și s-a autorizat ca infirmiera la care toată lumea suna la orice oră pentru o injecție, o tensiune, o temperatură. De alegerile locale, când făcea parte din comisiile electorale. Chiar și de echipa satului, Șoimii Mircești, când avea meciuri; Lica stătea atunci cele două ore pe marginea unui teren sătesc ca să poată interveni la o accidentare. Zice despre ea, hâtru: „Eu la viața mea am fost de toate, numai popă n-am fost”.

Și de Zamfirică tot ea a avut grijă la începutul lui aprilie 2021, când a început să se simtă slăbit. Nu fusese bolnav niciodată și nici în spital nu ajunsese, până la 75 de ani ai lui, când tocmai trecuse printr-o serie de analize pentru că fusese suspect de cancer la colon. Nu se confirmase, dar era un om sperios și experiența l-a afectat. Au chemat salvarea pe 7 aprilie, când el era tot mai apatic, „să-i facă o perfuzie, să-l pună pe picioare”. Medicul de pe ambulanță i-a spus că e suspect de COVID, așa că l-a luat la spital, cu un bagaj făcut pe grabă în care erau pijamale noi și tot ce-ți mai trebuie în spitalele românești în care nu e nimic: cană, prosop, hârtie igienică.

Zamfirică s-a urcat în salvare sub privirile vecinilor adunați pe stradă, că nu în fiecare zi vine ambulanța în sat, și i-a zis Licăi: „Să vii după mine!”.

A fost ultima oară când l-a văzut. 


Sâmbătă o să-i facă parastasul de șase luni – în curte, în aer liber, cu mâncare dată la pachet –, și pomana, cu familia apropiată, cuscrii care vin de la Focșani și, mai ales, Silvia și Cristi, care vin de la Milano. 

A dat deja comandă pentru pachete la un restaurant care are o ofertă specială pentru pomeni (35 de lei de persoană), pentru cele două colive, colacul și capetele pe care le sfințește preotul. Are deja pregătite farfurii, căni, linguri, prosoape, lumânări, cutii de chibrituri și o mulțime de dulciuri italienești; Silvia i le trimite să le mănânce, dar ea le păstrează să le pună lângă pachetele cu mâncare. A vorbit cu părintele de la biserica din colț, ctitorită, alături de alți oameni din sat, și de ea și de Zamfirică, să vină să țină parastasul împreună cu dascălul. 

Dar mai sunt o grămadă de lucruri de făcut.

Încă de luni a luat lista cu cei 25 de invitați și a început să-i sune de pe telefonul ei Nokia cu butoane, în care nu prea mai vede cifrele, motiv pentru care și-a scos toate numerele importante pe un caiet. Pe coperta albastră a caietului scrie cu litere mari de mână „Donatorii bisericii Mirceștii Noi” și înăuntru e plin și de scrisul lui Zamfirică, și de al ei. 

După o pauză de prânz, în care a stat întinsă vreo oră, în liniște, și-a continuat treaba prin curte până la lăsarea serii. A adunat ultimele piersici din grădină, a stârpit niște melci care îi atacaseră varza, apoi a tăiat două verze grase și îndesate și le-a băgat la congelator, ca să le înmoaie pentru sarmalele de la pomană. Toate drumurile au purtat-o între grădină și bucătăria de vară, o cameră de vreo 25 de metri pătrați, cu televizor cu tub care merge tare pe RomâniaTV (unde azi se vorbește despre moțiunea de cenzură împotriva guvernului Cîțu și cozile ambulanțelor în fața spitalelor), masă mare pe centru și o perdea albastră care ascunde jumătatea de cameră unde stau, pe rafturi bine organizate, provizii și ustensile. Anul acesta a apărut aici și o sobă modernă, de fontă, cu front de sticlă prin care se vede cum ard lemnele, așa că de acum nu mai e bucătărie „de vară”, ci pentru toate anotimpurile. Dar ea îi spune în continuare așa.

A luat cina la șase și jumătate și, după ce a închis găinile, a intrat în casă. Se merge din cameră în cameră, vreo șase-șapte încăperi într-un labirint surprinzător, care te face să uiți de unde ai plecat. Peste tot sunt covoare groase peste parchet, ca să țină cald, carpete pe pereți și o mulțime de fotografii de familie. Casa miroase a proaspăt și a rece și de peste tot se aude ticăitul ceasurilor mari de perete care sunt în fiecare cameră. Sobe de teracotă sunt doar în primele două camere, care sunt și primele pe care le-au construit. Ea doarme într-una dintre ele, iar în cealaltă este biroul ei: o masă pe care ține caietul albastru, facturi, anafură și agheasmă din care ia dimineața. Tot de aici vorbește cu Silvia, pe un smartphone pe care nu îl scoate din casă.

Lica a învățat să scrie mesaje pe WhatsApp, chiar și să trimită emojiuri, abia după moartea lui Zamfirică. El se ocupa de obicei de asta pentru că era mai tehnic, juca și șah online pe laptop.

Silvia a sunat pe WhatsApp de mai multe ori până când a auzit Lica. Când a văzut că pierduse apeluri, a deschis caietul și a citit cu voce tare, pe sărite, ce are de făcut.

„Glisați cu degetul… WhatsApp se deschide pe Silvia… Apeși pe scrie mesaj, apoi pe săgeata verde să trimiți mesajul…”

I-a scris că nu a auzit telefonul și că e cu el acum, așa că Silvia a sunat-o imediat. Fiica îi spune „mămica mea” și o sună aproape zilnic. A întrebat-o dacă e bine, cum merg pregătirile pentru parastas, ce să mai aducă. I-a povestit că avionul le-a fost anulat, așa că vin cu altul, joi noaptea, la Bacău, și de acolo închiriază o mașină. Și despre Andreea, fiica lor în vârstă de 26 de ani, care se pregătește pentru absolvirea facultății de stomatologie la începutul lui noiembrie, și de aceea nu poate veni cu ei. Va avea ceremonie cu coronițe, apoi dă examenul de rezidențiat ca să-și obțină dreptul de practică. 

După conversația cu fiica ei, Lica s-a întins în pat pentru plăcerea de fiecare luni, marți și miercuri seară: telenovela turcească Jurământul de pe Happy. E o poveste de dragoste complicată, între un bărbat frumos și o femeie frumoasă, pe care mama lui vrea să o ucidă. Personajele tac mult, își spun în gând ce doresc sau vorbesc cu un papagal, dar, într-un final, fiecare episod, care este lungit la două ore de reclamele frecvente la medicamente, duce povestea mai departe. O face să râdă, să se revolte, să se emoționeze. 

La 10, îmbrăcată în cămașa de noapte deja, a dat pe Antena3, unde, la Sinteza Zilei, Mihai Gâdea îl acuza pe fostul ministru al Sănătății Vlad Voiculescu că a vândut datele personale ale celor care s-au testat unui ONG. Lica se uită aproape exclusiv la RomâniaTV și la Antena3, îi place că au invitați care spun lucrurilor pe nume și pe care le recunoaște din ceea ce li s-a întâmplat și lor: lipsa medicamentelor din spitale, informații ascunse de medici, legi abuzive care cresc prețurile la utilități. 

„Or să ne omoare ăștia într-o zi”, a mai spus spre televizor înainte să-l programeze să se închidă singur și să se întindă pe-o parte, cu ochii închiși.

Pentru Lica, e important să fie mereu la curent cu ce se întâmplă în lume. Își începe și își încheie ziua cu știri și talk-show-uri, în special de pe RomâniaTV și Antena3.



A doua zi, după treburile obișnuite ale casei și curții, Lica s-a pregătit să meargă la mormântul lui Zamfirică. 

La 10:30 a legat un bidon de cinci litri, umplut cu apă, în spatele șeii bicicletei și a ieșit pe poartă. A încuiat-o și a tras zăvoarele secrete, ca să se asigure că nu intră nimeni în lipsa ei, apoi a plecat cu mers alert pe lângă bicicletă. O folosește pentru a se deplasa oriunde în sat, iar pentru distanțe mai mari sau lucruri mai grele de cărat, ia Dacia Sandero pe care a condus-o mai mult Zamfirică. 

Deși poartă pantaloni în fiecare zi, pentru că sunt mai practici la treburile din curte, pentru mers la biserică duminica sau la sărbători, Lica îmbracă mereu fuste elegante.

Drumul spre cimitir e drept. Strada, ca toate din sat, e largă și îngrijită, cu asfalt bun. Cele mai multe case au gard proaspăt vopsit sau nou după care se văd îmbunătățiri: acoperișuri Lindab, termopane, curți placate cu piatră cubică. De peste tot miroase a struguri copți. 

Mai sunt și case și curți abandonate. „Casa asta are 100 de ani”, îmi spune Lica, arătând către una dintre ele. „Ea a murit de mult și casa stă într-o rână, așa.” Și casele prietenilor cu care se vede și se ajută zilnic, chiar dacă sunt mai nou veniți în sat: „Aici inginerul a cumpărat la roșu și a terminat-o el”. Și casele rudelor, care o înconjoară pe partea ei de stradă: „Aici e fratele lui Zamfirică, dar a refăcut casa un băiat de-al lui”.

Îi place unde oamenii și-au amenajat modern grădina din față, cu pietre și „surcele d-alea maro de la Dedeman”, adică mulci decorativ, ca să nu mai stai să uzi și să cureți buruieni toată ziua. Vrea să facă și ea la fel la cimitir. Câteva case, din cele mai puțin modernizate, au crăpături verticale adânci, semn al apropierii de epicentrul cutremurelor vrâncene. 

La prima intersecție, a văzut ieșind din curte un vecin. 

„Michi, sâmbătă la noi în curte la 12 fără zece, da? Nu uiți, da? Mulțumesc!”

Vecinul a confirmat și Lica și-a continuat drumul. În dreptul brutăriei, care i-a trimis pâine când a stat în carantină în aprilie, s-a oprit să spună că regretă închiderea ei. 

Imediat după a urmat biserica, mare, nouă – construită în câțiva ani și sfințită în 2009, cu eforturile și finanțarea comunității, pentru că cea mai apropiată biserică era în satul alăturat, Mirceștii Vechi, de peste Putna. Zamfirică a ținut finanțele demersului, notând în caiet toți donatorii și toate cheltuielile, iar ea a ajutat inclusiv la construcție, urcată pe scară la șase metri înălțime și dând mai departe cărămizi. Cel mai recent au donat 2.000 de lei pentru iconostas, peretele care desparte naosul de altar, sculptat și pictat cu chipuri de sfinți. 

În fața bisericii este un monument al eroilor comunei din cele două războaie mondiale, ridicat pentru că Zamfirică a găsit în podul unui fin o listă cu numele lor. Aici vine Lica la slujbă în fiecare duminică, cântă în cor și se implică uneori în campaniile de donații de alimente organizate de părinte. În 2019 au mers amândoi într-o comunitate săracă din Mărășești și au dus pachete cu mâncare. Biserica apare pe Facebook și ca locul activităților unei asociații naționaliste, Calea Neamului Filiala Mirceștii Noi, dar Lica și Zamfirică, precum și vecinii și rudele lor, nu au participat și nici nu sunt nicăieri în pozele nenumărate de la protestele organizației: anti-vaccin, anti-maghiari sau anti-restricții.

Biserica din Mirceștii Noi a fost ridicată cu eforturile financiare ale comunității locale și după multă rezistență din partea parohiei din Mirceștii Vechi. Zamfirică a fost administratorul financiar al demersului.

Pandemia nu le-a schimbat prea mult stilul de viață, pentru că au putut să le facă pe toate aproape ca înainte – muncă la câmp și în curte, mers la biserică, mers la doctori – deși comuna a ocupat locul întâi în județ la infectări în fiecare val de până acum. Dar i-a ținut departe de Silvia și de familia ei. Înainte, fie veneau copiii în România și făceau concedii prin diferite locuri din țară, împreună cu Lica și Zamfirică și cu părinții lui Cristi, fie mergeau părinții la Milano și vizitau orașul cu toate atracțiile lui, de la Dom la stadionul San Siro, un loc de pelerinaj pentru microbiști ca Zamfirică. 

2020 a fost primul an în care copiii nu au venit, din cauza restricțiilor; dar apariția vaccinului îi dăduse Silviei speranța că ambele perechi de bunici vor putea veni în noiembrie 2021 la ceremonia Andreei. Pe 25 martie avuseseră programare la vaccin, dar, pentru că nu au găsit decât cu AstraZeneca și se vorbea că produce cheaguri de sânge, au vrut să-și facă mai întâi analizele anuale, să știe că nu au vreun risc.


Drumul ei spre cimitir a fost aținut de un tir, care a lovit crengile unui nuc. 

„Ia uite câte au căzut!”, a spus Lica când s-a apropiat. „Dacă tot le-a dat jos, e păcat de ele… Nucul ăsta face nuci foarte bune, cu miez alb.” A început să le strângă de pe stradă și să le bage în buzunare. Nu lași resurse să se irosească.

Cimitirul e peste drum de nuc. Un cimitir nou, pe un teren donat localnicilor de un unchi de-ai Licăi. Până la darea lui în folosință, în urmă cu 17 ani, singurul cimitir era tot în Mirceștii Vechi. Familia lor a fost printre primele care au primit parcelă aici. Nimeni nu plătește concesiune, totul e gratuit.

Mormântul lui Zamfirică este pe aleea principală, primul dintr-un șir aliniat în care sunt loturile fraților și surorilor lui – au fost nouă copii în total. Are cruce și brâu de marmură, crizanteme multicolore și petunii înflorite și, pe partea în care e îngropat el, stau încă mai multe coroane cu flori de plastic sau de hârtie, puțin decolorate de soare, rămase de la înmormântare. 

„Aicea-i soțul meu… aicea-i soțul meu… aicea-i soțul meu, săracul”, a repetat de câteva ori cu vocea frântă și a început să plângă. „Nu-i locul tău, omule, aici, nu-i locul tău aici! Locul tău e acasă, unde avem de toate.”

Numele din acte al soțului ei e Zamfir Ilie, dar toată viață i s-a spus Zamfirică, așa că astfel au scris și pe crucea lor. Lica merge zilnic la mormântul lui.

Printre lacrimi, a înlocuit candela roșie, apărată de vânt într-un lampadar mare de sticlă și metal alb, comandat de Silvia pe internet. Tot acolo e o candelă cu energie solară, care se aprinde singură în fiecare noapte. A udat plantele cu apa din bidon, a curățat mormântul de florile uscate și le-a dus la gunoi.

Pe cruce e o fotografie cu Zamfirică de acum trei ani, când au fost ultima oară la Milano. A ales-o pentru că el zâmbește și are costum și cravată, cum s-a purtat toată viața la evenimente. De cruce e agățată o notiță laminată, în formă de inimă, pe care scrie de mână, pe o parte: „Tăticule, îmi lipsești atât de mult! Dumnezeu să te aibă în paza lui!”, iar pe cealaltă: „Adio, înger drag”. E scrisă și agățată de Silvia, când au sfințit crucea, în vară. „În general, fetele cu tații… ea era pentru tăticul totul, și tăticul pentru ea la fel.”

Crucea o aveau făcută de când au primit locul, dar brâul l-a făcut acum în vară, pentru că a vrut să fie ceva deosebit. „Soțul meu a muncit la viața lui, am vrut să-l respect.” I-au dat iar lacrimile: „Am vrut să-l respect, dar nu am cum, nu știu ce să-i fac. Doamne, Doamne, de ce l-ai luat? Nenorociții ăia…”.

E supărată pe cei de la spitalul din Adjud, despre care nu crede că l-au tratat cum trebuie și că l-au speriat. „Cum să mori în trei zile? Așa ceva nu pot să-mi închipui!” Și nici azi, cumva, nu-l crede mort, pentru că nu l-a văzut niciodată în sicriu. O parte din ea încă îl așteaptă să se întoarcă acasă. 

Cimitirul, unde e singură cu gândurile ei, e locul în care o lovește de fiecare dată realizarea că se întoarce într-o casă goală. „E sub orice critică să rămâi singur. Una când ești singur de la început, deci o iei pe cont propriu, și una când ești cu soțul tău și uite că nu mai este unul.” 

Chiar și după mai mult de șase luni de la moartea lui, la mormântul lui Zamfirică arde mereu o flacără, fie una vie, fie una alimentată cu baterii solare. E modul Licăi de a-i arăta respect soțului ei.

„Nu-i locul tău, omule, aici, nu-i locul tău aici! Locul tău e acasă, unde avem de toate.”


Anul începuse cu planuri, cu animale de crescut, cu vie și porumb la câmp, cu atâtea lucruri de îmbunătățit la casă. Multă muncă pentru doi oameni încă în putere, care făceau cârnați, tobă și șuncă trimiteau la Milano, să aibă copiii parte de gustul de acasă, care făceau vin și țuică și puneau murături, își făceau uruiala pentru animale la propria moară, aveau trei beciuri pline cu provizii, cumpărau zahăr și sare cu sacul, conduceau și mergeau cu bicicletele, se duceau noaptea să le facă injecții consătenilor nedeplasabili, băgau peleți în centrala vecinilor când erau plecați, ca să nu le înghețe țevile, mergeau în concedii, la nunți și botezuri, parastase și înmormântări. Tatăl vitreg al Licăi, tataia, murise la 95 de ani, de bătrânețe, chiar pe 1 aprilie, cu doar 10 zile înaintea lui Zamfirică.

Tocmai lucrul ăsta nu-l luaseră în calcul, spune Lica. 

„Nu ne-am făcut plan să murim anul ăsta.” 

Nu aveau nimic strâns pentru înmormântare – haine, prosoape, lucruri pe care oamenii le strâng din timp. Ei nu erau oameni bătrâni. Se pregătiseră doar pentru tataia. 

La întoarcerea de la cimitir a trecut pe sub aceeași boltă, încărcată de struguri, și s-a întrebat ce-o să facă cu atâția. Are o grămadă de vin și de țuică din anii trecuți. Făceau pentru că aveau mereu prieteni în vizită și mese întinse. Toate, prilejuri de a pune pe masă producția casei, care nu au mai existat în ultimii doi ani.

Ultima mare petrecere a lor a fost în august 2019, când au împlinit 50 de ani de căsnicie. Au avut tricouri tematice – pe al lui scria „50 de ani împreună – și nevasta mea-i tot bună!”, iar pe al ei, „50 de ani împreună – și soțul meu vede tot mai bine!” –, baloane, tort, o cântăreață de muzică populară, toată familia extinsă. 

Aniversarea a 50 de ani de căsnicie are propriul său album foto, plin de instantanee ale bucuriei lor.

Lica a pregătit tot fără ca Zamfirică să știe. Venea câte un nepot sau cumnat noaptea și aducea pe furiș carnea, apa minerală, berea, și ea le căra în beci să nu le găsească el și să se prindă. Au avut și invitații, precum cele de nuntă. Lui i-a spus abia în joia dinainte de sâmbăta petrecerii, că erau prea multe de făcut și nu mai putea ascunde surpriza. S-au cununat din nou la biserică și nași le-au fost fiul nașilor și soția lui. 


Zamfirică a curtat-o pe Lica timp de patru ani. 

La doi ani după ce mama ei o scosese de la școală, la finalul clasei a IV-a, profesorul ei de muzică a venit la ei acasă și i-a spus mamei că fata trebuie să se întoarcă la școală, că putea să meargă și la liceu. Era 1960. Lica s-a întors atunci la școala din Mirceștii Noi, în prima generație care făcea opt ani de generală. 

Era cu doi ani mai mare decât toată lumea din clasă, dar nu i-a păsat, voia prea mult să învețe. Apoi a dat examen la un liceu din Focșani, la profilul economic, de unde putea să iasă contabilă, o meserie bună. A ajuns să fie șefa meditațiilor la matematică și să țină în frâu o gașcă de băieți. 

Zamfirică, cu trei ani mai mare decât ea, era deja angajat șofer la CAP. Se știau din sat, dar mama Licăi nu voia să audă că fiica ei umblă cu băieți. Îi interzicea să iasă din casă, dar ea fugea oricum la ceaiurile pe care le dădeau colegii pe la casele lor, ca să-l vadă. Timp de patru ani, el a trecut cu mașina CAP-ului prin fața casei lor și i-a aruncat scrisori făcute avion.

Susține poveștile DoR

Dacă îți place povestea asta, e important să știi că n-o puteam face fără cititorii care ne susțin. Avem nevoie și de tine.

După ce a absolvit și s-a angajat economistă la CAP Mircești, în 1969, s-au căsătorit. Și-au comandat cărămizi arse și au început să-și construiască casa pe pământul părinților lui Zamfirică. Lica a rămas însărcinată în anul următor, dar la opt luni a ajuns de urgență la spital și cei doi gemeni, un băiat și o fată, s-au născut decedați. Zamfirică le-a făcut coșciuge mici și i-au îngropat în cimitir cu o slujbă ținută de preot. Au dat pomană pentru copii, dar și pentru ei doi, de sănătate și iertarea păcatelor, o casă întreagă: pat, masă, șifonier, pături și plăpumi, covoare și veselă, cum se obișnuiește în Vrancea. Licăi, medicii i-au spus că nu va mai putea avea copii.

Pentru că a muncit din greu de mică – „mi-a pus mama o buturugă pe care să mă urc ca să ajung la plită, să fac mâncare” – Lica a avut mereu probleme de sănătate, mai ales cu coloana. A fost operată de multe ori la Iași, de un neurochirurg pentru care are numai vorbe de laudă, dar până să ajungă la el a suferit multe complicații, inclusiv o infecție severă cauzată de o infiltrație făcută prost. Și-a dat seama că era însărcinată după operația de curățare a infecției, care i-a lăsat o cicatrice adâncă în zona lombară și a pus-o să doarmă doar pe burtă multe luni. Copilul miracol, Silvia, Silvi, s-a născut în 1972.  

Zamfirică s-a angajat apoi șofer la Vinalcool Vrancea, o întreprindere de stat bogată, din inima ținutului vinului (Panciu și Odobești sunt la o aruncătură de băț). A mers în delegații prin toată țara, ceea ce i-a adus și un statut mai înalt în comunitate – avea o meserie bună, cunoștea oameni din toată țara și putea deschide uși.

În anii ’80, au fost în excursie, cu avionul, la Kiev, Moscova și Leningrad (Sankt Petersburg azi). S-au întors cu trenul, cu vagonul de dormit, și au adus câteva bijuterii din aur, pe care le-au ascuns prin cabină, în buretele izolator de sub placajul de lemn. Așa făcea lumea pe atunci, când în țară nu se mai găsea nimic.  

Una dintre amintirile preferate ale Silviei e când, într-o iarnă cu zăpadă de nu se vedea șoseaua, a mers pe jos cei 10 kilometri de la Mircești la Focșani, împreună cu Zamfirică, ea să ajungă la gimnaziu și el la serviciu. 

Tot în acei ani, Lica s-a înscris la un curs la un spital din Focșani. Termina munca la CAP la patru și de la cinci la nouă seara făcea ore. În doi ani, s-a autorizat ca infirmieră a satului.„Am făcut-o în primul rând pentru familia mea, să știu ce să fac.” Dar i-a făcut plăcere să-i ajute și pe ceilalți, mai ales că era și este încă o sursă de venit în plus.  

Silvia s-a mutat de acasă, la Focșani, după postliceală, în 1992. Ei au ieșit la pensie pe rând, mai întâi Lica, pe caz de boală, din cauza operațiilor la coloană, în 1990, apoi Zamfirică, la împlinirea anilor de muncă, în 1998. 

Dacă au avut și neînțelegeri, Lica nu vorbește despre asta. Fotografiile din casă, hainele lui, magazia de unelte, pe care a închis-o cu o perdea ca să nu-i mai vadă sculele și bicicleta când trece spre grădină, toate îi amintesc de el. 

Când aude la biserică cântându-se evangheliile și vorbindu-se de a doua venire a lui Iisus și învierea tuturor celor drepți, nu crede că asta se va întâmpla, nici că-l va revedea vreodată, pe lumea asta sau pe cealaltă. Crede că tot ce i-a rămas e ce au trăit împreună.

Zamfirică se pricepea la orice era de făcut în curte, de la construit casa, la reparat electrocasnice și utilaje agricole. Atelierul lui stă martor al îndemânării lui.



Pentru că nu-i plăcea cum lovesc niște crengi acoperișul bucătăriei de vară, Lica s-a urcat miercuri pe casă să le taie. N-ar fi făcut ea asta dacă trăia Zamfirică, cum n-ar fi pus nici murături, dar nici nu se dă în lături de la ceva dacă trebuie făcut. 

Acestea sunt lucruri care sunt în puterea ei.

Altele, nu îi sunt ușoare.

Când a văzut trecând pe stradă un agent de vânzări de la Vodafone, care lăsa în cutiile poștale pliante cu oferta de cablu și internet, l-a chemat în curte, l-a așezat la masa lungă din spate și i-a pus în față un teanc de hârtii. „Explicați-mi și mie de ce îmi trimit factură dacă eu am închis numărul și nici nu am vorbit la el din aprilie?”, l-a întrebat, exasperată. Bărbatul, tânăr și îmbrăcat într-o jachetă roșie de polar, a început să citească hârtiile, chiar dacă nu era de la compania pe care o reprezenta.

În august, când a Silvia a venit în țară câteva săptămâni, au mers împreună la un magazin Telekom din Focșani ca să ceară rezilierea contractului pentru numărul lui Zamfirică. Au dus și certificatul de deces. Acolo au aflat că numărul nu era pe numele lui, ci pe al Licăi, dar că puteau să închidă abonamentul și să păstreze numărul pe cartelă prepaid, în caz că mai sună cineva care nu știe că a murit Zamfirică. Au completat o cerere – Lica are copia – pe care scria că modificarea intră în vigoare în 30 de zile. În septembrie, Licăi i-a venit însă acasă o factură de cinci pagini. Nedumerită, s-a dus singură la magazinul din Focșani, unde un angajat i-a spus că nu o poate ajuta, să sune la relații cu clienți. Acasă, când a sunat, un robot a purtat-o prin tot felul de opțiuni, apoi i-a închis.

Agentul Vodafone nu e primul necunoscut căruia îi povestește problema. Știe că nu lucrează la aceeași companie, dar s-a gândit că s-o pricepe să explice ce s-a întâmplat. Bărbatul, după ce a citit hârtiile, a recunoscut că nu înțelege. Și-a sunat colegi din Telekom, unde lucrase înainte, încercând să dea de cineva care să ajute. Nici el nu a avut succes. A plecat după vreun sfert de oră, ridicând din umeri cu regret că nu o poate ajuta. I-a recomandat să meargă iar la Focșani. 

Lica trăiește din pensia ei de 1.200 de lei – Zamfirică avea pensie de două ori mai mare, avusese mai mulți ani de muncă – și încearcă să nu intre în economii decât pentru lucruri serioase, precum reparații la casă sau brâul de la mormânt, dar nu îi e ușor.

Problema asta și faptul că nu-i poate da de cap o macină constant. 

După moartea lui Zamfirică, a stat singură în casă două săptămâni, într-o suferință nesfârșită, simțindu-se abandonată de oameni pe care i-a ajutat de-a lungul timpului – câteva vecine i-au adus mâncare la poartă și brutarul i-a trimis pâine zilnic, dar mulți nici nu s-au apropiat de poartă de frica bolii.

„Dar eu nu am avut COVID”, spune cu năduf. „S-au ascuns după boală ca să nu ajute.” Spune că nu a avut simptome de COVID și că nu a venit nimeni să o testeze. DSP-ul nu a căutat-o, nici Poliția, iar medicul de familie nu a primit nicio decizie de carantinare pentru ea. A stat în casă 14 zile doar pentru că medicul de pe ambulanță i-a zis să facă asta, de față cu toți vecinii de pe stradă, cei adunați să vadă cum îl luau pe Zamfirică. „Pentru că la țară toată lumea știe ce faci. Bărbatul meu au zis că a murit de COVID, cum să ies din curte și să dau și la alții, dacă am și eu?” 

Legal, ar fi putut ieși oricând; moral și social, nu. 

Și vecinii, când au avut COVID, au stat în casă. Unora le-a făcut ea cumpărăturile, chiar și medicamente le-a luat – îi lăsau în gard rețeta și banii și ea punea punga cu ele tot în gard. Chiar dacă cei mai mulți oameni de aici nu respectă regula când e vorba de purtat masca pe stradă sau la magazin – unii nici în biserică –, toți, cu ochii la vecini, au respectat carantina. 

Nici de la biserică nu au întrebat-o dacă are nevoie de ceva. 

Cel mai rău a fost, pentru Lica, că nici nu a putut să se ocupe de nimic și nici să-l ducă la groapă. Când mașina mortuară a oprit în fața casei și familia și vecinii s-au strâns de partea cealaltă, ea a stat la 6-7 metri de gard; e și în telefonul Silviei o poză cu ea de atunci, aplecată de umeri și strânsă în ea, singură sub bolta de viță de vie fără frunze. I-a văzut plecând toți la pas spre biserică, în urma mașinii, dar altceva nu mai știe din ziua aceea. 

Celălalt lucru rău a fost că o vreme nu a mai mâncat. Doar apă putea să bea. A slăbit opt kilograme în câteva săptămâni. Și nu dormea. I s-a făcut frică atunci, să nu moară, așa că a făcut două lucruri: a mers la medicul de familie și i-a cerut medicamente „pentru că nu e bine cu capul” (a primit un anxiolitic puternic, pe care nu l-a luat mult timp, o făcea să se simtă confuză, înlocuindu-l apoi cu un calmant din plante) și a încercat să se păcălească să mănânce până a reușit. Lua o gură de măr, bea multă apă să nu-l vomite. Și tot așa, până s-a pus pe picioare. 

Acum mănâncă normal, la ore destul de fixe, și încheie fiecare seară cu un măr cules din mărul ei din curte, pe care-l mănâncă în pat.

Când a început să se ocupe de obiceiurile de doliu, s-a luat cu treabă. La parastasul de 40 de zile, a făcut pachete cu hainele lui Zamfirică – geci de piele, cămăși bune, pulovere, pantaloni – și le-a pus de-al lungul străzii să vină vecinii să ia. I-au mai rămas costumele lui, pe care o să le dea la comemorarea de un an. Luna mai a venit și cu treaba din grădină. A pus roșii, varză, ardei și vinete doar pe jumătate de teren, restul l-a semănat cu porumb pentru animale, că știa de acum că nu o să mai aibă nevoie de atâtea legume doar pentru ea.

Dar șocul morții lui a rămas ca un arc tensionat, gata să sară și să o dezechilibreze de fiecare dată când ceva îi scapă de sub control. 


Cu o săptămână înainte, Lica a cules via de la câmp cu zece oameni din sat. Pe unii i-a plătit, la alții merge la rândul ei să ajute la cules. Joia asta, în lunca Putnei. Dar înainte să plece la opt cu bicicleta, că e departe, s-a trezit la cinci, a făcut focul la soba de teracotă din casă și a frământat, în bucătărie, aluat de cozonaci. L-a izbit de masă cu toată puterea de mai multe ori, să-i dea elasticitate, apoi l-a așezat într-un lighean, bine acoperit cu o folie de plastic și un prosop gros, pe un scaun lipit de sobă. 

S-a întors abia pe la 12, pe lângă bicicletă. I s-a spart cauciucul când a plecat de la vie, așa că a ajuns puțin obosită de drumul lung și de căratul lucrului care trebuia s-o care pe ea. A dus-o la un vecin să o repare, apoi s-a apucat să formeze și să coacă cozonacii. 

Să pregătești opt tăvi de cozonac, să porționezi în 16 bucăți cinci kilograme de aluat și să-ți iasă toate la fel, să rulezi, umpli cu rahat și nucă și să împletești aluat de două culori – toate astea necesită nu doar răbdare, ci, mai ales, zeci de ani de practică. 

Casa Licăi, precum casele multor părinți români care au copiii plecați din țară, are peste tot semnele culturii în care s-au mutat aceștia: espressor, calendare în limba italiană, conserve Rio Mare fără etichete românești.

La televizorul din bucătăria de vară, unde a făcut toate astea, au fost știri despre subvenționarea prețului gazului, care o supără pentru că i se pare nedrept cum vrea guvernul să dea ajutor diferențiat – „corect e să dai la toată lumea” – și despre pelerinajul de Sfânta Parascheva de la Iași, care urma să înceapă și care o supără pentru că nu înțelege de ce merg oamenii bătrâni să se expună la înghesuială în pandemie. 

A fost și ea mai demult la pelerinaj, în semn de mulțumire, după ce i-au reușit operațiile mai grele pe care le-a avut, dar altfel nu ține toate ritualurile religioase. Spune că să fii credincios înseamnă să fii om bun și să-i ajuți pe alții fără să te lauzi, că asta vede Dumnezeu. 

În timp ce făcea cozonacii, prin curte au început să apară vecine să întrebe cu ce pot să ajute pentru pomană. Familia decedatului nu trebuie să se atingă de mâncarea servită la pomană. Așa că femeile știu că Lica are nevoie de ele ca să se pregătească pentru sâmbătă. Le-a dat ouă, făină, zahăr și unt ca să facă pandișpan și chec și le-a spus când să vină la sarmale și ciorba de cocoș. 

După ce a scos cozonacii din tăvi, și-a permis în sfârșit să se odihnească. A vorbit cu Silvia, care pleca la aeroport, și s-a uitat la Sinteza Zilei, unde a aflat că în spitale nu sunt medicamente pentru bolnavii de COVID. Crede că asta i s-a întâmplat și lui Zamfirică: nu i-au dat pastile, i-au pus oxigen și a murit de frică.


Înainte să vină acasă, Silvia și soțul ei, Cristi Grădișteanu, s-au oprit la cimitir și i-au dus flori „lui tăticu’”, i-au aprins o lumânare și i-au povestit ce au mai făcut. Au ajuns la Lica spre prânz, cu sacoșe de cumpărături.

Când vin în România stau la Focșani, în garsoniera pe care o avusese Silvia dinainte să se căsătorească, de pe vremea când lucra la Poștă. E în același bloc cu locuința părinților lui Cristi. Așa s-au și cunoscut, erau vecini. După ce s-au căsătorit, el a plecat primul în Italia, în 1999, când fetița lor, Andreea, avea patru ani. Silvia l-a urmat în 2003 și Andreea a mai rămas în grija ambilor perechi de bunici încă un an, până în 2004, când au putut să o ia la ei. Amândoi au 49 de ani și o viață bună la Milano. El este electrician și instalează sisteme smart home, ea este asistentă la o clinică stomatologică. 

După ce s-a lămurit că mămica are tot ce-i trebuie pentru parastas și pomană, că sunt comandate toate, Silvia și Lica au plecat la Focșani, să rezolve cu abonamentul. 

Au aflat că Lica a fost sunată pe 6 septembrie cu o nouă ofertă de abonament și acceptat-o, deși ea nu-și amintește decât că a fost sunată să confirme că vrea anularea abonamentului vechi. Așa că Silvia, când s-au întors acasă, a sunat iar la relații cu clienții și a pus telefonul pe speaker. Patruzeci de minute mai târziu nu prinsese niciun operator, așa că l-a închis când bucătăria de vară s-a umplut de femei. Una tăia foi de varză în dreptunghiuri mici, alta amesteca carne tocată cu ceapă, bulion, ouă, mălai și griș, altele rulau sarmale mici cât o papiotă de ață.

Cât a durat rularea sarmalelor, femeile – nașa Silviei, Vasilica, soția fratelui lui Zamfirică, Aurica, și vecina de peste drum, Maricica, care a adus și checurile făcute pentru pomană, la care s-a alăturat vecina Violeta, proaspăt întoarsă de la stațiune – au povestit despre ultima săptămână a lui Zamfirică. Au făcut-o și pentru Silvia, să-i mai dea detalii despre cum a fost, și pentru ele, pentru că așa e tradiția la toate evenimentele asociate comemorărilor: se spun povești despre cel care nu mai e, ca acesta să mai trăiască odată în memoria tuturor. 

L-au sunat pe Zamfirică în fiecare zi. Au aflat că l-au mutat de la spitalul din Focșani la cel din Adjud joi, că i-au pus oxigen, că respira tot mai greu. Lica a reușit să vorbească cu el până vineri, când părea speriat și copleșit de ce i se întâmplă, dar, au confirmat și femeile, Zamfirică era mereu sperios. Lica, care îl văzuse plecând pe picioare și credea că e bine dincolo de spaimă, i-a tot spus să plece de acolo dacă nu îi place cum e tratat – avea bani la el să ia un taxi, dacă voia să vină acasă. I-a și trimis încă un pachet cu pijamale de schimb – i l-a dus Violeta. Sâmbătă la ora unu, ultimul care a vorbit cu el a fost fratele Ion, soțul Auricăi. E fratele cel mai apropiat, și ca vârstă, și ca fire. În fotografii din albumele de familie, e greu să-i deosebești unul de celălalt.

Zamfirică l-a sunat și i-a zis – Aurica s-a oprit din rulat și a reprodus vocea chinuită a bărbatului, pe care îl auzise prin difuzorul telefonului soțului ei:  „Ioane, trebuie… să… îți… spun… ceva… trebuie… să…”. Și apoi s-a auzit un zgomot ca și cum i-a căzut telefonul și s-a întrerupt. De atunci n-au mai putut lua legătura cu el.

Lica s-a făcut mică ascultând, cu capul în jos, iar Silviei i-au dat lacrimile.


Silvia vorbise cu ei duminica dinainte, pe 4 aprilie, cu video. Nu vorbea zilnic cu ei, dar, când vorbeau, le plăcea să se uite unii la alții – telefonul ei e plin de screenshoturi din conversațiile cu ei amândoi sau doar cu Zamfirică, pe care îl suna și separat. O imagine mare cu fața lui zâmbitoare și una mică, fericită, cu fața ei.

Când Zamfirică a fost dus la spital, Lica nu i-a spus, ca să nu o îngrijoreze. Și apoi tot nu i-a spus, că nu știa cum e.

Pe 11 aprilie, dimineață, Silvia a primit un SMS de la vecina Violeta. Spunea: „Condoleanțe, Silvia! Îmi pare rău. Să știi că mă ocup eu de toate, să nu-ți faci griji.”

Silvia nici nu a înțeles ce-i spune. „M-am gândit că-mi spune condoleanțe pentru tataie, voiam să-i scriu că știu că a murit, au trecut deja două săptămâni.” Dar a decis să sune acasă. La Zamfirică a sunat primul, pentru că el era părintele căruia i se confesa și îi cerea sfatul, sufletul ei pereche. Telefonul lui era închis. Apoi a sunat la Lica, care i-a răspuns plângând în hohote. Atunci a aflat că Lica era în carantină, că Zamfirică fusese dus la spital de miercuri și că murise – tocmai fusese anunțată prin telefon de la spital. 

Următoarele 24 de ore au fost un coșmar. S-au dus la aeroport să ia un avion, dar nu puteau să urce decât cu test RT-PCR, că nu aveau încă schema completă de vaccinare făcută. Testul ar fi trebuit făcut cu o zi înainte, nu aveau cum să obțină rezultat atât de repede. Atunci, Cristi a zis că merg cu mașina. De la aeroportul din Milano au plecat direct spre Mircești. Au plecat la unu și au ajuns a doua zi dimineață la șapte. A condus doar el, ea nu știa pe ce lume e. Nu-și amintește să fi mâncat ceva pe drum. La frontiera românească i-au explicat ofițerului de ce vin, el le-a spus că au 72 de ore perioadă de grație, apoi trebuie să părăsească țara sau să intre în carantină. 

Când au trecut prin fața spitalului din Adjud, la șase dimineața, știa că el era încă acolo, la morgă.

Vecina Violeta s-a ocupat de formalități. E o femeie sigură pe ea, inspectoare la o instituție publică din județ, dar nu a mai fost niciodată într-o morgă să recunoască un prieten. Mai întâi l-a sunat pe preot să întrebe ce trebuie făcut. Preotul i-a spus că trebuie îngropat în 24 de ore, că așteaptă confirmarea de la protopop că poate face slujba în biserică, că tocmai se schimbaseră regulile de înmormântare, și i-a dat contactele unei firme de pompe funebre. 

Au îmbrăcat-o pe Violeta în combinezon etanș și i-au permis să intre în morgă să-l identifice. Deși a avut emoții, i-a dat putere gândul că ea e ochii Silviei și ai Licăi și că trebuie să se asigure că e chiar Zamfirică. Nu voia ca femeile să trăiască restul vieții cu teama că au îngropat pe altcineva, cum auziseră că au pățit alții. 

După ce l-au îmbrăcat în costumul pe care i l-a dus, l-a pozat pe Zamfirică și i-a trimis fotografia Silviei pe WhatsApp. 

Tot Violeta a mers la Evidența Populației cu certificatul constatator al decesului ca să obțină adeverința de înmormântare. Lucrurile lui Zamfirică de la spital s-au pierdut, și pijamalele noi, și restul. Cei de la pompe funebre au primit, când au luat sicriul, doar portofelul și telefonul, fără încărcător.

La Mircești, o nepoată s-a ocupat de comandat pachete cu mâncare și colivă, tocmit gropari și cumpărat toate lucrurile care trebuie și pe care ei nu le aveau, pentru că nu plănuiseră să moară anul acesta.

În casă, Lica nu mai știa de ea de plâns și de singurătate.

Luni, la prânz, s-au strâns în fața porții familia, vecinii, rude venite în grabă de la București – unele îl văzuseră pe Zamfirică cu 10 zile în urmă la înmormântarea lui tataie. De o parte a gardului, ei, de cealaltă, la distanță, Lica.

Mașina mortuară a trecut prin fața casei și a oprit câteva minute, deși nu pe acolo trebuia să treacă dacă era să respecte indicația din protocolul COVID de a o lua pe drumul cel mai scurt. Dar Violeta și preotul convinseseră șoferul să facă gestul acesta de omenie față de Lica, să-l mai vadă o dată pe Zamfirică. 

Zamfirică a fost primul decedat cu slujbă făcută cum trebuie de la începutul pandemiei, adică în biserică, nu doar la mormânt, cum s-a întâmplat cu toți cei din sat din martie 2020 încoace. Chiar și când satul nu avea niciun caz de COVID și murise una dintre femeile care contribuise la construcția bisericii, tot nu au putut să o bage înăuntru și să-i facă slujba completă – oamenilor le-a fost greu să înțeleagă de ce.

Silvia nu-și amintește aproape nimic de la înmormântare, cine a fost, ce s-a dat, ce s-a spus. Vineri, la sarmale, le-a întrebat pe femeile din bucătăria de vară: „Tu ai fost? Tu erai acolo?”. Ea nu mai știe. 

Își mai amintește că a intrat în curte la Lica, noaptea, după înmormântare. Cu mască, cu distanță, dar trebuia să o vadă, să știe cum e. Au stat departe una de alta, în tăcere, prea copleșite ca să poată vreuna să spună ceva. Au plecat apoi înapoi în Italia, să nu depășească termenul dat. 

Mai târziu, a cerut dosarul lui medical, să vadă ce tratament a avut și care e cauza decesului. La primul mail nu i-au răspuns, așa că a insistat, cu acte doveditoare că e fiica lui, și rugămintea, la final: „vă rog să mă ajutați să-mi regăsesc liniștea sufletească”.

Abia atunci a primit un răspuns. Era o pagină sumară, cu antet, scanată, în care au pus datele la care a fost internat (7 aprilie), mutat și testat RT-PCR (8 aprilie) și, într-un final, în urma stopului cardio-respirator pe care l-a făcut pe 11 aprilie, la ora 8:30, resuscitat fără rezultat și declarat decedat la ora 8:45. 

Când s-a recuperat după operația de hernie de disc, Lica a trebuit să stea nemișcată șase luni pe o scândură.
Numai că n-a stat chiar nemișcată: a brodat și a croșetat zeci de mileuri și fețe de masă. Fotografia i-a trimis-o Zamfirică din armată, cu un mesaj romantic să nu-l uite.

Pentru că au rămas o mulțime de date nelămurite – de ce fost internat la secția Boli Interne, nu la Infecțioase, de ce a durat atât de mult să-i facă test RT-PCR, de ce nu i-au dat copia după certificatul constatator – și pentru că nu i-au dat nicio posibilitate de a continua dialogul, ei îi e greu să creadă ce i-au scris. 

Și-ar fi dorit să vadă „mai multă colaborare, un pic de compassione”. Deși vorbește românește perfect, fără accent italian, când e emoționată, cuvintele limbii adoptive par mai ușor de spus. Nu poate trece peste impresia că tatăl ei, la fel ca ceilalți morți de COVID, sunt doar niște cifre pentru autorități.

După o săptămână, l-a visat. Era el, dar nu era el, ca-n vise, și i-a zis: „Să știi că tatăl tău te-a iubit nu mult, ci foarte mult”. A doua zi, Silvia și-a tatuat un înger stilizat pe încheietura mâinii drepte, ca să-l vadă mereu când scrie și să-l poată pune pe inimă. 


În august, Silvia și Cristi s-au întors și au stat mai mult. Au făcut succesiunea, au ajutat-o pe Lica să închidă o terasă a casei în care se făcea polei, au înlocuit hota veche cu una nouă și au refăcut circuitul electric al casei, care era învechit, au învățat-o pe Lica să folosească smartphone-ul pe care îl avea Zamfirică ca să poată să vorbească cu ea pe video. Și au dus-o la vaccin; au stat cât ea să facă ambele doze de Pfizer.

Și, ca să poată să aibă grijă de ea și de la distanță, Cristi a montat un sistem de supraveghere video. De fiecare dată când intră cineva în curte, Silvia primește o notificare și verifică. Au mai rugat-o să încuie toate ușile când pleacă și i-au luat o lanternă mare, să o bage în ochii unui eventual intrus, și o bâtă. 

Lica este amuzată de toate aceste precauții, pentru că ei nu îi e frică, dar nu se împotrivește. 

După ce au început să fiarbă sarmalele și să se termine poveștile, femeile au plecat la casele lor, cu instrucțiuni precise despre a doua zi, când să vină ca să ajute la făcut pachetele de împărțeală. A plecat și Silvia. 

Mai târziu, în casă, Lica i-a trimis Andreei pe WhatsApp mai multe emoji-uri cu inimi și i-a zis că o iubește și că se pregătește pentru pomana de șase luni a lui tataie, „care nu mai e cu noi”. Nepoata i-a răspuns imediat să fie tare și că o iubește și ea. Lica a plâns și apoi s-a dus la culcare.


„Asta-i casa mea, locul meu, și cât pot să am grijă de el, aici stau.”


Sâmbătă dimineață, Lica a fost mai agitată ca oricând. Se ducea după cănile pentru pachete și apoi ajungea în casă, căutând altceva. Vecinele și prietenele au venit pe la 10 să ajute și, în timp ce tăiau cozonaci și puneau căni, farfurii și prosoape în pungi, au amintit, pe rând, că Lica nu stă locului, dar că nici nu are de ales, pentru că anul ăsta a fost început cu un plan de dus în doi și din aprilie ea a dus singură tot.

Dar la anul va fi mai bine. Fără porc, cu o grădină mai mică, cu terenul agricol pus deja la vânzare și via dată cui găsește, nu va mai trebui să alerge atât.

La începutul lui noiembrie, Lica a vândut unul dintre cei doi porci de care a avut grijă singură anul acesta. Munca ei zilnică s-a ușurat puțin.

Silvia a reușit într-un final să vorbească cu un operator Telekom. I s-a spus că ei au dovada audio că Lica a aprobat oferta. Când a insistat că, totuși, mama ei nu știa la ce spune „da”, i s-a spus rece „să nu mai bată monedă pe asta că e bătrână și surdă, ei sunt acoperiți legal”. 

A rămas debusolată de replică și de faptul că simțea că nu o poate proteja pe Lica.

Temerile ei nu sunt chiar nejustificate. Le-a arătat celor strânși în bucătărie, pe telefonul ei, un filmuleț în care, în septembrie, un vecin, un bărbat mai tânăr, a pândit să plece Lica la cimitir și a intrat și a cotrobăit prin casă.

Lica l-a prins la poartă și l-a certat, că ce căuta la ea acasă în lipsa ei, și nu a părut depășită de situație. Silvia, în schimb, se speriase tare pentru că vedea în timp real cum umblă prin casă; și îi fusese groază că dă Lica peste el și că, de spaimă, o omoară. 

Silvia ar vrea să o ia la Milano, să poată să o aibă aproape tot timpul, să știe că îi e bine, dar Lica nici nu vrea să audă. Când a mai fost în Italia, a văzut că tot ce fac pensionarele e să meargă la cafenele și apoi să stea pe balcoane și să se uite la oamenii de pe stradă, și a fost revoltată de așa pierdere de vreme. „Asta-i casa mea, locul meu, și cât pot să am grijă de el, aici stau.”

Pe la 11:30 au început să se strângă invitații la parastas, 25 de persoane, exact câte a chemat. A venit și Ion, căruia îi este tare greu să intre în curtea unde știe că nu-l mai găsește pe fratele lângă care a trăit 75 de ani. Au stat pe băncuțele și scaunele din curte, unii mai răsfirați, alții mai strânși, toți cu mască. 

Preotul și dascălul au venit la timp ca să înceapă la 12 fix, cum era anunțat. Preotul, un bărbat înalt, la vreo 40 de ani, era răcit și a spus că se tratează „de guturai” cu ridiche neagră cu miere (a ezitat, s-a uitat în jur, unde erau multe femei în vârstă, și a zis „bătrânește”; femeile au zis: „Băbește?” El: „Ei, dacă ziceți dumneavoastră așa, da.”). Și el, spre deosebire de dascălul care a cântat toată slujba, a purtat mască de când a intrat în curte. 

A aprins lumânarea, a tăiat colacul, a spus cuvintele. Oamenii, ridicați toți în picioare, s-au închinat și au zis Amin. Când a ridicat coliva, toată lumea s-a adunat și fiecare a pus mâna pe umărul celui din fața lui până în față la preot, care a spus cântat:

„Doamne, odihnește sufletul adormitului robului Tău, Zamfirică, în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea. Și orice greșeală a săvârșit el cu cuvântul, cu lucrul, sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun și iubitor de oameni, iartă-i lui. Că nu este om care să fie viu și să nu greșească.”

Dascălul, din spatele grupului, a cântat „veșnica pomenire” de trei ori și oamenii și-au amintit de toți morții lor și că toți suntem legați unii de ceilalți.

Lica a stat lângă preot și a plâns cu fața acoperită cu mâinile. 

După plecarea clericilor, au fost împărțite pachetele, și cele de la catering (cu sarmale, pilaf cu carne, prăjitură și colac), și cele cu prosoape și veselă și tacâmuri, și la masă a rămas familia: ei trei, părinții lui Cristi, verișoare și o nepoată de la București. S-a mâncat repede, ca la pomană.

Lica, îmbrăcată în haine negre, cu pălărie de fetru cu boruri mici, ba s-a ridicat, ba s-a așezat. A dat instrucțiuni femeilor care serveau. A fugit în spate să aducă din vișinata ei celebră în familie, care e făcută din toate fructele din curte. A răspuns la întrebările despre de ce nu merge și ea la absolvirea Andreei – pentru că nu poți să pleci doar trei zile, dacă mergi, mergi două săptămâni, și nu are cine să aibă grijă de porci, nu le poți cere vecinilor ceva așa de greu. Dar, la anul, după ce termină în aprilie cu toate parastasele importante pentru Zamfirică, va pleca în vizite pe la rude și sigur și în Italia.

La masă, oamenii au povestit cum Zamfirică îi punea pe copiii familiei să facă prostii ca să-și enerveze părinții – mai ales în concediile lor la mare, când stăteau câte o lună la rude, la Techirghiol, și mergeau la plajă cu alai de nepoți strânși din toată țara. S-au scos pozele de la aniversarea de 50 de ani, când erau toți veseli și dichisiți, și s-a mai vorbit despre cât de mirat a fost Zamfirică de toată treaba și cât de descurcăreață fusese Lica să le facă pe toate singură. 

Cum spune Silvia: ai ei erau diferiți ca soarele și luna, Zamfirică relaxat, calm și glumeț, Lica încăpățânată, agitată și serioasă, dar întotdeauna și-au dorit aceleași lucruri și le-au făcut împreună. Au tras amândoi la aceeași căruță, a familiei. 

Apoi, câțiva oameni de la masă au trecut la discuții despre criptomonede și cât s-au scumpit și în România, și în Italia, plăcile video nelimitate de care ai nevoie să minezi.

Lumea a început să plece pe la două. În ușa bucătăriei, uitându-se la cei care se ridicau de la masa lungă din curte, Lica i-a zis unei vecine: „Gata, acum pot să mă liniștesc, am făcut totul cum trebuie”.

La aniversarea a 50 de ani de căsnicie au primit cadou două șezlonguri. Zamfirică a montat doar unul, că a zis că nu prea stau ei amândoi fără să facă nimic. Și azi, Lica stă rar în el.

Înmormântările COVID, mai stricte decât oriunde în UE

Ritualurile de înmormântare au fost printre primele afectate de pandemia de COVID-19. Mai întâi, după instaurarea stării de urgență pe 16 martie 2020, s-a interzis organizarea slujbelor de înmormântare în lăcașele de cult și s-a limitat numărul participanților la slujba de la cimitir la opt persoane. În 6 aprilie 2020, printr-un ordin al ministrului de atunci, Nelu Tătaru, a fost interzisă îmbrăcarea decedaților de COVID și autopsierea lor. Fiecare decedat a fost pus dezbrăcat într-un sac etanș, care apoi a fost pus într-un sicriu care ieșea sigilat din morgă, urmând a fi dus direct la cimitir, unde slujba se ținea la mormânt. Familiile nu au avut voie să îl vadă sau să țină priveghi. 

Încă din 2020 se știa că virusul nu se transmite prin contactul cu suprafețe, ci doar prin aerosoli, iar o persoană decedată nu mai emite aerosoli pentru că nu respiră, dar acest lucru nu s-a reflectat deloc în prevederile naționale. 

Protocolul de înmormântare COVID s-a schimbat la nivel național abia un an mai târziu, pe 9 aprilie 2021, după ce șefii cultelor religioase au cerut Ministerului Sănătății să permită slujbele în lăcașul de cult și, mai ales, să fie îmbrăcați decedații. 

România a avut și are în continuare reguli de înmormântare mai stricte decât cele recomandate de Organizația Mondială a Sănătății, care încă din septembrie 2020 spunea că familiile pot vedea decedații și ține priveghiul, dar să nu-i atingă, să nu-i sărute și să păstreze o distanță de un metru. (A contribuit Sorana Stănescu)


Între familia din reportaj și reporter nu este nicio legătură de rudenie, este doar o coincidență de nume.

Românii care au murit de COVID-19 nu sunt doar statistica oficială care astăzi numără peste 50.000 de decese. Începând din iunie 2021, DoR documentează poveștile lor și ale familiilor pe care le-au lăsat în urmă într-o serie pe care o poți citi aici.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.


Acest articol apare și în:


2 comentarii la Nu ne-am făcut plan să murim anul ăsta

  1. Superb articol…frumos impletit intre cea fost si ce este!!

  2. Problamatica morții și a singurătății se aștern greoi deasupra minții unora dintre noi, plecați departe de casă, care aflăm de situația părinților noștri doar în urma apelurilor Whatsapp efectuate zilnic. Nu expunem dorul verbal la telefon de teama de-a nu-i îngrijora pe aceștia, cât și din cauza constrângerilor sociale cu care am crescut: exprimarea emoțiilor față de părinți trebuie făcute limitat, iar mai ales la bărbați, exprimarea trebuie să vină exclusiv prin ceva activitate fizică – ajutor în casă, în grădină, etc.
    Articolul de față m-a făcut să lăcrimez, gândidu-mă la cei de acasă, cât și la persoanele care au plecat din viața mea în ultimii ani. Nu este niciodată ușor să spui la revedere, poate și de astea detest să le spun prietenilor când plec din țară. Este greu a imaginat acea ruptură, acel moment în urmă căruia tu nu mai ești prezent fizic într-o zonă pentru o anumită perioadă de timp, în care se pot întâmpla foarte multe.
    Singurătatea este de-a dreptul îngrijorătoare, iar pe zi ce trece, din conversațiile avute cu ai mei, despre situația de acasă, pare că oamenii devin mai individualiști ca niciodată. Spiritul de comunitate dispare, iar în urma acestuia lasă orgolii și preconcepții personale, reflectate adesea în comentarii precum: “Eh, de ce să-l ajut. Ei, te-ai găsit, să-l ajut, după ce că nu mișcă un deget?” Preconcepțiile duc la destrămarea comunităților, în care ajutorul devine o monedă de schimb a cărei valoare poate să nu fie niciodată văzută de una dintre părțile care le primește. Nu voi nega niciodată existența oamenilor săritori din comunitate, dar în ani petrecuți în micuțul meu oraș din sudul României, mai adesea am auzit comentarii negative când se vorbea de ajutor, decât cele pozitive și încurajatoare.
    Totuși, felicitări pentru acest articol. Lacrimile mi s-au potolit, iar gândurile par să fie scoase acum dintre nori, unde au rămas pentru 30 de minute, timp în care am citit rând cu rând. În pantofii Silviei m-am poziționat, gândidu-mă cum ar fi să primesc un apel să mi se spună că cineva din familia mea nu mai este. Nu știu cum aș reacționa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *