Grigore Florescu

Jurist călător cu o dragoste nemărginită pentru muzică, Grigore Florescu a murit de coronavirus la 82 de ani.

De Nicoleta Rădăcină
Ilustrație de Tuan Nini

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Ilustrația reprezintă vioara cumpărată de către Grigore pentru familie.

Ultimul cadou pe care Grigore Florescu l-a făcut a fost o vioară, care a ajuns din Suedia în România fix în ziua în care el s-a dus. Era pentru nepoata lui, următoarea muziciană a familiei, după fiica lui, pianista Monica Florescu, prin care a trăit el însuși visul de a fi pianist.

Avea 12 ani când a învățat primul portativ, dar era deja târziu pentru performanță. Nu și în cea a științelor juridice, unde a intrat ca student la Drept în București și a devenit apoi unul dintre creatorii arbitrajului comercial în România. Funcția l-a trimis în peste 120 de țări, la tot felul de procese pe care le-a câștigat în favoarea României și i-a dat libertatea de a studia în străinătate în vremurile în care, ca să facă asta, alții evadau.

„Avea o voință extraordinară de a excela, de a fi bun, dar de a fi bun nu ca să demonstreze că le e superior celorlalți, ci față de el însuși”, spune fiica lui. „Nu vorbea rău de nimeni. El spunea «nu, nu, lasă-i pe ceilalți, concentrează-te pe tine. Fii tu aia mai bună, fă tu mai bine». Asta m-a ajutat și să nu mă mai compar, ca artist, să mă gândesc la zilele în care ceva nu iese ca la o experiență de consolidare.”

Nu i-a spus niciodată: „vezi că din muzică nu se poate trăi”. Ba chiar a încurajat-o să plece în străinătate, să vadă alte tehnici, să cunoască alte lumi. Unul dintre momentele cele mai dragi, pe care Monica și-l amintește aproape sinestezic, e o întâlnire cu el în gara din Paris. O chemase din Belgia ca să meargă împreună la o expoziție a pictorului Claude Monet și o aștepta pe peron. Când s-au deschis ușile vagonului, l-a văzut fix în dreptul ei, așteptând senin. „Cum ai știut că ăsta e vagonul?”, l-a întrebat. „Eu simt, pur și simplu, știam că din ăsta o să cobori.”

Acum trei luni, după ce tatăl ei s-a stins, Monica a vorbit cu o prietenă bună, al cărei tată murise cu un an înainte. Ce i-a zis își amintește aproape zilnic. „Mi-a spus «îmi pare rău, draga mea prietenă, că și tu a trebuit să treci prin acest mare necaz și îmi pare foarte rău că, odată ce tații noștri nu mai sunt, cu ei s-a încheiat o eră». Am simțit și eu acest lucru. Un om ca el nu mai e în jurul meu.”

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.