Mini-portrete la 30 de ani

S-au născut în 1989. Anul ăsta au făcut 30 de ani. Ce însemnătate au cifrele astea pentru ei?

Pentru unii, 30 de ani e o vârstă ca oricare alta. Pentru alții e un prag, o provocare, o ocazie de a demonstra că bifează conform societății în punctele esențiale. Pentru cei născuți în 1989, aniversarea de anul acesta are dublu sens și reflectă o parte din istoria recentă a țării, la persoana I. Iată 10 dintre ei. (Alte povești la 30 de ani – de viață și de distanță de 1989, aici).


Florin Cașotă

Jurnalist de tehnologie

Când îmi zici 1989, mă gândesc la o vreme ca cea de-acum, în care ai urechile și mâinile reci. Nici nu pot să-mi imaginez că a fost o vară în 1989. În majoritatea pozelor cu mine și cu ai mei de când eram mic, suntem îmbrăcați gros. Am și amintiri care nu sunt ale mele, sunt poveștile pe care părinții mi le-au spus: cozile de la magazine, mașinile vechi și străzile goale. Când se vorbește la televizor despre 1989, ce se dă de obicei? Ceaușescu, Revoluție, imaginile alea cu frigul de-atunci. 1989 este un an îmbrăcat în  haine groase. 

E clar că România s-a schimbat. E de ajuns să te uiți la peisaj, mai ales la partea de nord a Bucureștiului. Știu că din zona aia am cumpărat mașina familiei și nu era nimic acolo, doar reprezentanța auto. N-am mai trecut pe-acolo mulți ani și, când am ajuns, erau clădiri și nu mai știam pe unde să merg. Mi se pare că ne apropiem un pic de vest, de direcția în care pleacă oamenii. Se îmbunătățesc lucrurile ușor-ușor. Tot n-avem autostrăzi sau alte chestii utile. Dar poți să vezi lumea mai ușor. Eu am văzut 30-40 de țări până acum, inclusiv unele în care nu m-am gândit niciodată să ajung: China sau Brazilia, de exemplu.

Normal că nu poți scăpa de problemele care te țin în loc. Ce s-ar întâmpla dacă ar fi altcineva la conducere? Ce s-ar întâmpla dacă n-ar fi atât de mulți corupți? Dar sunt oameni care îți arată că se poate. UiPath e cel mai bun exemplu și e unul recent, dar mai sunt și alții. N-au avut avantajele pe care le au alții în alte țări. E ceva să pornești din Marea Britanie și să te extinzi în țările vecine și e altceva să pornești din România și să ajungi în Franța. Dar se poate.


Octavia Vereșteanu

Traducător freelance

M-am căsătorit la 18 ani și jumătate, când eram elevă la Sf. Sava, unul dintre cele mai bune licee din capitală. M-am îndrăgostit și, fiind foarte credincioasă, mi-am dorit să fac acest pas, pe care îl vedeam ca o binecuvântare a lui Dumnezeu. După căsătorie, în loc să îmi discut alegerile cu părinții, care erau cumva o autoritate, îl aveam pe soțul meu, cu care eram pe picior de egalitate. În această perioadă, am renunțat la facultatea de limbi străine, am început să lucrez, am divorțat, am locuit într-o țară străină, am făcut un copil, m-am căsătorit la loc [cu același om, tatăl copilului] și am divorțat din nou.

Nefiind mulțumită de direcția în care se îndrepta viața mea, cumva și relația am considerat că e o povară. Era o perioadă foarte efervescentă pentru mine. Mă căsătorisem, mersesem la facultate, văzusem cum e și asta și simțeam nevoia să am un moment de rebeliune adolescentină. Ai mei au fost foarte supărați. Cred că sunt prima din neamul meu care divorțează.

Îmi dau seama acum că mi s-au clarificat din dileme cunoscând oameni și văzând situații de viață. Cred că era o lipsă de experiență. Probabil oamenilor foarte concentrați pe carieră le e mai ușor să meargă înainte fără să fie distrași, pentru că ai următorul obiectiv în minte și n-ai timp să zici „ce-i cu viața?”. Probabil așa apar crizele la 40 de ani, când îți dai seama că le-ai făcut pe toate și totuși ceva lipsește. La mine a fost la 22.

Unii ar spune că nu am luat cele mai bune decizii, dar poate asta e și ideea: în loc să trăim „perfect” urmând indicațiile celor din jur, să facem propriile greșeli, să învățăm din ele și să devenim mai buni. Cumva, [la 30 de ani] simt că am renăscut, că sunt eu însămi, în proporție de 90%. De aici a venit și dorința să fac voluntariat și să mă implic în politică [în PLUS]. Mă simt foarte pregătită să leave my mark upon the world.


Georgiana Floroiu

Strateg digital

Anul ăsta se apropia 30 și simțeam presiunea. Ca la majorat, era o schimbare. Trebuie să iei niște decizii, nu te mai joci. În anul trei de facultate ajunsesem președinta a 90 de voluntari, aveam și job și eram implicată și la Universitatea Alternativă (UA). Anul trecut aveam două joburi în publicitate și ajunsesem aproape de burnout. Constant am jonglat cu multe. Așa știam să-mi trăiesc viața. Mi-am dat demisia de la unul din joburi, am călătorit trei luni în Asia și am început să mă întreb cum vreau să-mi trăiesc viața. Tot anul m-am luptat să găsesc mai mult meaning. Citisem și The Circle, unde personajul principal răspunde la întrebarea „care e cea mai mare frică a ta?” cu „unfullfilled potential”. Am rezonat. Mi-am dispersat energia în joburi, voluntariat, activități. Acum caut locul în care sa-mi pot canaliza toată energia.

Am fugit un pic de toate pentru că nu știam cum să le procesez, dar aveam nevoie de claritate. Trei săptămâni pe El Camino de Santiago mi-am zis că e timp. Aveam în cap și filmul că trebuie să-mi găsesc pe cineva și să fac copii până la 30 și frica de singurătate a fost una din cele cu care am plecat la drum (singură). Mă trezeam dimineața și-mi dădeam o temă: azi mă gândesc la relația cu familia, mâine la relația cu prietenii. Mi-am scris pe o tăblie când am ajuns acasă și o lecție din călătorie: Be kind to yourself.

M-am întors de pe drum și cu energia că vreau să trăiesc într-o comunitate de oameni care-și duc viața mult mai simplu. Eram convinsă că-mi trebuie oraș mare, evenimente, să dovedesc că aparțin. Dar am nevoie, de fapt, de un trai mai simplu. Trebuie să fii cu tribul tău.


Tudor Crețu

Social Media Manager

Anul ăsta m-am gândit serios să mă mut în satul în care m-am născut, Tazlău, la 30 de kilometri de Piatra Neamț. E ca o scorbură între culmi, văi și pâraie, la granița între Munții Orientali și Subcarpați. În perioada liceului, am lucrat doi ani în vacanța de vară la o fabrică de cherestea din zonă. Curățam puieții de brad, adunam stive de lemn, marcam prin pădure copacii care trebuiau tăiați. Acolo am început să iubesc natura. Și a devenit evadarea mea la problemele de-acasă.

Cu tata am avut o relație nucleară. Pentru că el și-a asumat rolul să ne ajute la lecții – pe mine și pe sora mea mai mică cu trei ani – luam bătaie când greșeam și niște curbe. Între timp, am înțeles mai bine ce înseamnă boala lui, schizofrenia, și că unele decizii erau din cauza ei. Mama e foarte caldă și primitoare. După fabrică, a devenit asistent maternal. A avut grijă de cinci-șase copii, pe care i-a crescut de când aveau trei luni până la patru ani. Mi-a spus cândva că principala ei dorință de a-i ajuta e pentru că vrea să echilibreze chestiile rele pe care le-a făcut: trei sau patru avorturi.

Acum trei ani, m-am plimbat singur cu bicicleta prin satele din Sibiu. Oameni necunoscuți m-au chemat să campez la ei în curte, m-au invitat să mâncăm împreună. Atunci mi-am dat seama că oamenii sunt dispuși să ajute, dar nu sunt mereu circumstanțele prin care să facă asta. E unul dintre motivele pentru care anul ăsta m-am gândit cum ar fi să mă întorc în sat. A contat mult și entuziasmul prietenei mele, care a studiat sustenabilitate și protecția mediului și-și dorește să locuiască undeva la munte. Vrem să mai stăm cinci ani în București, să strângem bani ca să cumpărăm un teren și apoi să începem mici afaceri locale. Poate mă voi implica și în politica locală, dar e doar un gând.


Adriana Neagoe

Fotoreporter

Voiam să fac jurnalism de când eram mică. Am ajuns la 16 ani într-o redacție, la ziarul Gândul. La 17 ani am avut prima pagină și de acolo asta a fost. Am fost învățăcel fotoreporter, apoi jurnalist, apoi iar fotoreporter. Am ales fotografia pentru că mă duce în locuri foarte variate.

Anul trecut, gândindu-mă ce subiect să abordez la licență (pentru că am întrerupt de două ori facultatea și abia recent am zis hai să ne facem oameni serioși și să terminăm), mi-a zis un coleg „hai, că tu oricum te specializezi pe proteste”. Și i-am zis: „Măi, dar știi că ai dreptate și nu am ratat niciun protest mare din ultimii 10 ani?”. Mi se pare și cumva poetic, sunt născută de Revoluție și tot cu proteste mă ocup.

Pentru mine, ziua mea de naștere e pe veci legată de Revoluție, nu pot să o privesc detașat și chiar dacă aș vrea, toată lumea din jur îmi povestește în ce zi importantă m-am născut. Mama m-a născut printre împușcături în noaptea dintre 21 spre 22, la Elias. Nu că simt o responsabilitate, e mult spus, dar încerc să am grijă să votez de fiecare dată când trebuie, de exemplu.

Acum vreo doi-trei ani mă gândeam foarte serios dacă să plec din țară pentru că mi se părea că suntem amorțiți ca societate. Apoi au început protestele alea mari și am zis „stai puțin că poate nu suntem așa de adormiți”. Am simțit o conexiune cu  decembrie ’89 pe 10 august 2018. Am mai prins proteste violente, dar atunci am crezut că o să pățim ceva. Nu știu cum de nu ne-am călcat în picioare. Ne-am dus acolo ca să fim în siguranță și ei au venit cu tunurile de apă și cu gazele lacrimogene. Ăla a fost momentul în care mi-am zis „cred că asta este un pic, o fracțiune, din ce au simțit oamenii ăia de Revoluție”.


Cătălina Roșu

Marketing & PR

Am fost un copil foarte timid. Am crescut singură acasă, cu cheia de gât. Asta m-a influențat mult. Părinții mei mi-au spus întotdeauna trebuie să înveți, să înveți, să înveți. La școală mi-a plăcut la început, în excursii primeam premiul pentru cel mai cuminte copil. În generală, o singură colegă din clasa mea nu a fost bullied pentru că era frumoasă și blondă, dar cred că și pe ea au făcut-o curvă, și-n rest eram urâte, proaste, am luat bătaie de la băieți.

Am primit multă afecțiune de la tată, am fost fata lui tata. Mama e foarte rece. Țin minte că mergeam spre școală cu mama și era o fată cu mama ei la intersecție în fața noastră. Fetița s-a împiedicat și a căzut și mama ei a reacționat: „Comoara mea!”. Nu știu cum de am avut curaj, dar am întrebat-o pe mama: „Și eu sunt comoara ta?”. Mama a zis „dacă ai învăța bine, ai fi”.

Am avut noroc când am intrat la liceu. Am început să fac parte din cercul de teatru și acolo am găsit un loc al meu cu oameni care mă înțelegeau.

Am lucrat în tot felul de locuri, încât acum de fiecare dată când stau la coadă, în orice fel de magazin – librărie, mall – zâmbesc mai mult decât vânzătorul. Am lucrat într-un call center și the amount of fuck you primit a fost de-a dreptul șocant și ăla a fost momentul în care mi s-a declanșat un pic depresia. Plângeam în fiecare pauză de masă. Cu depresia mă lupt în continuare. Lumea mă întreabă când o să termin tratamentul. Nu e o răceală, daca ar fi, ar fi bine.

Fiecare știre îmi e motiv de anxietate, mă încarc cu problemele țării, uneori mi-e frică să ies pe stradă. Cred că societatea românească nu a ajuns la punctul de fierbere, țiuie și mai are puțin și explodează.


George Bonea

Copywriter, muzician, comediant, speaker demotivațional

Noi trăim destul de diferit față de cum trăiau ai noștri. Tata a participat și el la Revoluție. S-a tras spre el, a ajutat să ducă mâncare dintr-o parte în alta. Eu îi întrebam: voi când ați făcut Revoluția, voi asta v-ați dorit? Nu-și doreau ca noi să stăm ore în trafic, ore în fața unor ecrane, prost hrăniți, să ne punem aplicații să ne amintească să bem apă. Faptul că noi acum marketăm chestia asta ca fiind o libertate e stupid. În mediul în care lucrez, în domeniul corporate, sunt oameni care conștient nu-și cresc copiii, nu ies la date, nu fac sex, pentru că au niște challenge-uri la birou. Crezi că peste ani o să ai album foto cu tine și excelurile?

Dacă e să zicem că m-am născut o dată cu România democrată, mi se pare că am evoluat diferit. Uite, la alegeri, când câștigă PSD-ul e clar că nu se pupă cu valorile mele și când câștigă bula anti-PSD, faptul că bula aia câștigă pe ură, la fel, nu se pupă cu valorile mele. Nu pot să-mi explic de ce și ca mine sunt foarte mulți. România pare că plutește și pe drum agață un pic de capitalism, consumerism, mai plantăm niște copaci, dar nu are o substanță. Noi suntem oamenii care facem totul pe hârtiuță, avem planuri, ne propunem lucruri și țara plutește.

Am fost invitat, acum trei ani, să le vorbesc studenților despre cum e să lucrezi în publicitate. Le-am spus și partea mai tristă a poveștii. Am fost ca un speaker demotivațional. Iarna trecută mi-a arătat un prieten un speaker motivațional. Spunea niște generalități și oamenii le înghițeau. Atunci mi-a venit ideea să fac formatul de speaker demotivațional. Mi-ar plăcea ca oamenii să-și pună întrebări după ce se uită, și bineînțeles, nu plec de la valoarea că ce spun eu e adevăr.


Miruna Stănescu

Avocat

La școală, când colegii mai timizi erau puși la colț, simțeam nevoia să-i apăr. În clasa a II-a am avut un concurs pe tema La cireșe, iar eu eram de partea lui Nică și am reușit să-mi conving colegii că nu a fost vinovat; atunci mi-am dat seama că îmi place și asta m-a ghidat la liceu și în facultate. Întotdeauna am avut un spirit de dreptate.

La început, mi-am dorit să devin procuror. Într-un stagiu de practică la Parchetul de pe lângă Tribunalul București a fost un dosar de loviri cauzatoare de moarte în care probatoriul nu indica cu exactitate dacă inculpatul a săvârșit fapta sau nu. Erau două declarații de martor contradictorii, una în care martorul spunea că a văzut de la distanță inculpatul când a lovit victima, iar un altul care spunea că nu a existat nicio lovitură. Nici I.N.M.L nu a putut să constate dacă a existat o lovitură, iar procurorul era indecis, nu știa ce soluție să propună în dosar. Îmi spunea atunci că e incredibil de greu să dai o soluție când totul ajunge să se rezume la două declarații contradictorii. Atunci mi-am dat seama că n-aș putea să fiu magistrat pentru că mi-ar fi teamă de greșeală și de situația în care de o soluție atârnă libertatea unui om. Am ales să nu renunț la dorința de a lupta pentru dreptate, dar dintr-o altă postură: cea de avocat.

Sunt avocat specializat pe dreptul muncii. Pot să fiu de partea angajatorului sau de partea angajatului. Întotdeauna încerc să mediez pentru o soluție de comun acord: mai bine previi decât tratezi, iar un litigiu nu face bine nimănui. Salariații văd lucrurile din perspectivă subiectivă – pentru ei angajatorul, colegii, cultura organizației sunt un fel de a doua casă –, dar, din păcate, pentru mulți angajatori salariații sunt simpli pioni.

Cel mai greu în profesia asta e să explici clientului de ce a pierdut în mod obiectiv, și nu să-i spui că poate judecătorul a fost corupt sau a avut o înțelegere cu partea adversă. Noi ca români, cred, suntem obișnuiți să dăm vina pe celălalt. Mi se pare că nu doar ca avocat, ci indiferent de profesie, impactul pe care îl ai e în special asupra oamenilor din jur.


Alexandru Neștian

Co-fondator iTux

În anul III de facultate, după ce m-am întors din Work and Travel, aveam un prieten care-și deschisese o firmă cu costume, și am ajuns să lucrez cu el. Nu a fost o chestie gândită, să zic „I want fashion. A fost prima opțiune pe care am avut-o din punct de vedere profesional. Nu aveam un rol bine definit, făceam de toate. La al doilea loc de muncă am fost director operațional. Țineam legătura între showroom și fabrici, iar apoi am intrat și pe marketing, pe contabilitate, pe financiar, pe administrativ. Tot ce nu era vânzări făceam eu. Al treilea job a fost pe dezvoltare, pe optimizare de procese, pe dezvoltare de business, pe furnizori noi. De trei ani sunt managerul și co-fondatorul iTux, care se ocupă cu închirierea costumelor bărbătești.

Nu sunt fan al plecatului din țară pentru că mi se pare că România este în dezvoltare și sunt șanse să crești un business de succes fiindcă nu ai competiție. Trebuie să cresc consumatorul, dar nu mă bat cu alții care sunt de zeci de ani în piață. Cred că acum zece ani ar fi fost imposibil să existe această afacere, când dorința de proprietate era atât de înrădăcinată.

Încurajez oamenii să deschidă business-uri în România, dar făcute ca lumea, nu doar să dea țepe sau hai să facem și noi un SRL într-un apartament. E OK să ai un business în apartament, dar hai să vedem de ce are nevoie piața. Dacă toți ne deschidem businessuri care deja există, lăsăm niște arii neexplorate. Noi am testat piața de închiriere pentru bărbați unde nu era nimeni, nici acum nu sunt. Se pot face atât de multe businessuri mișto și atât de multă inovație în țara asta. E atât de simplu, vezi ce funcționează afară. La noi există așa ceva? Nu. Cum ar fi să?


Alexandra Albu Chiru

Consilier parlamentar USR

Eu am fost mereu pasionată de politică, la modul că prin clasa a șaptea știam numele tuturor miniștrilor din Guvern, urmăream ce se întâmplă, la ora de educație civică eram singura din clasă care dezbătea cu profa.

Am ajuns aici [în Parlament] dintr-un noroc chior. În 2015 eram la Bruxelles cu o bursă și am venit în România la o conferință, unde l-am cunoscut pe Valeriu Nicolae (fost secretar de stat la Ministerul Muncii). În decembrie 2015 a fost numit consilier de stat în Guvernul Cioloș și el și echipa lui și-au adus aminte de mine de la acea conferință, unde am spus că vreau să fiu președintele României. Nu știu de ce, e o mantră a mea de mult timp, vreau să fiu președintele țării. Am avut interviu în ziua de Revelion și Valeriu mi-a zis „bine, de luni vii să lucrezi cu noi”. Și m-am hotărât atunci pe loc să mă întorc în România.

Nu mă nemulțumește nimic mai tare decât o nedreptate. Dar mai ales o nedreptate din partea autorităților. De la locuri de parcare, la aruncat gunoaie, lucruri foarte mărunte. Pe astea le consider o luptă a democrației în fiecare zi. Faptul că trebuie să ne asumăm că nu toți au avut ocazia să înțeleagă lucrurile și că e de datoria noastră, a celor care credem că le știm, să îi învățăm și pe ei. Asta e de fapt foarte important.

Eu ca personalitate sunt o fire extrem de pozitivă, cred că lucrurile sunt din ce în ce mai bune. Și la felul cum funcționăm, și cum înțelegem lucruri, și cum relaționăm. Dar nu suficient. Schimbările sociale mari, pe termen lung, se fac foarte greu sau cu sacrificii de genul Revoluției. Lucrurile s-au mai îmbunătățit, dar nu trebuie să renunțăm.

DESPRE ACEST TEXT: La începutul lui octombrie, am întrebat comunitatea de susținători dacă știe pe cineva născut în 1989. Voiam să le punem câteva întrebări ca să aflăm cine sunt, cu ce se ocupă, unde locuiesc, ce înseamnă pentru ei că împlinesc 30 de ani odată cu România post-comunistă și cum se reflectă asta în viețile lor. Am primit aproape 200 de răspunsuri, din care am trasat mai multe povești pe care le vei găsi la tag-ul treizeci.

Susține jurnalismul care aduce oamenii împreună.

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună. Susține-ne munca.  

2 comentarii la „Mini-portrete la 30 de ani

  1. Dragă redacție,

    Apreciez foarte mult interviurile de tipul acesta, resimt însă o lipsă. Nu apar opiniile celor din oraşe de provincie sau sate, opinii care reflectă pătura socială de mijloc spre jos, aceia care nu lucrează la birou sau au joburi „fancy”. E foarte bine ce faceți, dar mai e loc de îmbunătățiri, în limita timpului şi a resurselor financiare pe care le aveți.

    Crăciun fericit!

    1. Bună, Mihaela, și Crăciun fericit! Am ajuns la acești oameni printr-un formular pe care l-am trimis comunității de susținători DoR, care a fost apoi trimis în lume și de alți apropiați ai revistei. A fost un test de activare al comunității locale (și, sigur, a fost mai ușor să îi și fotografiem pe oameni într-un timp record), dar pe care sperăm să-l repetăm. Jurnalismul nostru prezintă întotdeauna și poveștile oamenilor din afara Bucureștiului (și din afara joburilor corporate, de birou). Chiar în numărul de iarnă poți găsi câteva, cum ar fi povestea unui asistent comunitar din Vaslui: https://www.dor.ro/ce-face-un-asistent-medical-comunitar-in-cele-mai-sarace-locuri-din-romania/ sau a unor elevi dintr-un sat din Giurgiu, care au și nu au acces la educație: https://scoala9.ro/mirajul-celor-opt-clase/511/. Întotdeauna e loc de îmbunătățiri și feedback-ul cititorilor ne ajută foarte mult. Mulțumim!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *