Grigore Florescu

Jurist călător cu o dragoste nemărginită pentru muzică, Grigore Florescu a murit de coronavirus la 82 de ani.

De Nicoleta Rădăcină
Ilustrație de Tuan Nini

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Ilustrația reprezintă vioara cumpărată de către Grigore pentru familie.

Ultimul cadou pe care Grigore Florescu l‑a făcut a fost o vioară, care a ajuns din Suedia în România fix în ziua în care el s‑a dus. Era pentru nepoata lui, următoarea muziciană a familiei, după fiica lui, pianista Monica Florescu, prin care a trăit el însuși visul de a fi pianist.

Avea 12 ani când a învățat primul portativ, dar era deja târziu pentru performanță. Nu și în cea a științelor juridice, unde a intrat ca student la Drept în București și a devenit apoi unul dintre creatorii arbitrajului comercial în România. Funcția l‑a trimis în peste 120 de țări, la tot felul de procese pe care le‑a câștigat în favoarea României și i‑a dat libertatea de a studia în străinătate în vremurile în care, ca să facă asta, alții evadau.

„Avea o voință extraordinară de a excela, de a fi bun, dar de a fi bun nu ca să demonstreze că le e superior celorlalți, ci față de el însuși”, spune fiica lui. „Nu vorbea rău de nimeni. El spunea «nu, nu, lasă‑i pe ceilalți, concentrează‑te pe tine. Fii tu aia mai bună, fă tu mai bine». Asta m‑a ajutat și să nu mă mai compar, ca artist, să mă gândesc la zilele în care ceva nu iese ca la o experiență de consolidare.”

Nu i‑a spus niciodată: „vezi că din muzică nu se poate trăi”. Ba chiar a încurajat‑o să plece în străinătate, să vadă alte tehnici, să cunoască alte lumi. Unul dintre momentele cele mai dragi, pe care Monica și‑l amintește aproape sinestezic, e o întâlnire cu el în gara din Paris. O chemase din Belgia ca să meargă împreună la o expoziție a pictorului Claude Monet și o aștepta pe peron. Când s‑au deschis ușile vagonului, l‑a văzut fix în dreptul ei, așteptând senin. „Cum ai știut că ăsta e vagonul?”, l‑a întrebat. „Eu simt, pur și simplu, știam că din ăsta o să cobori.”

Acum trei luni, după ce tatăl ei s‑a stins, Monica a vorbit cu o prietenă bună, al cărei tată murise cu un an înainte. Ce i‑a zis își amintește aproape zilnic. „Mi‑a spus «îmi pare rău, draga mea prietenă, că și tu a trebuit să treci prin acest mare necaz și îmi pare foarte rău că, odată ce tații noștri nu mai sunt, cu ei s‑a încheiat o eră». Am simțit și eu acest lucru. Un om ca el nu mai e în jurul meu.”

Continuăm să spunem aceste povești. Dacă și tu ai pierdut pe cineva din cauza virusului și ai vrea să ne povestești despre cine a fost, scrie-ne mai multe în acest formular sau dă-l mai departe în comunitatea ta.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *