Ce expresie ți-a marcat ultimii 30 de ani?

Atunci când ești născut într-o zi cu însemnătate pentru societate, o zi care i-a afectat direct sau indirect pe toți cei din jur, ți se reamintește contant cât de multe s-au schimbat în ziua aia atât pentru ei, cât și pentru țară. Întotdeauna am fost curioasă să aud povestirile despre zilele acelea. În fiecare an, de ziua mea [21 decembrie], sunt comemorări, proteste sau demonstrații care au legătură cu Revoluția și de cele mai multe ori sunt prezentă pentru a le fotografia. Simt, cumva, că există o asociere permanentă între mine și evenimentele din 1989. Sunt, cum mi s-a spus de atâtea ori, copilul Revoluției.

Întâmplător sau nu, și cuvântul „protest” pare să mă urmărească la fel de mult pe cât îl urmăresc eu pe el. Sunt fotoreporter și, mai în glumă, mai în serios, spun că mă specializez în proteste. Licența mea în jurnalism a fost și ea despre proteste. În mai multe ocazii în care am ajuns în alte țări, am nimerit în timpul unor proteste. Așadar, nu știu cine urmărește pe cine, dar pare-se că am o legătură cu strânsă cu protestul, revoluția, revolta și sinonimele.
(Adriana Neagoe, fotoreporter, București)

Toată viața am fost sfătuită să visez cu precauție, cu moderație, incluzându-l pe „dar…” în sufletul meu. „Dar ai grijă să nu…”, „dar ai grijă că se va întâmpla cutare lucru…”, „da, dar cum vei face când…?”. Ca și cum se poate visa cu moderație.

În momentul în care ai introdus precauția sau moderația în căutările tale, deja ți-ai frânt aripile și-ți va fi mult mai greu să le peticești cu superglue și să încerci să zbori. 30 de ani m-am luptat cu precauția asta internalizată și încă încerc să mă scutur de ea, ori de câte ori observ că s-a strecurat pe nesimțite în sufletul meu.
(Claudia Spătaru, freelancer, București)

Țin minte că eram în clasa I în 1996, când am simțit pentru prima dată cât de puternică și atrăgătoare poate fi ideea de schimbare. Soțul învățătoarei noastre fusese ales primar, iar dumneaei, de bucurie, ne-a dat fiecăruia câte un 10. Oamenii din comună vorbeau despre cât de mult se vor schimba lucrurile, despre toate îmbunătățirile pe care noul primar le va face. Eram toți încurajați să sperăm la mai bine, să visăm cu ochii deschiși, oricât de clișeic ar suna.

Urmează apoi o perioadă foarte lungă în care, deși lucram și învățam pe rupte, nu ajungeam nicăieri. Copiii cu pile luau note mari, erau angajați pe posturi mai bune, nepotismul și corupția erau la ele acasă. Cum ar zice tata, sentimentul era acela că muncești ca râma în stâncă. Norocul meu a fost că tot tata a insistat să învăț engleză și m-a încurajat să mă uit la seriale americane, iar aceasta a fost probabil oportunitatea vieții mele.

L-am cunoscut pe soțul meu care este de origine americană, ne-am mutat în SUA și ne continuăm povestea aici. De câte ori mă întreabă cineva de unde sunt și spun: Romania, o parte din mine se așteaptă să audă imediat Oh, corruption, yes! sau Gymnastics, that rings a bell! Și aceasta este o stigmă de care nu cred că o să scap foarte curând, deși majoritatea americanilor habar nu au pe ce continent este România, darămite care este nivelul de corupție.
(Oana Schneider, om de PR, USA)

N-ai ce face. N-ai cu cine. Eterna resemnare a românului detașat de soarta sa.
(Adina Sasu, om de HR, București)

Nu cred că am „expresii” care să mă fi urmărit într-un sens al validării peste ani cu cine știe ce nouă nuanță adăugata într-un ceas al maturizării. No way. Am făcut, în schimb, „urticarie” de la cât de des aveam dispoziții și interdicții, îngrădiri și „ocrotiri” întru binele meu.
(Lori Alexe, om de PR, București)

Am plecat de acasă la București cu o presiune că trebuie să muncesc cât mai mult pentru a-mi atinge obiectivele stabilite, și că doar de mine depinde să reușesc. Când eram mică, tata încerca să ne motiveze să învățăm, pe mine și cele două surori mai mari, spunându-ne cuvintele lui Lenin, care erau expuse în școala comunistă în care a învățat el: „învățați, învățați, învățați”. În caz contrar, spunea el, ne trimite la muncă la țară.
Eu din toată treaba asta am înțeles că trebuie să învăț și să muncesc ca să fiu pe picioarele mele.
(Roxana Tănăsachi, om de comunicare, București)

„Învață, Dragoș. Învățătura și ceea ce ai în minte nu ți le ia nimeni”. Probabil au fost niște reminiscențe venite din celălalt sistem unde totul putea fi inventariat și antamat de stat. Inițial, am interpretat-o în dulcele stil părinte-copil, ca o obligație venită din partea părinților. În facultate nu am mai auzit-o așa mult de la părinți, dar mi-a rămas întipărită pe retină și m-a motivat uneori să merg și să trec mai departe. Și în viața profesională aceste vorbe m-au ghidat destul de mult; am fost și sunt avid de know how.
(Dragoș Smeu, marketer, București)

Fiind primul copil al părinților mei (și fiind și femeie), întotdeauna au existat așteptări ca eu să iau note foarte bune, să fiu cuminte, deșteaptă și să judec totul mai matur decat fratele meu mai mic, „to lead by example”.

Mai sunt și așteptările societății pentru mine ca femeie. Așteptări la școală să fim noi fetele mai cuminți și silitoare. De la colegii băieți, să fim „de gașcă”, dar să îndeplinim și niște standarde imposibile de frumusețe, după care unele erau bullied și altele apreciate. Așteptări de la unele rude să îmi găsesc un soț și să fac copii. La locurile de muncă, așteptări de a fi mai maleabilă, să nu răspund, să nu mă cert, să fiu la fel de eficientă ca un bărbat (whatever that means?!?).

Trebuie apare peste tot. Trebuie să mananci tot din farfurie. Trebuie să fii cuminte, să vina Moșul la tine. Trebuie să iei note bune, să intri la un liceu sau o facultate bună. Trebuie să îți găsești un job bine plătit, să îți iei casă și mașină. Trebuie să livrăm numerele alea nerealiste cerute de sponsor, altfel nu mai primim grant în viitor. Trebuie să treci peste orice moment mai dificil cât mai repede, să devii din nou un membru funcțional al societății, ce contează ca nu e așa usor și ai nevoie de ajutor?
(Ioana Scăeșteanu, comunicator și fundraiser, Leuven)

Am crescut sub ideea de frică de a interveni, de a îți spune crezurile, de a simți, de a fi tu însuți, de a pune întrebări, de a îi ajuta pe alții în fața nedreptății, de a fi apărat, frica de dragoste reală, frica de libertate asumată, frica de schimbare (mai ales dacă nu convenea cuiva). Vorba aia: „capul plecat, sabia nu-l taie”. Frica a fost  încrustată în orice cuvânt, manifestare, acțiune. Crescând, am început să realizez că lumea nu e deschisă, ci tot mai închisă față de nou, altfel sau contrar opiniei altora.

De când eram mică, îi puneam întrebări lui tata care îl blocau, îmi spunea că eram foarte curioasă și deșteaptă. În adolescență, asta s-a transformat în „răzvrătită și nesupusă”. Când încercam să aflu adevărul, eram pedepsită, era o singură cale adevărată și nu trebuia să pun întrebări, ci doar să execut. Mă simțeam greșită.

La 20 de ani, căutarea adevărului m-a trecut în cealaltă extremă, ca și cum scăpasem de lanțuri și-am dat de o  libertate riscantă, într-o lume haotică. Ajunsesem și în Capitală, unde urma să fiu un jurnalist care luptă cu injustiția și care scrie adevărul (n-am ajuns unul, dar n-am încetat). După anxietate, traume și terapie, dar și povești cu oameni frumoși, am ajuns să îmi accept propriul adevăr, mai cu pace. Am învățat că adevărul are multe nuanțe.
(Andreea Enea, freelancer content writer, Aarhus)

Deși nu am crescut într-un mediu în care să se folosească frecvent, a avut societatea grijă să ne impună niște limite ale ei. De ani de zile încerc să le dărâm, sau mai bine zis, să văd ce e în spatele lor și ce s-ar întâmpla dacă ai face acel lucru pe care „nu ai voie” să îl faci. Mai era și „nu e bine”. Nu e bine pentru cine?
(Rodica Halalu, arhitect, București)

Nu știu dacă mă bântuie atât de mult cuvinte, cât atitudini. Mă revoltă secretomania, „ce-o să zică lumea?”, „termină că ne văd/aud vecinii” și faptul că nu se discută anumite subiecte.
(Alexandra Bombiță, copywriter, București)

Laitmotivul existenței mele de până acum a fost „tranziție” într-atât încât a ajuns să îmi sune ca o furculiță zgâriind o farfurie. De la televizor, la discuții în casă între „oamenii mari”, l-am auzit invocat de mii de ori ca scuză, ca dorință, ca justificare.

Cred că nici până astăzi nu există un consens clar către ce ar trebui sau ar fi trebuit să tranziționeze România. Și „afară” în sensul de străinătate. Mereu ne-am uitat către afară cu jind și chiar cu invidie, mai mult sau mai puțin îndreptățite.
(Mirona Nicola, om de comunicare și marketing, Barcelona)

La mult timp după Revoluție, am văzut o poză din zilele alea care m-a marcat, în care niște oameni din stradă țineau o pancartă pe care scria „copiii noștri vor fi liberi”. Mă consider norocoasă pentru că am avut libertatea de a fi cine vreau să fiu, de a-mi exprima opiniile, oricare ar fi ele, de a alege ce vreau să studiez sau la ce să lucrez, de a alege unde locuiesc și unde muncesc, fără a fi limitată de legi și dogme. Asta pentru că alții au luptat sau lucrat la asta înainte ca eu să fiu conștientă.  Consider că e unul din lucrurile cele mai de preț, mai ales când mă uit la cum arată lumea in ziua de azi. Don’t take it for granted.
(Andreea Năstase, programator, Amsterdam)

Libertate, pentru că sunt copilul democrației. Mama chiar se gândea să îmi pună numele Victoria și simt că am făcut parte din prima generație în care s-a pus multă speranță: noi suntem viitorul, noi avem responsabilitatea de a duce țara asta într-un loc bun, noi avem parte de libertate acum. I just took it for granted, dar pot să înțeleg de unde venea, și a fost o vreme în care am resimțit presiunea. Dar cred că noi, copiii născuți în 89 am fost raza de lumină de după întuneric și am crescut cu ideile astea.
(Irina Cetverousova, delivery program manager, București)