#3 Corina Murafa

Granițele dintre muncă și grija copiilor pot fi modificate continuu, e o lecție utilă atunci când cauți idealul unui echilibru.

Corina Murafa, 32 de ani, este directoarea fundației Ashoka, organizație care susține antreprenori sociali, și mamă a doi copii mici.

Corina și-a petrecut ambele perioade de maternitate muncind și alegând să-și integreze bebelușii la joburile pe care le-a avut, pentru că crede puternic că femeile pot face față la ambele roluri, dacă asta le aduce mulțumire.

În acest episod, îi povestește Oanei cum a ajuns să găsească echilibrul între muncă și maternitate, cum domolește sentimentele de vinovăție când nu e acasă și cum e bine să lași controlul din mână.

Transcrierea episodului:

 

[Oana:] Ana, știi că după ce m-am întors de la un pre-interviu cu una dintre mamele pe care le-am intervievat pentru podcast ți-am trimis extrem de entuziasmată un SMS. Scriam așa: „Am fost la Murafa acasă. Singură cu doi copii. Vreau și eu echilibrul ei din cap. E incredibil.”

[Ana:] Nu vrei să știi cum era la mine acasă când am citit SMS-ul ăla și-mi venea să urlu. Erau primele zile cu Vic, care pe-atunci nu-și suporta pătuțul, și cu Alice, care era o bombă cu emoții care dădeau pe dinafară la cel mai mic disconfort. Nu mâncasem nimic, nu făcusem pipi de vreo opt ore și-i dădusem un SMS lui George rugându-l să vină mai repede acasă că nu mai rezist. Tot ce voiam era să alerg până să-mi amorțesc gândurile. Când am citit „echilibru în cap”… am țipat în gând: „Care echilibru?”

[Oana:] Adevărul e c-am înnebunit multe prietene mame cu ceea ce mie mi se pare etalonul Corina Murafa. Fiindcă e o mamă despre care cred că reușește să echilibreze munca cu maternitatea fără multă vină reziduală, care cel puțin pe mine m-a făcut de multe ori să nu fiu prezentă nici acasă și nici la muncă. Pentru că de cele mai multe ori caut să le fac pe toate, și uneori toate îmi ies prost. Am senzația că și tu ai momente când vrei să le faci pe toate, nu?

[Ana:] Da. Am avut cel puțin un an și jumătate de goană și când Alice avea un an și abia reluasem munca part-time la conferința DOR „The Power of Storytelling”, Jacqui Banaszynski a vorbit despre cum uneori „It’s ok to shoot for the moon, not the stars”. Și-atunci am plâns în sală și mi-am promis că da, acum că Alice e încă mică nu e momentul să vreau tot. E ok să mă mulțumesc și cu mai puțin. Însă după încă un an, eram epuizată că am vrut tot. Acum, însă, cu doi copii, e drept, mă mulțumesc și cu o rază de lună, chiar dacă mă tem că nu o să mai ajung vreodată la stele. Așa că tare mult aș vrea să știu, ce face Corina de nu se învinovățește?

[Oana:] Corina are 32 de ani, acum conduce Fundația Ashoka România, cea mai mare organizație globală care susține antreprenori sociali, are doi copii, un băiețel de doi ani și o fetiță de șase luni. A muncit mai tot timpul de când e mamă și tocmai s-a întors dintr-o bursă de o lună în America, timp în care cei mici au stat cu o echipă de tată, bunici și bonă. Am invitat-o în studio ca să-mi povestească cum găsește resurse să le facă pe toate și, de ce nu, să aflu și eu cum aș putea să scap de vină.

[Oana:] Salut, Corina. Mulțumesc că ai venit. Te-am invitat fiindcă ai fost uimită mereu cum reușești să îmbini așa bine maternitatea cu munca. Ai revenit recent full-time la job, unde conduci o echipă. Cum te-ai organizat să le îmbini, să îmbini maternitatea cu munca în cei doi ani de când ești mamă?

[Corina:] Cred că a fost mereu o tranziție fluidă între ce însemna starea de mamă și starea de profesionist. Cumva eu înainte să-l nasc pe fiul meu lucrasem în calitate de consultant pentru Banca Mondială în Cancelaria Primului Ministru și când s-a născut el nu a fost neapărat ceva planificat cu mult timp înainte și inițial gândul meu a fost că, ok, coincide perfect perioada de maternitate cu terminarea contractului meu de muncă și-o să pot să o iau mai ușor și eventual să mă concentrez doar pe doctorat, sau ceva de genul acesta, doar că, ghinion, la scurt timp după nașterea lui Eric a venit guvernul Cioloș și în momentul ăla am primit telefoane din vreo trei-patru locuri foarte faine unde ajunseseră oameni pe care îi admiram și cu care mai lucrasem înainte, în ideea să mă alătur. Și, la un moment dat, am explicat unui amic care ajunsese secretar de stat în Ministerul Energiei și dorea să mă angajeze în calitate de consilier pe Afaceri Europene că, uite, eu sunt cu copilul mic și nu știu ce. Și am primit foarte multă flexibilitate din partea lui. După care a urmat, când copilul avea vreo șapte-opt luni, un angajament din partea Băncii Mondiale, un nou contract, și, de fiecare dată, cumva am reușit să aranjez astfel încât să fie lucrurile flexibile. Și am și luat copiii cu mine peste tot, când aveam întâlniri. Țin minte că Eric a dormit de câteva ori foarte bine în cabinetul ministrului, când era plecat în delegații și eu aveam treabă la Minister. Iar cu Runa chiar mai mult am avut curaj să o scoatem din casă. Dar, bineînțeles, am avut și mereu un sprijin în ai mei și în mama în special și în soțul meu, absolut, când aveam nevoie să plec la un eveniment legat de birou sau la o recepție seara, sau la ceva de genul acesta, unde chiar nu puteam să merg cu copiii. Dar, în rest, principiul meu a fost, dacă poate să doarmă în casă, poate să doarmă oriunde.

[Oana:] Prin ce alte locuri ai fost, ce-ai mai muncit de când ești mamă? Sau prin ce alte locuri i-ai luat cu tine?

[Corina:] Au fost prin multe locuri, pornind de la locuri din astea banale, de la administrații financiare, direcții de taxe și impozite, până la conferințe pe teme de energie, unde mai participam eu fie ca speaker, fie ca participant. A fost Runa, fiica mea, cred că nu avea două luni, la o întâlnire în Senatul României pe tema guvernanței corporative a companiilor de stat. Țin minte că am lucrat destul de mult cu Eric, lucram destul de mult din cafenele. Mereu îl luam cu mine și lucram acolo și în general îmi stabileam întâlniri cu oameni acolo. Am făcut o cercetare pe tema sărăciei energetice, în parteneriat cu Enel și cu cei de la Centrul pentru studiul democrației, de la Cluj, și aici practic munca consta în interviuri, cercetare de documente, date, materiale, ședințe de echipă. Asta spun, că, cumva, am avut luxul de a nu avea un job care să implice statul opt ore în fața unui calculator sau în fața unei case de marcat sau… genul ăsta de slujbe care te constrâng. Fiind cumva freelancer, m-am putut mișca mai bine.

[Oana:] Dar cum făceai? Pentru că, cel puțin în primele luni, și nu doar în primele luni, sunt treziri… sunt treziri dese în timpul nopții, sunt treziri pentru alăptat și, totuși, pe lângă programul de zi, unde poate îi luai și pe ei, sigur aveai ore în care trebuia să muncești și să stai la un birou și să scrii sau să lucrezi. Cum făceai să reziști?

[Corina:] Eric, când era foarte, foarte mic, dormea în timpul zilei. Adică avea reprize de somn și de o oră-două. Chiar râdeam cu o prietenă că îmi spunea, „Profită acum, citește cărți, bucură-te de perioada asta” – eu scriam rapoarte – „pentru că doarme”. Și, practic, el mânca, dormea, mânca, dormea, când era mic, în timpul zilei. După care, de pe la cinci luni, el a avut o bonă câteva ore pe zi, ceea ce-mi permitea mie să fug repede din casă și să muncesc timp de trei-patru ore la foc continuu, să mă-ntorc la prânz să-l alăptez și dup-aia să stau toată după‑amiaza cu el. Dar, practic, de la opt jumătate până la unu eu puteam să mă deplasez. Mă enervam că în perioada respectivă lucram în afara orașului – cumva în afara orașului – și dura foarte mult drumul, adică ajungeam să mai lucrez trei ore, plus găsitul locului de parcare. Era foarte frustrant. Și îmi concentram totul în perioada aia, plus după ce adormea Eric seara, că prima repriză de somn a lui era lunguță, adică era de vreo patru ore, patru spre cinci ore. Și de la opt, nouă, zece seara mai făceam câte-un pic. De când am început eu lucrul un pic mai serios și am început colaborarea cu Ashoka, am extins un pic programul bonei. Dar, mereu, cumva între cinci și opt la mine e o perioadă din zi când, dacă nu am ceva foarte, foarte important, e cam dedicată copiilor, pentru că atunci vin acasă și e perioada lor de după-amiază, de activitate, de dinainte de culcare.

[Oana:] Și, mental, ți-a fost ușor să faci swich-ul ăsta între avut grijă de copil sau făcut cumpărături sau făcut liste pentru ceva ce vă trebuia în casă și muncă?

[Corina:] Pe partea asta de swich mental, Octavian, soțul meu, spune că e incredibil cum eu pot să tranzitez dintr-o stare într-alta. Când trebuie să mă concentrez pe ceva, apăi numai chestia aia o văd și cumva, nu știu, îmi setez așa, ok, gata, acuma faci asta. Dar, într-adevăr, la un moment dat copleșitoare mi se par îndatoririle astea care, cumva, tot femeilor revin, de a ține casa într-o oarecare măsură, ce spui tu, liste de cumpărături, nu uita că vine aniversarea lui cutare…

[Oana:] Aglomerarea asta mentală.

[Corina:] Da, da, liste, optimizare…

 

[PROMO]

 

[Corina:] Când eram atunci în primele luni am o prietenă care are copii, tot doi, și ea tot așa, foarte bine a îmbinat munca cu copiii, având foarte mult sprijin și ea din partea familiei. Copiii ei sunt un pic mai mari decât ai mei, fiecare din ei. Și, la un moment dat își pusese ea pe Facebook un poster mare cu o gloată de pești care devenea dintr-o gloată amorfă, o gloată super organizată, așa. Și mesajul era, „Don’t panic, organize”. Și cumva așa… atunci mi-a prins tare bine când am citit chestia aia și am zis, clar, don’t panic, organize. Și, da, încerc să optimizez.

[Oana:] Cum optimizezi, ce strategii ai?

[Corina:] În primul rând cred că e foarte important – și asta am constatat la un moment dat – să nu ai așteptări. Adică să nu te oftici dacă nu ies lucrurile exact conform programului pe care l-ai setat tu. Pentru că întotdeauna pot să se întâmple lucruri neașteptate. Eu la început țin minte că am trăit, așa, după ce s-a născut Eric o perioadă de baby blues, că nu pot să spun depresie, pentru că nu mai puteam să mai am programul pe care mi-l doream. Că eu știam că dacă îmi programez o întâlnire la trei cu cineva, sau dacă-mi programez să mă duc să-mi fac unghiile la ora patru jumătate, pot să și ajung la patru jumătate. Ori, cu copiii mici nu prea mai reușești să faci chestia asta și în felul ăsta, când mi-am dat seama că, stai, o să poți să faci toate lucrurile pe care le făceai și până atunci, dar poate nu atunci când îți dorești sau poate nu în ordinea în care îți dorești, brusc am căpătat mai multă încredere și o stare psihică mai bună, care mi-a permis să zic, ok, azi nu reușesc – săptămâna asta nu reușesc – să îmi fac unghiile, asta e, nu se întâmplă nimic, mă duc săptămâna viitoare. Nu reușesc să termin cutare document astăzi, mâine, poimâine, o să-l termin răspoimâine. Cumva m-am pedepsit mai puțin pe mine însămi când nu reușeam să…

[Oana:] Decât o făceai înainte.

[Corina:] …decât o făceam înainte și să-mi iasă lucrurile fix cum trebuie. Altfel, ce să spun, am avut noroc că mama m-a susținut foarte mult și de fiecare dată, și ea fiind liber‑profesionist, contabilă, de fiecare dată când era ceva ce chiar trebuia să stea ea cu Eric, venea.

[Oana:] Asta voiam să te întreb, cam cum arată sistemul ăsta de susținere, de ajutor? Despre care se vorbește foarte puțin atunci când vorbim despre cum reușesc mamele să îmbine maternitatea cu munca – pentru că unele dintre ele au un sistem de susținere, pe care, de altfel, și l-au organizat.

[Corina:] Da. Eu, marele noroc l-am avut cu Sanda, cu bona noastră, care râd eu uneori că e bonă și pentru noi, nu numai pentru copil. Nu făcuse cursuri de bonă înainte, am găsit-o întâmplător pe ceva grup de Facebook. Fusese o doamnă care, culmea, lucrase în industria de oil and gas înainte, unde lucrasem și eu, la un subcontractor de-al Petromului și fusese disponibilizată la cincizeci și ceva de ani, nu o mai angaja nimeni. Avusese grijă de nepoți și se gândea: „Ok, ce să fac în continuare?” Mi-a plăcut mult caracterul ei, cumva, mi-a plăcut mult personalitatea ei și onestitatea și am construit încet-încet o relație cu ea, care a făcut-o să devină parte din familie, astfel încât ea ajunge să facă o grămadă de chestii pentru noi, fără ca eu să-i fi cerut vreodată, și care-s foarte importante, de exemplu, ordine. Eu, când ajung acasă, la cinci după-amiază, cum-necum, văd că lucrurile toate-s puse la locul lor, de unde lăsasem totul haos. Când are de făcut un pic de mâncare pentru Eric – că înțelegerea de la bun început a fost că-i face de mâncare, ea, de altfel, fiind foarte gospodină – simțul ei de femeie româncă responsabilă nu a lăsat-o să facă doar copilului, zice: „Păi, vă fac și vouă o tocăniță”. Și… nu știu, o dată, de două ori pe săptămână ne trezim cu mâncare făcută de Sanda. Deci, cumva ne ajută foarte mult lucrurile astea. Iar cu mama, tot așa, o sun cu o zi-două înainte și o întreb, uite, în cutare zi, între orele cutare și cutare poți să stai cu Eric sau cu copiii, și de cele mai multe ori sau cam întotdeauna reușim să găsim. Cred că mai ajută, uite, serviciile astea de cumpărături cu comandă, online. Lucruri din astea mici.

[Oana:] Ai avut vreodată tendința să faci tu totul? Mă întreb dacă în anii ăștia ai simțit că, de fapt, ai vrea să faci tu totul, ai văzut că nu poți și ai început să ceri ajutor. Sau a fost de la început așa, cu să găsim bonă, să sunăm pe mama…

[Corina:] Acuma, de exemplu, cu cel de-al doilea copil, cu Runa… De când am decis s-o avem pe Runa, eu eram în plin proces de discuție să iau jobul ăsta nou, care implică multă responsabilitate fiindcă, o dată, da, trebuie să construiești o echipă, trebuie să construiești o organizație, e un startup și e o șansă foarte mare pentru mine profesional, dar și pentru ceea ce vreau eu să fac în România. Și atunci țin minte că eram la schi în Serbia și vorbeam cu Octavian și, „Uite”, zic eu, „cred că merg bine discuțiile cu Ashoka și o să iasă”, zic, „dar ce facem, că eu sunt însărcinată”. Și el a zis: „O să te susțin, e o șansă extraordinară pentru tine, go for it. Te susțin, ne descurcăm, vedem cum facem”. Și acum, fast-forward multe luni, am început ca în timpul zilei să o las pe Runa cu el, el intrând în concediu de creștere a copilului, formal și oficial, iar eu mergând la birou și… îi mai dau SMS-uri de-astea disperate, gen, „A mâncat? Ai schimbat-o?”, nu știu ce. Și la un moment dat țin minte că mi-a trimis așa un răspuns: „Dar crezi că fiindcă sunt bărbat nu sunt în stare să am grijă de un copil”, cu trei semne de întrebare. Nu, asta că le fac eu mai bine n-am avut niciodată obsesia în casă. Nu. Am considerat că așa cum eu pot să schimb un scutec sau să am grijă de copii, așa pot și ceilalți. Și, la un moment dat, mi-am dat seama că eu construiesc un anumit tip de relație cu copiii, și partenerul sau bona sau mama construiește alt tip de relație, ceea ce e foarte ok. Ca să-ți dau un exemplu, eu vorbesc numai în limba engleză cu Eric și m-am înconjurat de cărți în limba engleză și, mie plăcându-mi să citesc, de mic îi tot citeam lui Eric. Asta nu-i ceva ce e foarte confortabil pentru Octavian sau foarte confortabil pentru mama mea. Nu că ei n-ar citi, dar cumva nu se simt ei confortabil să citească prostii de copii către Eric și să stea câte 45 de minute cu cărțile. Dar au alte lucruri, adică mama îi spune povești. Mama inventează povești. Eu n-aș putea să fac niciodată chestia asta. Să-i vezi cum mănâncă și-i povestește. Și lupul, și Scufița, și Albă ca zăpada în aceeași poveste, o chestie din asta foarte complexă. Octavian se joacă cu el, îl frichinește, sau îl ia cu el prin casă să facă chestii împreună. Sau prin afara casei. Hai să mergem la Bricostore să cumpărăm nu știu ce. Îți dai seama că, practic, nu e ca și cum are grijă conștient de copil în momentul ăla, dar îi transmite ceva și-l învață ceva. De exemplu, fi-meu, văzându-l pe el că tot trebăluiește prin casă, prin curte, cred că un an și ceva avea când își lua șurubelnița și începea pe la colțurile mobilelor… Asta e tot o formă de educație și o formă de construcție a unei relații. La un moment dat țin minte, da, că eram frustrată și îi spuneam lui Octavian, „Hai, măi, citește-i și tu povești”. Dar dup-aia mi-am dat seama: asta e, relația noastră se dezvoltă într-o direcție, relația lor într-o direcție. Sanda, de exemplu, merge foarte mult cu el în aer liber, în parc. Bona. Ea, făcând muncă de teren înainte, e obișnuită să meargă pe coclauri. Eu nu suport, nu sunt genul care să piardă vremea în parc sau să mă plimb, nu. Ei, ei stau trei ore în parc și se uită la frunze, se uită la copaci, la locul de joacă, de gimnastică pentru adulți, bordurile nu știu cum le numără și le călăresc pe-acolo. Capătă de la fiecare niște skilluri și niște sentimente și e ok.

[Oana:]  Deci nu ești mama elicopter, nu știu, să-i fi interzis mamei, nu-i mai citi… poveștile de altădată că sunt pline de violență sau lucruri de genul ăsta.

[Corina:] Nu, dar chiar râdeam cu mama de chestia asta, odată, că și ea și-a dat seama acuma de fapt cât de crude sunt poveștile copilăriei. Cred că am setat, așa, niște limite și niște reguli cumva de comun acord cu toată lumea, de genul, nu-i dăm ciocolată, încercăm să reducem cantitatea de zahăr spre deloc, nu-i spunem lucruri de genul „Asta e treabă de fetiță, asta e treabă de băiat” și, la un moment dat… Cum am făcut cu Sanda… Ea e o doamnă tradițională, ca să zic așa. Și la un moment dat i-a zis lui Eric ceva, că „Nu te juca cu aia” sau „Joacă-te cu ailaltă, ca băieții”, sau așa ceva. Și i-am spus: „Păi vedeți, tot timpul îl admirați pe Octavian că el face lucruri în casă și schimbă copilul sau așa, dar lui Eric îi spuneți că nu-i treabă de băiat”. Sunt treburi de om, nu sunt de fetiță sau băiat. Și cred că singurul conflict pe care îl avem în momentul de față – conflict e mult spus – e partea cu tableta/electronicele. Pentru că atât soacra mea, cât și mama – le înțeleg, e foarte dificil să alergi ore întregi după un copil cu atâta energie și la un moment dat cedezi și îl lași să se uite la desene animate. Și, totuși, eu am considerat că a învățat ceva și din tehnologia asta, adică a învățat cuvinte, de exemplu, a învățat cântecele, și mereu le-am văzut pe ele două că-l supraveghează, nu-l lasă să ruleze YouTube-ul pe tot felul de prostii și și-au dat și ele seama că dacă stă foarte mult pe YouTube devine foarte nervos și nu se mai pot înțelege cu el după. Ca atare, cumva singure au concluzionat, ok, trebuie să-i reducem cantitatea. Și îl lasă ce-l lasă, câteva zeci de minute sau, nu știu, jumătate de oră, după care îi spun: „Stop, gata, trebuie să oprim”. Și cumva, Eric a și învățat. Când a aflat de stop, vrem să oprim, își oprește singur tableta, și-o închide, o dă înapoi. Come on, nouă când ne interzice cineva ceva, ne simțim bine? Nu ne simțim bine. La fel și părinții care ne ajută cu copiii. Deci cumva e o negociere, e o discuție.

[Oana:] Te-am întrebat asta pentru că e multă presiune și o vezi și tu în parentingul de astăzi. Și e adevărat că pe termen lung toată informația asta pe care o avem acum poate să facă bine. Dar în același timp, pe termen scurt, cel puțin, pune o presiune, poate – nu știu dacă neapărat pe noi ca mame, poate pe părinți în general – de a controla foarte mult ce se întâmplă. Și știu că tu ai o altă părere legată de cum sunt, cum o să devină copiii crescuți astăzi.

[Corina:] Da, păi eu, să-ți zic, cred că punem mult prea multă responsabilitate asupra noastră, când de fapt un om este rodul interacțiunii cu mediul și cu o întreagă societate. N-o să putem niciodată să-l izolăm complet de tot ce înseamnă mediu și de tot ce înseamnă societate. Da, putem încerca să îi sădim niște valori și niște principii și să-i modelăm niște trăsături de personalitate, dar fundamental nu e opera noastră, nu suntem Pygmalion în relația cu copiii. Și trebuie să acceptăm, pur și simplu, chestia asta și să privim parentingul ăsta cu un pic mai multă seninătate, eu asta am zis întotdeauna.

 

[PROMO]

 

[Corina:] Da, am citit și eu câteva cărți, mai ales la început. Simțeam că nu fac ceea ce trebuie, că nu-l stimulez suficient, că nu sunt responsabilă, că nu știu ce, și uite că copilul a crescut foarte bine, n-a trebuit să citesc eu toate principiile educației Montessori și să-i fac enșpe mii de jucării făcute în casă, că el își găsea cu câte-o lingură și un băț și se juca de unul singur. Iarăși, tot așa, că nu l-am dus la înot sau că nu l-am dus la toate cursurile posibile. Atât cât am putut, am făcut. Ce mi s-a părut foarte important a fost ca și eu să fiu fericită și împăcată cu mine însămi pe partea cealaltă, adică pe partea profesională, pentru că pentru mine întotdeauna profesia a contat foarte mult și dacă aș fi devenit 100% mamă, poate, într-adevăr, copilul meu ar fi vorbit mai repede sau poate ar fi făcut niște lucruri mai rapid, că l-aș fi ocrotit eu mai mult, dar aș fi fost eu nefericită pentru că nu reușesc să îndeplinesc și celelalte roluri din viața mea, respectiv acesta de profesionist. Și consider că o mamă nefericită va insufla nefericire și nemulțumire asupra copilului.

[Oana:] Crezi că ai nimerit tu în locurile și pe lângă oamenii care acceptă ușor la întâlniri profesionale copii, sau că ai avut și tu un rol activ de schimbare aici?

[Corina:] În primul și-n primul rând cred că am încercat să-mi aleg acolo unde știam că se poate. Adică, consider că am un simț care îmi spune, ok, aici nu te duci cu copilul, că e prea important sau că e prea conservatoare atmosfera și trebuie să găsești din timp un aranjament să-l lași acasă sau să stea cineva cu el cât timp tu îți faci treaba – aici poți să te duci. Și da, cumva cred că am șocat și eu când am apărut în diverse locuri cu copilul, de la momentul când am apărut în Senat cu el până la diverse întâlniri, o recepție de seară – am fost o dată cu ea în Boba. Dar cred că e important să fii văzut cu copilul în spații din astea, la ședințe, la un training. De fapt, la birou, acum, am fost cu ea în decembrie, când avea trei luni, patru luni, cam așa, și a fost super pentru că am stat efectiv toată ziua cu ea la training. Da, am pierdut vreo douăzeci-treizeci la sută, dar cred că colegii mei au fost happy pentru că restul de șaptezeci la sută am fost activă, am fost prezentă, o mai țineam pe ea în brațe, o mai drăgăleam, o mai culcam, când devenea prea gălăgioasă ieșeam cu ea și se potolea. Am fost, de exemplu, la o întâlnire cu boardul Fundației Româno-Americane și cu ambasadorul Statelor Unite cu tot cu copilul când Runa avea două luni. Cred că a fost un șoc pentru toată lumea, dar totodată cred că toată lumea a apreciat faptul că, uite, asta înseamnă că she’s engaged și, totuși, she’s a mother. Și la Ashoka, de exemplu, avem o antreprenoare socială din Italia care, după mulți ani de lucru în corporații multinaționale, când a rămas însărcinată cu primul copil și-a dat seama că angajatorii și oamenii din jur brusc o privesc cu totul altfel, ca și cum ar avea alt creier.

[Oana:] Cu nevoi speciale.

[Corina:] Da, exact. Tipa fiind, altfel, CFO, adică o poziție extrem de… iar ea a renunțat la joburile de multinațională și a început să dezvolte niște programe de training, atât pentru persoanele aflate în concediu de creștere a copilului, cât și pentru corporații, prin care să ajute la antrenarea conștientă a unor skilluri pe care inerent le dobândești în timpul creșterii copilului, de la managementul conflictelor, la multitasking, la situații de criză și-așa mai departe. Și cum experiențial, învățând taskurile acelea ajungi după aceea să le aplici în viața ta de profesionist. Citeam ieri, de exemplu… A avut Florin Talpeș o prezență pe o scenă cu Andreea Roșca, aseară, la un eveniment, și Florin spunea – care da, e unul dintre cei mai de succes antreprenori români, da? – și la 60 de ani, cât are acum, spunea că pe el crescutul copiilor l-a făcut să fie un om de business mai bun. Și asta spun: în momentul în care încerci conștient să înveți din lucrurile astea, lucrurile se schimbă. Și Ricarda Zeza, această antreprenoare socială Ashoka Fellow de care îți spuneam, ea a dezvoltat inclusiv niște spații fizice în Italia unde părinții cu copii mici pot veni, o perioadă să lucreze, o perioadă să aibă grijă de copii, un părinte are grijă de doi-trei copii, mai au și ceva bonă care are grijă. Adică, genul ăsta de aranjament o să se ceară tot mai mult, pentru că meseriile sunt tot mai fluide și societatea trebuie să răspundă. Trebuie să și forțezi, dar trebuie să și găsești…

[Oana:] Echilibru…

[Corina:] …spațiile care îți permit includerea copilului.

[Oana:] Ai avut vreodată vreo reacție care ți s-a părut ciudată legată de faptul că ai apărut cu bebelușul la o întâlnire?

[Corina:] Cred că de vreo două-trei ori am avut reacția -de la bărbați, în general, venită – „Vai, dar ce curaj ați putut să aveți să veniți cu el aici”. Și la un moment dar chiar am reușit să fiu pe fază și am spus „Păi de ce am avut curaj, că eu am crezut că e o adunare de oameni civilizați și că nu i se poate întâmpla nimic copilului în genul ăsta de context.” Și nu știu dacă a înțeles pe deplin ironia, dar oricum. Și am mai întâmpinat o reacție ostilă dintr-un mediu unde nu m-aș fi așteptat, respectiv la un salon de manichiură-coafură, unde m-am dus cu fetița după mine că n‑avem altfel cum, soțul meu muncea, mama probabil avea ceva raportări…

[Oana:] Cineva stătea cu Eric…

[Corina:] Bona stătea cu Eric și ce să fac cu Runa? Ne-am dus acolo. Evident că eu o mai manevram de pe-o mână pe cealaltă și fetele de la salon au mai avut un pic grijă de ea, iar la sfârșit chiar patroana salonului mi-a spus: „Data viitoare ar fi bine să veniți fără copil, că nu suntem noi datori să avem grijă de copilul dumneavoastră”. În condițiile în care nu cerusem eu asta, în condițiile în care fetele alea nu aveau niciun alt client și-așa mai departe. Și, de-atunci – evident c-am sancționat și public, și pe Facebook și verbal cu doamna respectivă și-așa mai departe – evident că nu mă mai duc acolo, deși eram un client bun.

[Oana:] Și crezi că lucrurile se schimbă în România, din perspectiva asta? Citeam în ianuarie că șefa guvernului din Noua Zeelandă a anunțat că este însărcinată și a spus că nu e prima femeie care muncește și are un copil și că ea și soțul ei o să reușească, iar Noua Zeelandă îi va ajuta să-și crească primul copil. Cum crezi că ar fi primită, mai ales de la o femeie politician, în România, o asemenea afirmație? Mai avem mult până acolo?

[Corina:] Noi suntem în general o țară conservatoare. Și asta se vede foarte bine din ce înseamnă discurs public și-așa mai departe, dar fără oameni care forțează un pic limitele sistemului nu o să ajungem niciodată nicăieri. Și da, deși e posibil să fii întâmpinat cu probleme, cu dificultăți, eu asta spun, că de cele mai multe ori, cu aceste două mici excepții, până la urmă, toată lumea a fost… „Oau! Ce model, ce mamă curajoasă.” Interesant. Și cumva o să devină business, adică asta încerc să spun. De exemplu, în foarte puține locuri din România, din păcate, există în toalete spații de schimbat copiii. Ajungi să-ți schimbi copilul prin cele mai ciudate poziții și contexte și conjuncturi. Am văzut recent un local, Energiea, care avea masă de schimbat copilul. Și de-atunci am zis, băi, eu nu mă mai duc la celelalte patru-cinci-șase localuri hipsterești pentru că nu au așa ceva, mă voi duce la ăsta. La fel, tot ce înseamnă facilități de cazare, facilități de transport, și sunt convinsă că o să vină momentul, pe o piață a forței de muncă cum e România, unde poți să întrebi orice angajator cât de greu îi este să găsească capacitate, fie că vorbim de highly-skilled, fie că vorbim de mid-level, vor conta acele aranjamente care să permită angajaților să fie și breast-feeder și bread-winner, cum spun eu. Și o să facă diferența, cum pentru mine a făcut diferența și am zis, ok, eu nu pot să mă duc într-o multinațională, nu că mi-aș fi dorit, dar nu puteam să mă duc, efectiv, cu copii și într-un aranjament atât de complicat. Mă voi duce către organizația asta, accept să câștig un pic mai puțin decât aș câștiga – sau poate un pic mai mult mai puțin decât aș câștiga într-un mediu de genul ăsta – dar pot să îmbin viața de familie cu jobul.

[Oana:] Sunt multe momente când simt vină când jonglez maternitatea cu munca. Vină că nu stau mai mult cu fetița mea, vină că nu dau, uneori, mai mult muncii. Și voiam să te întreb dac-ai simțit-o și tu vreodată. De-o parte sau de cealaltă.

[Corina:] Da, uite, am simțit-o, culmea, chiar la un eveniment al vostru. Dar tot evenimentul vostru mi-a dat și soluția. Îmi doream foarte mult să vin la „The Power of Storytelling”. Runa era mică. Cât avea, două luni? Cred că nici două luni. Și am zis, asta e, de venit o să vin. Am venit și a plâns destul de mult, era și setupul ăla de la hotelul unde nu era lumină, era contrastul ăsta între lumini de scenă și n-a fost foarte… a fost mult mai neliniștită decât era ea de obicei. Și cred că am ratat cel puțin 40% din conferință. Cel puțin 40%, poate chiar 50%. Că trebuia să ies cu ea, nu puteam să deranjez 200 de oameni în sală acolo, trebuia să ies cu ea pe hol, mă-ntorceam, trebuia s-o adorm, nu știu ce. Și la un moment dat transpirasem așa de tot efortul ăsta și zic, aoleu, și copilul ăsta îl chinui, și conferința asta nu văd nimic din ea. Aiurea mă chinui așa. După care mi-am dat seama, cumva când plecam de-acolo, am zis, dar stai măi un pic, eu am reușit să fac ceva profesional, oarecum, pentru mine, sau intelectual, să zic, pentru mine. N-am reușit perfect, dar am reușit la 50% clar, și-n același timp, uite, copilul a stat cu mama lui, a fost hrănit, a fost schimbat. A avut o zi mai agitată, dar nu e ca și cum aș dăuna dezvoltării lui pe termen lung, ba poate dimpotrivă, îl expun unor mai multe contexte, deci am făcut o chestie bună. Am fost 50% mamă, 50% creier, intelectual, nu știu. Și-am zis, ok, it’s better than nothing. Adică, poți să alegi să vezi jumătatea goală a paharului și să simți vină, sau poți să alegi să vezi jumătatea plină a paharului. Da, n-ai făcut raportul ăla sau articolul ăla la standarde excepționale, dar ai avut grijă și de copilul tău în același timp. Da, n-ai putut să-i faci jucăria Montessori handmade, dar ai stat cu el și i-ai citit o poveste înainte să se culce. Nu știu de unde am citit chestia asta, că nu trebuie să aspiri să fii un părinte perfect, ci a good enough parent.

[Oana:] Crezi că transmitem ceva anume copiilor noștri în funcție de cum alegem să ne trăim maternitatea? Mă întreb, nu știu, dacă atunci când o să citească ceva ce am scris sau când o să citească ceva despre ce am muncit, ce am făcut în perioada aia, sau când o să-ți vadă ție fotografiile din călătoriile tale profesionale?

[Corina:] Clar, clar. Adică, cred că m-am format destul de mult ca femeie și ca profesionist și ce înseamnă partea asta de etică a muncii foarte mult văzând-o pe mama. Și mama mea era divorțată, trebuia să muncească foarte mult ca să mă întrețină. În timpul săptămânii stăteam cu bunica și în weekend mă duceam la mama. Și o vedeam mereu pe mama că e dedicată muncii. Nu face o chestie ieșită din comun, e contabilă, dar e un contabil al naibii de bun și descurcă lucruri încurcate de alții și se interesează de tot ce înseamnă noutăți și e prezentă. Și asta, pentru mine, a fost un model. Adică țin minte că mă lua cu ea la serviciu când eram foarte mică, în zilele de sâmbătă, și eu mă super distram, mă jucam cu indigoul, cu ștatele de plată alea mari, cum erau pe vremea aia. Mama, săraca, poate, da, se simțea vinovată că-n ziua de sâmbătă nu iese cu mine în parc și trebuie să se mai ducă încă o dată la serviciu. Dar pentru mine ăla a fost un model, mama care… Deși, uneori, eram supărată că nu-mi dă suficientă atenție. Și mult mai târziu am înțeles că de fapt asta era contextul și așa trebuia ea să fie, dar am admirat-o foarte mult și cred că multe din caracteristicile mele de-acum se datorează faptului că am văzut-o pe ea îmbinând lucrurile astea. Probabil, dacă aș fi văzut, dacă modelul meu din familie ar fi fost o mamă casnică și eu cred că aș fi fost mult mai casnică. Dar mereu a fost o femeie puternică, o femeie activă, o femeie independentă. Pentru ea a fost mereu important, a fost crucial să aibă independența asta financiară. Și asta a fost ceva ce mi-a setat – indirect – dar clar a setat maxim lucrurile astea. Și cred că și noi o să fim la fel pentru copii noștri. Adică, da, clar, poate-i și stricăm, cum evident că ne e teamă, din anumite perspective. Nu știu, că probabil n-o să fie foarte empatici sau foarte orientați către familie – deci poate-i și stricăm din anumite perspective, dar le și dăm foarte mult pozitiv, zic eu.

[Oana:] Mulțumesc tare mult.

[Corina:] Cu mare drag.

 

 

[Oana:] Podcastul „mame” este produs de DOR. Ideea a fost a lui Cristian Lupșa. Gazdele sunt Oana Sandu…

[Ana:] … și Ana Ciobanu. Tema muzicală este „A musical postcard”, de Răzvan Gabăr. Editor de sunet Horia Baldea și identitate vizuală Loreta Isac.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*