O viață mai bună

Cât de ușor te poți transforma din victimă în agresor.

Prima piatră m-a lovit direct în piept. Aveam opt ani și nu înțelegeam cum niște copii de clasa a II-a pot urî atât de mult grahamul. Începusem de curând un regim recomandat de medicul endocrinolog și trebuia să mă descurc cu o chiflă de graham pe zi.

Aveam 17 kilograme în plus față de greutatea recomandată pentru un băiat sănătos, de vârsta mea. Un medic descoperise acest lucru după ce făcuse o razie prin toate clasele din școala noastră și scosese în față toți copiii prea înalți, prea slabi, prea scunzi sau prea grași. Adică defecți, într-un fel sau altul. Ceilalți copii își dădeau coate și râdeau de noi. Simţeam un gol în stomac. Am primit fiecare câte-un bilețel cu numele doamnei doctor și adresa policlinicii la care trebuia să mergem urgent, împreună cu părinții.

Două săptămâni și câteva analize mai târziu, eram într-un cabinet micuț, holbându-mă la un afiș cu interiorul corpului uman. La biroul de lângă patul de consult pe care stăteam, doamna doctor îi explica mamei în detaliu ce ar trebui să mănânc de acum încolo, ce pastile să-mi dea, de ce margarina Frühstück e mai bună decât Wiesana, că timp de vreo 10 zile trebuie să fac două injecții pe zi. Era 1995 și, odată cu regimul alimentar, pentru mine „începea o nouă viață”, cum spunea doamna doctor.

O viață mai bună.

Dimineața luam trei pastile despre care nu știam mare lucru și beam un pahar cu apă călduță. Apoi întindeam un strat subțire de margarină vegetală și o felie de mezel slab pe partea de jos a unei chifle rotunde de graham și o mâncam cu o cană de ceai. Plecam la școală cu un măr și un sandviș micuț cu brânză slabă, o frunză de salată și puțină șuncă de curcan. Alte două felii erau păstrate pentru seară, când salatele și carnea de pește mi se păreau insuficiente.

În prima zi, am scos pachețelul în pauza mare și am început să mănânc din el cu înghițituri mici. Colegii au observat imediat că, în loc de două sandvișuri mari, albe, ca până atunci, acum aveam unul mic, negricios. Inițial m-au întrebat dacă acum sunt sărac.

După câteva zile, au început să mă necăjească mai serios, să mă alerge și să-mi spună Grasu’, Ciudatu’ sau Batoză. O perioadă am mâncat doar mere. Curând, foamea avea să mă dea de gol. Stomacul îmi ghiorțăia în timpul orelor și colegii chicoteau răutăcios.

Au urmat apoi săptămâni în care mâncam închis în toaletă sau într-un colț ferit din curtea școlii. Acolo eram când m-au găsit câțiva băieți care se alergau în pauză. Imediat ce m-au văzut, au început să arunce cu pietre în mine. M-am ferit cât am putut, dar se apropiau din ce în ce mai mult, poreclindu-mă în diverse feluri, scrâșnind din dinți și imitând sunete de mitralieră la fiecare aruncare. Prima piatră m-a lovit în piept, făcându-mă să mă chircesc și să-mi feresc capul cu sacoul uniformei. O alta m-a nimerit în mână și sunt sigur că ar mai fi urmat câteva, dacă nu s-ar fi sunat de intrare și n-ar fi fugit toți spre clasă.

Am întârziat la ora de desen, pentru că am stat să-mi șterg lacrimile cu mâneca și să mă spăl pe față. Nu observasem cât de murdar sunt pe haine până când învățătoarea nu m-a întrebat ce am pățit. Am ezitat câteva clipe. M-am uitat în jur la colegi, am tras aer în piept și am mințit-o că am căzut.

În curând aveam să mă împrietenesc cu alți ciudați din școală, copii grași sau mai înalți decât majoritatea. Ne întâlneam în recreația mare și mâncam împreună, într-un loc ferit. Nu înțelegeam de ce suntem priviți strâmb și de unde atâta dispreț față de noi. Descopeream, din ce în ce mai bine, neajunsurile vieții de copii abuzați. Vreme de câteva luni am fost izgoniți de peste tot, nu am fost aleși în nicio echipă la orele de sport, dar am început să ne cunoaștem între noi.

Lucrurile s-au schimbat într-o zi. Într-o clipă. Sau cât durează să arunci un pumn pricăjit prin aer și să lovești maxilarul altui copil. După primul pumn, a venit al doilea. Și apoi încă unul. Și încă unul. Nu-mi amintesc când am ajuns pe jos, deasupra celui care-mi dăduse un șut în fund și-mi zisese că-s gras și-ncă ceva de mama. M-a luat de pe el un alt copil defect. Cel bătut nu m-a pârât. zuse.

Din acel moment, nu ne-a mai hăituit nimeni în școala primară.
Nu ne-a mai zis nimeni că suntem grași sau săraci, pălugi sau răhăței. Nu mai eram abuzați. Deveniserăm, în schimb, abuzatori în toată regula. Viața noastră se schimba. Într-una pe care o credeam mai bună atunci. Grahamul ne făcuse așa. Grahamul și glanda tiroidă. Grahamul, glanda tiroidă și ura inocentă a unor copii pentru alții, care nu erau ca ei. 

O bună perioadă m-am bălăcit în apa fără niciun Dumnezeu a copiilor bătăuși, dar cu o imagine păstrată curată în fața profesorilor.

Țineam regimul în continuare și mergeam la aerobic constant, plângând după fiecare ședință în care instructorul mă scotea în față, să execut dansul lângă el. Deși nu râdea nimeni de mine – erau doar zâmbete binevoitoare din partea unor doamne în colanţi pentru un copil grăsun, care transpiră pe El Meneaito. Pierdusem kilogramele în plus și aveam un alt regim alimentar. Totuși, simțeam că sunt un impostor.

Mintea mea era ocupată să mențină un echilibru fragil în această spirală în care ajunsese și mai puțin să discearnă între ce e corect și ce nu. Era prea târziu să mă transform. Eticheta invizibilă de „elev cool” pe care o purtam în fața colegilor, faptul că ei mă recunoșteau și îmi dădeau impresia că mă respectă, mă făceau să continui. Căutările specifice adolescenței se amestecau cu nesiguranțe și frici și nu-mi dădeau pace.

Lucrurile au continuat în aceeași manieră până aproape de finalul clasei a VIII-a. Într-o zi, după ore, în clasă rămăseserăm vreo șase băieți.  Iar îl băteam pe Ionescu. Făcuserăm un cerc în jurul lui, îl îmbrânceam de la unul la altul şi îi călcam ghiozdanul în picioare. Nici noi nu știam de ce. Nu ne făcuse ceva anume. În vânzoleala momentului, privirea mea a înghețat când am zărit în dreptul ușii un puști dolofan, dintr-a v-a. Tremura și se uita uimit la spectacolul trist ce avea loc în fața sa. Când l-au observat și ceilalți, s-au oprit din îmbrânceală și s-au năpustit spre el. Puștiul a tresărit şi a luat-o la goană, trăgând uşa în urma lui. Am rămas în clasă doar eu și Ionescu. Eram buimaci și niciunul nu înțelegea ce se-ntâmplă, ca proaspăt treziţi dintr-un episod de somnambulism. Ionescu mi-a aruncat o privire ce-avea în ea și ură, și dispreț, și neputință. Și-a luat ghiozdanul de pe jos și a întins-o. A fost ultima oară când ne-am întâlnit privirile.

Totul a durat doar un moment. Sau cât îi ia unei mâini de copil să trântească o ușă. M-a năpădit instantaneu un amalgam de imagini, sunete și sentimente confuze. Mi-aminteam de lovituri gratuite asupra altora și, deopotrivă, de episoade ale căror victimă fusesem. Mă transformasem în cei ce mă urau când eram mic. Eram ce nu-nțelegeam la opt ani: un individ care îi teroriza pe cei diferiți de el. O brută mică. Un om mărunt.

Nu mă mai plăceam și aș fi primit bucuros orice piatră aruncată spre mine. Eram convins că o merit și că, oricât de mult aș fi fost bătut și umilit în clasele primare, comportamentul meu de acum nu era justificat.

Până la examenul de capacitate m-am concentrat pe învățat, nu m-am mai luat de nimeni, nu mi-am mai măsurat mușchii cu nimeni. Clasa a IX-a a adus după sine o schimbare majoră în mine, cel din pauze. Colegi noi. Profesori noi. Un nou eu, într-un nou film.

Era începutul unei noi vieți pentru mine. Una mai bună.


Alin Boeru este copywriter, scenarist și regizor, membru fondator al mc²film. Lucrează la un documentar despre street art și graffiti în România.

Povestea de mai sus e printre câștigătoarele unui concurs lansat la conferința The Power of Storytelling 2018. Le‑am cerut participanților să scrie despre experiențe care iluminează relația complexă pe care o avem cu mâncarea și rolul acesteia în viețile noastre. Credem că poveștile despre ce mâncăm sunt povești despre ce trăim și vom continua să le spunem în rubrica Omnivor, gătită alături de partenerii noștri de la Carrefour.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *