Pe drum cu Ada Milea

Un roadtrip alături de Ada Milea între București, un spectacol de teatru la Sfântu Gheorghe și un concert în Cluj.

Nu e nici şapte în această dimineaţă de martie şi Ada Milea cară sub braț o orgă pe care o duce spre maşina care ne va duce – pe ea, pe mine şi pe cel care cântă la clape – până la Sfântu Gheorghe, unde au spectacol. Maşina e parcată la intersecţia dintre strada Polonă şi Ştefan cel Mare, la o trecere de pietoni distanţă de stadionul Dinamo şi de Spitalul de Urgenţă Floreasca, nu că ar fi vreo legătură între ele.

Ada, 36 de ani, locuieşte într-un bloc de pe-aici de 7 ani, suficient cât să-şi dubleze termopanele ca să mai îmblânzească sirenele care îi cântă întâmplătoare serenade sumbre. Fiindcă vorbim de Ada Milea, e posibil să-şi fi pus termopane duble din modestie – nu cumva să deranjeze vreun trecător cu vreun colind horror, de exemplu cel care urează voios gazdelor „din cine nu ne-aşteaptă, rupem o bucată”.

Lasă clapele în portbagaj şi se întoarce după chitară. Rămân s-o aştept în Volkswagenul Polo gri, vechi de câteva luni, cu număr de Bistriţa, BN-01-ZEN. Ada Milea e zen? O fi vreun deziderat ascuns, îmi spun, şi-mi notez s-o întreb despre asta.

Maşina are prin buzunare CD-uri cât să pui de-o tarabă intelectuală: Tom Waits, B.B. King, Randy Newman, Bob Brozman, Nick Cave, dar şi poveştile lui Creangă citite de Mitoş Micleuşanu de la Planeta Moldova. Playerul are şase CD-uri, o fantă pentru carduri de memorie şi o ieşire pentru iPodul pe care-l ţine în torpedo, alături de GPS şi o încrengătură de cabluri. Pe drum am aflat că despre majoritatea muzicii pe care o plimbă cu ea nu ştie mai nimic; strânge de la prieteni stive de formaţii sau oameni cu chitare pe care nu-i ştie, inclusiv un grup acapella din Elveţia pe care nici Shazam nu-l recunoaşte. Tot mai târziu am aflat că nu ea a cerut sistemul de sunet – ăsta-l aveau pe stoc. O preocupă mai degrabă că noul ei Polo e mai încruntat decât cel de dinainte, care era bătrân, fragil, dar mai simpatic cu farurile lui rotunde.

Ada apare cu chitara şi cu Adrian Cristescu, un pianist cu care cântă de ani de zile şi alături de care ea şi Bobo Burlăcianu vor juca diseară Quijote în cadrul unui festival de teatru. Adi e în blugi, un polo verde şi sacou. Are 26 de ani, e slab, brunet, cu ochelari, un muzician cumpătat care are propriul studio de înregistrări, iar în weekenduri cântă într-un club din Bucureşti cu o formaţie de cubanezi.

Ada, ca mai totdeauna, poartă ce mulţi îmbracă la curăţenie: tenişi, o pereche de pantaloni crem cu buzunare şi un tricou negru cu SmartFM şi sloganul „Music your mind”. Pe deasupra are o jachetă neagră, subţire. Părul, îl ştiţi. Bagă chitara în portbagaj lângă clapă şi suntem gata. Are mai multă libertate de mişcare cu mașina, dar şi poveşti cu autostopişti care au râs de viteza cu care conduce. Odată, ea şi regizorul Radu Afrim trebuia să plece la repetiţii şi Ada n‑a reuşit să iasă din parcare şi să se înfigă în traficul bucureştean, aşa că a parcat la loc şi au luat un taxi. Acum iese fără multe probleme, face o buclă în jurul blocului şi demarăm precaut. De pe cardul de memorie cântă prima formaţie a dimineţii: Sixpence None the Richer.

Fotografii de pe drum, făcute cu telefonul autorului.

Pe Ada Milea o ştim, dar mai ştim şi că n‑o ştim. E o constantă culturală care nu ne preocupă prea tare. Cam ca ruda aia îndepărtată – ştim unde e, ştim ce face, dar nu simţim nevoia s‑o vizităm. N‑avem informaţii suficiente cât să ne exprimăm emfatic o părere, dar suntem circumspecți să zicem de rău. Asta şi pentru că mulţi încă o asociem cu cântecele de la sfârşitul anilor ’90, când ea şi chitara spuneau lucruri despre societatea românească pe care nu ne‑ncumetăm nici azi să le spunem. Nu era muzică – ce naiba de muzică e aia cu 30 de melodii de‑un minut pe o casetă, cu dat topoare la popoare, cu pus graniţe‑n raniţe şi mutat pe alte graniţe şi slăvit Ceauşeşti care n‑au murit?

Ada le spunea „pastile de atitudine” şi, pe când le scria, credea rău de tot că lumea poate fi schimbată prin cuvinte. După patru albume, a schimbat macazul. Doar că a făcut‑o când nouă celorlalţi a început să ne fie bine, să ne luăm credite, să ne luăm maşini şi apartamente pe credite, să mergem cu maşinile luate pe credite în vacanţe luate pe alte credite şi, în general, să călărim un val de bine care s‑a izbit de ţărm la finele lui 2008 şi de atunci se tot izbeşte iar şi iar şi iar. După atâtea valuri, unora ni s‑a cam luat şi ne‑am amintit, printre altele, ce bine protesta Ada Milea. Ştiam că face spectacole şi teatru cu autori morţi – Cervantes, Gogol, Gellu Naum –, dar nu ştiam că nu mai protestează activ. Ba mai rău, nu ştiam că e, cum scria Adevărul, deci trebuie să fie aşa, de o smerenie cuceritoare. Zen.

Zen vine de la Zenobia, ne spune mie şi lui Adi în maşină. Zenobia adică Zenobia lui Naum, adică suprarealism şi chicoteală în faţa absurdului vieţii. Nu topoare la popoare.

Suntem pe drum de aproape o oră şi Ada plănuieşte o oprire de mic dejun. În ultimele două săptămâni a stat mult prin maşină. Se întorsese în Bucureşti de nici două zile, după ce timp de aproape 10 a fost prin Europa, ea cu Zen, într‑un turneu de muțenie.

Se pare că la începutul anului a cântat într‑un club unde era fum şi frig şi a făcut o hemoragie la corzile vocale, hemoragie pe care a descoperit‑o întâmplător, când a dus‑o o prietenă la ORL s‑o caute de sinuzită. Nu era sinuzită, dar avea corzile vocale ferfeniţă. Nu cumva să le folosiţi, i‑a spus medicul. Există precedente cu cântăreţe de operă care au făcut‑o şi le‑au rupt. Vă rog să tăceţi 10 zile.

N‑avea cum să tacă 10 zile. Avea de lucru – printre altele, trebuia să finalizeze muzica unei piese de la Odeon montată de Alexandru Dabija, regizorul cu care lucrează cel mai bine. Dar nici nu voia să rămână fără voce. Singura modalitate să nu vorbească era să plece din ţară, aşa că, după ce Dabija i‑a dat liber, s‑a suit în Zen şi a luat‑o prudent spre vest.

A traversat Serbia, unde macaroanele cu carne arătau horror dar aveau un gust senzaţional, apoi Croaţia, Slovenia; pe măsură ce se afunda în vechi civilizaţii, mâncarea arăta tot mai bine, dar era tot mai puţin senzaţională. În Germania i‑a cerut GPS‑ului s‑o ducă în Naumburg, ca să poată spune că a fost cu Zenobia în Naumburg. A ajuns într‑un sătuc, unde a văzut o pisică identică cu cea pe care ea i‑o făcuse cadou Lyggiei Naum, văduva poetului, de care a fost foarte apropiată în ultimii săi ani de viaţă.

Ada e mare povestitoare, aşa că, înainte să oprim să mâncăm la OMV‑ul din Câmpina, ştiam cum a fost la Sighişoara Blues Festival unde s‑a dus să‑l vadă pe Brozman, la un concert horror de la ICR Veneţia unde veniseră o mulţime de bătrâni pentru care numai cântece liniştitoare nu avea, la procesul Micului Fum, unde fusese şi ea martor.

Pe ultima trebuie să v‑o spun. Micul Fum e un hacker amator, pe la 40 de ani, care a fost condamnat cu suspendare pentru că a spart conturi de Facebook şi e-mail a numeroase vedete (un tabloid zicea că o făcea pentru că majoritatea erau „chip cioplit” în comparaţie cu Mădălina Manole). Le afla adresele de mail cu care se înregistraseră pe Facebook şi apoi le spărgea, sperând să fure fotografii sau alte nebunii compromiţătoare. Ada Milea s‑a nimerit să fie printre victime, deşi n‑a păţit nimic. (Probabil n‑a găsit nimic interesant, e explicaţia ei). A fost citată, s‑a dus la proces şi a spus că nu vrea nicio despăgubire. Nu la fel au făcut Bianca Drăguşanu şi alte femei care dintr‑un tricou cu SmartFM ar avea material pentru două rochiţe. Ele au cerut daune, iar Adei îi place să le imite prestaţia de la tribunal: suave, superbe, siliconate, şerpuitoare, dar cu vocea şi intonaţia unui bodyguard oţărât.

Ada adoră absurdul acestor situaţii, la fel cum adoră cuvântul „absurd” (sau cuvântul „horror”). E şi‑un magnet pentru astfel de întâmplări, atât de neverosimile încât uneori nu vrea să le povestească pentru că par fictive. Se jură că au început după ce a făcut spectacolul Apolodor şi a intrat în lumea lui Naum. Un exemplu banal: plecase odată la Bruxelles să joace Quijote şi în drum spre o întâlnire a nimerit într‑o piață pitită unde tronau tocmai statuile cavalerului din La Mancha şi umilului scutier‑servitor, Sancho Panza.

La benzinărie, Ada ne cum-pără de mâncare – sandvişuri, cafea şi apoi Twixuri şi ape pentru drum –, insistând să plătească pentru că ea ne‑a invitat la masă. Ne aşezăm să mâncăm, iar Ada şi Adi încep să vorbească despre istoria lor cu Quijote, pe care îl joacă de aproape 10 ani în nenumărate forme. Iniţial, era cu un violonist şi cu Dorina Chiriac în rolul lui Sancho. Apoi a plecat violonistul, apoi Dorina, la fiecare pas textul şi melodiile fiind adaptate. Le‑au făcut şi în engleză, iar în varianta de acum Ada e Quijote şi Adi şi Bobo sunt doi Sancho.

Planul e ca imediat după spectacolul din seara asta din Sfântu Gheorghe, Adi să ia un tren de noapte înapoi spre Bucureşti, pentru că are concert cu cubanezii. Ada, Bobo şi cu mine vom continua spre Cluj, unde sâmbătă trebuie să cânte la Janis – Stuf, club cu care Ada a avut o ceartă în toamna lui 2010. N‑a mai cântat acolo de atunci.


Până la Sfântu Gheorghe ascultăm de toate: de la elveţienii acapella, la turcoaica Tütüncü, sunete potrivite în maşina Adei, care spune despre sine că nici nu cântă, nici nu face teatru. La un moment dat, Adi îi răspunde unui prieten la telefon şi‑i spune că merge spre un spectacol. Nu, nu concert. „Un fel de teatru.”

Ada face „un fel de teatru” de peste 15 ani, de când a terminat actoria la Târgu Mureş. Deşi s‑a născut la Târgu Mureş, unde are şi azi un bunic, a copilărit la Bistriţa, cu mama, medic internist, şi tatăl, inginer. A făcut fizică‑chimie în liceu şi se pregătea pentru medicină. Trupa de teatru a liceului şi cei câţiva profesori care au auzit ceva în satira pe care o scârţâia Ada stângaci la chitară, au orientat‑o spre actorie. N‑a vrut însă niciodată să ajungă o stea care mătură scena cu lumina ei – oricum, cel mai des juca roluri de plante şi animale sau era înlocuitorul de ultimă oră al actorilor indisponibilizaţi.

La un moment dat, era la un examen de post pentru Naţionalul din Târgu Mureş şi, pe lângă ce pregătise ea, a acceptat să ajute şi o colegă care pregătise nişte bucăţi cu regina din Richard II. Ada, care trebuia să‑i citească toate rolurile care nu erau regina, a ieşit pe scenă în costumaţia pentru propriul monolog – un costum negru mulat şi‑un păr de fizician nebun – şi a început să joace mai totul de una singură, pentru că regina nu prea vorbea. Ada intra şi ieşea din scenă, se conducea şi se introducea şi oricât s‑a chinuit colega să livreze cu patos regina, tot au picat‑o pentru că transformase o dramă într‑o comedie. Altă dată, la un festival, a acceptat să înlocuiască în ultimul moment un actor, improvizând în funcţie de ce făceau ceilalţi. Abia pe la mijlocul piesei şi‑a dat seama că trebuie să joace un lepros.

Astăzi, majoritatea muncii ei e în teatru. A făcut coloana sonoră pentru zeci de piese, la Sibiu, la Iaşi, la Bucureşti, iar pe unele le‑a păstrat în repertoriul de concert – împreună cu Bobo cântă adesea Nasul, după Gogol, şi Biedermann şi incendiatorii, după Max Frisch. Mai are spectacole cu Apolodor, Quijote şi Insula lui Naum, care se joacă atât în varianta Ada + Bobo + câteva păpuşi (majoritatea oi), cât şi în varianta Ada + actorii Naţionalului din Cluj. (Ada spune că nu ştie care variantă o parodiază pe cealaltă.) Următorul spectacol cu Insula la Naţionalul din Cluj avea să fie peste trei zile și Ada speră să iasă bine – auzise că actorii au început să joace şi să cânte, ceea ce încercase să‑i convingă să nu facă.

Nu‑i plac actorii care joacă şi cântă, pentru că ea nici nu joacă, nici nu cântă. E „pe gând”, nu pe tehnică, şi crede că dacă execuţi mecanic, nu poţi transmite nimic. Poate de aceea n‑a rezistat mai mult de trei ani ca angajată la teatru şi numai două luni în Canada, la Cirque du Soleil. Mai bine independentă – plătită pe PFA –, să poată să facă un spectacol de Dabija azi, un concert cu pastile de atitudine din arhivă mâine, o improvizaţie poimâine. De exemplu, a fost odată să lucreze cu o clasă de la UNATC şi profesorul a cerut ajutorul cu muzica pentru un spectacol absurd, Cel care cântă la tubă. I‑a zis: „Noi n‑avem tubă. Noi nu avem nici om care ar putea să cânte la tubă. De fapt, n‑avem om care să cânte la niciun instrument. Şi nu putem să schimbăm titlul spectacolului, pentru că aşa e”. În spectacol era vorba despre nişte medici care nu pot să opereze fără să‑l aibă alături pe omul care cântă la tubă. Ada a găsit următoarea soluţie, pe care o cântă în maşină: „Tu băăă / Dacă nici astăzi nu mori / Tu băăă / Să nu te mai temi că mori / Tu băăă / Nu se vede că eşti viu / Viaţa îţi stă în bisturiu / Se lucrează la sicriu / Băăăă”.

Când intrăm cu Zen în Sfântu Gheorghe, e primăvară, ciripesc păsări şi miroase a kürtőskalács. Din loc în loc sunt afişe cu un cocoş ţanţos, simbolul Bienalei Internaţionale de Teatru Reflex, ajunsă la a doua ediţie. Quijote e programat la zece seara, într‑o sală secundară a teatrului, şi Ada a auzit de la unchiul ei, butafor la teatrul local – printre cei mai buni din ţară, se spune –, că nu mai sunt bilete.

La hotel Park, fetele de la recepţie ne spun într‑o maghiară românizată să revenim peste vreo două ore; camerele nu sunt gata. Ada, care e pe jumătate unguroaică, încearcă să le ajute şi le răspunde într‑o română maghiarizată. Important e că ne înţelegem. Ieşim să căutăm o cafenea şi, după o tură de centru care ţine cât poate ţine centrul din Sfântu Gheorghe, intrăm într‑un Irish pub care arată a pizzerie şi miroase a vopsea. Muzica e de la un radio inofensiv cu hituri vechi. Dacă am înţeleg bine ce ne spune chelneriţa, e prima zi de fiinţare şi deşi meniul e generos – multe pizza (cu legume congelate) –, o parte din produse, ceai, de exemplu, nu sunt pe stoc. Ada încearcă să comande în ungureşte şi pentru ea, şi pentru Adi. Comand şi eu, tot în ungureşte, deşi vorbesc mult mai prost decât ea.

Ascultându‑i poveştile îmi dau seama cât e de obişnuită cu drumurile. A cântat nu doar peste tot prin România, dar şi prin Europa, uneori singură, alteori cu Adi sau Bobo, într‑o perioadă cu violonistul Alexander Bălănescu, cu cvartetul căruia a şi scos un disc, Insula lui Naum în engleză. Are multe poveşti de drum, atât întâmplări neverosimile, cât şi rare momente neplăcute.

La graniţa dintre ele sunt momente precum cel din Timişoara, când a venit la ea un fan entuziast să‑i ceară un autograf şi ea, încercând o glumă, i‑a spus că nu e Ada Milea. Fanul a plecat dezamăgit şi confuz şi ea a tulit‑o după el, plină de remuşcări. Nu e deloc sfătoasă ori arogantă, dar uneori încearcă atât de tare să treacă neobservată încât există riscul să crezi că e. Nu pune multe întrebări, iar poveştile pe care le spune nu sunt intime. Nu‑i place să apară prin presă şi uneori când e pe scenă dă impresia că s‑ar simţi mai bine în culise. La câteva minute după ce ne povesteşte despre fanul din Timişoara, se apropie de masă o fată, Timea, brunetă, cu părul lung şi unghii multicolore. Cere emoţionată un autograf într‑o agendă cu coperte de piele; Ada, vizibil stânjenită, îl scrie fără s‑o privească.

Dar să ne întoarcem la întâmplările neverosimile. Iată încă un exemplu: jucau Apolodor la Londra în aer liber şi, când au ajuns la partea în care pinguinul era pe cer, a apărut un elicopter. Apoi au mers într‑un bar unde Ada a cerut o apă plată şi i‑au adus Belu, iar gaşca a luat‑o peste picior: trebuie să mergi cu apa de Belu la cimitirul Bellu, la Gellu. Când a întors sticla, avea pe ea un pinguin şi scria penguin approved. Brusc, s‑a făcut linişte. A luat sticla acasă şi apoi i‑a dat‑o caricaturistului Ion Barbu pentru un proiect cu scrisori băgate în sticlă. Scrisoarea Adei e către Naum şi povesteşte întâmplarea cu apa.

Printre rarele momente neplăcute e festivalul Folk You din 2010, când n‑a mai vrut să cânte după ce a aflat că Roşia Montană Gold Corporation era sponsor. Organizatorii i‑au spus că a semnat cu ei, nu cu RMGC, aşa că şi‑a început concertul spunând: „Aş vrea să dedic această intervenţie celor care au încercat să salveze Roşia Montană”. Apoi s‑a năpustit asupra piesei despre armată şi Rodica, femeia de sacrificiu pe care o jupuim ca s‑o facem drapel.

La Janis, tot în 2010, a fost şi mai neplăcut. Citisem despre concertul acela pe net, dintr‑un ziar local în care unul dintre patronii clubului o acuza că a sabotat cântarea, căutând motive să scurteze concertul şi refuzând să colaboreze cu sunetistul. „Ştia că vine într‑o cârciumă, că va fi cald, fum de ţigară şi gălăgie”, declara patronul. „Eu spun că a făcut intenţionat microfonia ca să aibă motive să plece, nu avea chef să cânte la noi.”

Varianta Adei e mai puţin războinică. Spune că refuzase iniţial concertul pentru că avea o premieră în aceeaşi seară la Târgu Mureş, dar organizatorii au insistat. Spune că a trebuit să cânte aproape lipită de bar, cu sonorizarea necalibrată şi peste muzica ce se auzea de la etajele inferioare. După vreo 40 de minute, la o altă cădere de sunet, a imitat „alo”‑urile lui Ceauşescu şi a spus publicului că vor continua altădată, când se vor putea auzi. Spune că atunci l‑a auzit pe patron spunând că Ada Milea a fost plătită, aşa că n‑are decât să cânte. A revenit la microfon şi a anunţat că n‑a fost plătită şi nici nu va accepta banii şi a plecat. Fanii au urmat‑o în barul în care aflaseră că s‑a dus şi au convins‑o să le cânte până la patru dimineaţa când, pentru că n‑avea bani şi nici cazare, s‑a suit în maşină şi s‑a întors la Târgu Mureş, să doarmă la bunicul.

Acum se întoarce la Janis pentru că e aniversarea de un an a noului club (cel vechi a ars în primăvara lui 2010) şi mai cântă Ţapinarii şi Fără Zahăr. Iniţial credea că merge doar pentru una‑două piese, apoi a auzit că e pe afiş. Pe site, în anunţul evenimentului, scria: „ADA MILEA (o impacare simbolica, multumim Ada !)”.


Ada plăteşte şi nota de la Irish pub. Adi, resemnat după multe experienţe similare, nu schiţează niciun gest. Revenim la hotel, ne luăm în primire camerele (după ce‑am luptat cu Ada să nu‑mi plătească ea camera; mai precis, i‑am strecurat în buzunar banii pe care voia să‑i lase la recepție) şi, câteva ore de somn mai târziu, ne întâlnim cu Bobo, care uneori aduce a Jim Carrey, şi plecăm spre spectacol. Bobo vine de la Iaşi, unde s‑a întors recent după opt ani de Bucureşti. Ada scoate din portbagaj şi îi dă cadou o plasă plină cu tricouri cu care să înlocuiască garnitura de la repetiţiile pentru Insula, în care joacă unele personaje sub tricou, lărgindu-le cât să cuprindă un frigider.

Bobo, ca şi Adi, pare obişnuit cu Ada‑cloşca. Amândoi au nişte mecanisme de apărare, deşi nu funcţionează mereu. De exemplu, după proba de sunet, când ne ducem lihniţi să ne luăm câte o chiflă încălzită, cu şniţel şi caşcaval, amândoi ignoră cu bună ştiinţă coşul de cumpărături cu care Ada încearcă să acapareze produsele. Rapidă cum e, le înhaţă până la urmă sandvişurile, cumpără şi nişte ape şi strecoară în coş şi nişte batoane de ciocolată. Eu iau un salam de biscuiţi şi mă duc cu el la altă casă. Cumva, şi Bobo şi Adi reuşesc să‑şi ia singuri ceva. La ieşire, Ada se oferă să le dea banii înapoi. (Chiar dacă probabil nu e plătită în averi, Ada muncește mult și banii pe care‑i strânge nu‑i risipește, ci îi folosește pentru a‑i bucura pe alții.)

Bobo şi Ada se ştiu de vreo 10 ani, când el era pe la început cu Fără Zahăr. S‑au tot văzut reciproc în concerte până când, prin 2004, s‑au intersectat după un spectacol de‑al Adei şi ea l‑a întrebat dacă ştie să cânte la chitară electrică. El a spus „nu”, iar ea a spus „perfect” şi l‑a chemat să lucreze la Quijote.

Bobo spune că face ce‑i spune Ada, că urcă uneori pe scenă fără să ştie ce şi în ce ordine urmează şi că a învăţat să se uite la ea sau să asculte ce spune la microfon pentru ghidaj. Are încredere totală în ea, deşi el de capul lui ar face un setlist.

Probă de sunet pentru Quijote, la teatrul din Sfântu Gheorghe.

Povestea Adei cu Adi e şi mai veche. Spune că îl ştie de când l‑a descoperit la Slatina – un puşti care cânta nervos la pian. I‑a plăcut atât de tare încât l‑a adus cu părinţi cu tot la Bucureşti, ca să apară într‑un spectacol. Adi cântă în Quijote de când era în liceu, iar Ada spune că acum cântă mai mult cu capul decât în copilărie, când era cu totul în pian. Probabil l‑a cuminţit şcoala şi asta e păcat.

Ea a avut noroc cu şcoala: profesoara de canto de la actorie făcea cu toţi vocalize, dar cu ea nu. „Ai ceva de la mama natură şi nu vreau să stric”, îi spunea. Au fost şi cei care au încercat s‑o transforme, Cirque du Soleil, de exemplu. Deşi au luat‑o pentru a special presence and a special voice, au băgat‑o la vocalize câte şase ore pe zi, ca să cânte totuşi altfel. Când s‑a întors în ţară, o strângea gâtul în fiecare dimineaţă şi nu‑l putea destinde fără vocalize. S‑a dus la ORL, unde doctorul s‑a amuzat că are de‑a face cu o „dependentă de vocalize” şi i‑a recomandat să le rărească până când nu va mai avea nevoie.

Ada, Bobo şi Adi n-au nevoie de decoruri pentru Quijote.

Sala în care joacă Quijote e la subsolul unei clădiri ca o policlinică. Nu e plină pentru că o parte dintre invitaţii festivalului au rămas, dintr‑o eroare de organizare, în sala mare. Ada e uşor nemulţumită ştiind că au rămas pe‑afară oameni care voiau să vină dar nu mai găsiseră bilete. Mănâncă sandvişurile în culise, beau apa şi, pe la 22:20, ies în faţa celor trei gradene care înconjoară scena tocită şi se aşază pe scaunele rabatabile de sub lumina a peste 10 reflectoare. Niciun pic de scenografie: doar trei oameni, două chitare, clape şi un exerciţiu de imaginaţie alături de Quijote şi Sancho, gata să salveze ce se mai poate salva, să răzbune ce se mai poate răzbuna, să viseze ce se mai poate visa, să vindece ce se mai poate vindeca. De trei ori îi cer înapoi pe scenă aplauzele celor aproape 100 de oameni. După Quijote, Ada şi Bobo cântă Nasul, apoi Biedermann, iar la final, Ada revine de una singură şi scoate din tolbă câteva pastile de atitudine, cu colinde horror cu tot.


Dimineaţa la nouă mă înfiinţez la uşa camerei Adei. Holul hotelului e împânzit cu fotografii de foto‑club cu femei goale: alb‑negru, sfârcuri întărite, funie la gât sau peste cur. Ada deschide buimacă, pieptănată şi îmbrăcată într‑o pereche de pantaloni cargo negri, un tricou negru şi jachetă. Pare că ar mai fi dormit, dar drumul până la Cluj e lung. Adi a plecat deja la Bucureşti. Îl luăm pe Bobo şi mergem la restaurantul hotelului, un sanctuar pentru nunţi, cu feţe de masă satinate şi aranjamente florale ca nişte cutii de acuarele explodate. Mâncarea nu e nici pe departe ca la nuntă; de fapt nu prea e deloc. Dacă fusese – pare că au fost nişte ochiuri –, se mâncase. Găsim nişte castraveţi, ridichi feliate, parizer, conserve nedesfăcute de pateu, felii de pită şi gem de prune. Încropim ceva şi‑ntre timp Bobo şi Ada îşi sincronizează calendarele pentru primăvară. Ada şi‑a improvizat o agendă dintr‑un carnețel în care a scris de mână, pe zile, lunile anului şi în care îşi trece toate concertele, pe care le anunţă apoi pe Facebook. (De când face asta e mereu plin la evenimentele din Bucureşti.)

Plănuiesc să se reunească la mijloc de aprilie în Bucureşti, de unde vor pleca la Deva, unde vor finaliza un spectacol după Ion Mureşan, un poet clujean de al cărui volum, Cartea Alcool, Ada e îndrăgostită. Știe unii regizori care îl aud acuzator, aud beţivi în luptă cu lumea şi cu ei înşişi, dar Ada îl aude mai blând, ca pe un pezevenchi care ştie că a făcut nişte pocinoage, dar le‑a făcut cu bună ştiinţă. („Vai, săracii, vai, săracii alcoolici / cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună! / Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându‑se / pe lângă ziduri / şi uneori cad în genunchi şi‑s ca nişte litere/ scrise de un şcolar stângaci.”) La fel s‑a întâmplat şi cu Naum, pe care l‑a auzit adesea citit cu atâta pretenţiozitate încât s‑a înfiorat. Ea îl aude simplu, pentru că numai simplu poţi să transmiţi ceva complicat.

Plecăm spre Cluj, Bobo cu maşina lui, eu şi Ada cu Zen. Pregătim un ocol de prânz în Târgu Mureş, ca să oprească pe la bunicul. Pe măsură ce Zen înghite kilometrii de Ardeal, parcă şi cuvintele Adei se ardelenizează și ies din hibernare ioi‑urile şi no‑urile.

Îi spun că mi‑a povestit Bobo de cum se lasă ghidat de intuiția ei în concerte şi Ada râde mulţumită. Îi place că n‑au nevoie de multe cuvinte ca să se înţeleagă – nu de alta, dar nu i‑ar plăcea să le spună. Un motiv pentru care‑i place să facă muzică pentru spectacolele lui Dabija e că el poate traduce sfiala cu care ea le cere ceva actorilor, în indicaţii regizorale ferme. (Ada nu vrea să fie creditată ca regizor. Afişul Insulei din Cluj nu conţine cuvântul, ci  spune doar „un spectacol de Ada Milea”.)

În plus, Dabija înţelege că ea nu vrea voci bune, ci actori cuprinşi de rol. Ada crede că mulţi actori cu voci rămân fără gând şi doar cântă. „Cânţi frumos, no, ş‑apoi?” În compoziţiile ei, tehnica şi starea sunt inseparabile. Vrea de la ei disponibilitate de joacă, să găsească împreună forma cea mai bună, nu să le livreze piese la cheie.

Culisele sălii secundare ale teatrului din Sfântu Gheorghe.

Ajungem la Târgu Mureş după prânz, eu mă duc să‑i văd pe‑ai mei, ea merge la bunicul. Ne revedem peste vreo oră jumate, timp în care ea aspirase şi făcuse cumpărături. Clapele le‑a lăsat la bunicul, dar chitara e cu noi în maşină.

E a doua chitară Alhambra, identică cu precedenta – la un moment dat le avea pe amândouă, dar cânta la cea veche pentru că uzura cizelase sunetul. Doar că la un festival de folk i‑a lăudat‑o Nicu Alifantis şi Ada, cum îi stă în fire, i‑a lăsat‑o cadou la recepţia hotelului înainte să plece. Se bucură când îi poate bucura pe alţii şi deseori o face prin poante, chiar dacă cel păcălit râde abia la final. Ea speră că va râde cu uşurarea omului care se bucură că trăieşte.

Uneori, poanta e atât de complicată încât la momentul respectiv n‑a putut râde decât de una singură de ea. Așa e povestea lui Claus Gustav Wichtenberg, întemeietorul „teatrului agresiv”, un austriac pe care l‑a scornit când era în facultate şi s‑a pomenit singură cu profesorul la un curs de la care colegii chiuliseră. Cursul nu s‑a mai ţinut, dar Ada l‑a inventat pe Wichtenberg şi şi‑a pus colegii să copieze pagini întregi despre munca acestui vizionar, care obişnuia să spună că „teatrul fără public e imposibil, dar nici cu public nu e cu putinţă”.

Dar cele mai bune poante sunt alea în care păcălitul află până la urmă că a fost dus de nas. Așa a făcut cu profesorul ei de matematică, pe care l‑a sunat sub anonimat să‑i spună că e ceva în neregulă cu mașina lui. Peste 10 minute l‑a sunat să‑și ceară scuze și să spună că ea sunase; omul nu era deloc supărat, ci mai degrabă extaziat că mașina lui nu pățise nimic. Apoi, pe un prieten manager de teatru l‑a convins odată că Horaţiu Mălăele e orb şi de aceea joacă în Sunt un orb. Omul voia să‑l aducă pe Mălăele la el la teatru și vorbea despre afișul piesei, iar Ada i‑a spus că ar fi o glumă proastă să i‑l trimită lui Mălăele, sugerând că prietenul ei era ultimul om din lume care nu ştia că Mălăele orbise. Când omul a aflat în sfârșit că era o glumă, s‑a bucurat enorm că Mălăele vede, de parcă chiar ar fi fost orb. Doamna Naum i‑a spus odată Adei că asta fusese o poantă proastă și Ada n‑a înțeles ce vrea să spună. Apoi, într‑o noapte când Ada dormea la ea, doamna Naum a început s‑o strige de parcă ar fi fost ultimele ei cuvinte. Ada a sprintat buimacă spre patul femeii, care s‑a oprit brusc din scâncit și i‑a spus: „Vezi, asta e o poantă proastă”.

În timp ce Zen negociază prudent colinele Ardealului sub un soare înţepător de după‑amiază, Ada îmi povesteşte altă anecdotă cu vederea, de data asta cu ea. Într‑a IX‑a a început să aibă probleme cu ochii şi a fost diagnostică cu o boală rară, care îi plia irisul – un ochi era ca o bărcuţă, altul ca o inimă pătrăţoasă. Putea orbi, iar tratamentul, în timpul căruia n‑a văzut mare lucru, a durat câteva luni şi a inclus injecţii în ochi. Nu vrea să spună mai multe – povestea devenise prea personală. Dar spune că atunci când doctorul i‑a spus că e OK şi poate să plece acasă, a avut o secundă de credinţă ca niciodată; a simţit „chestia aia de mută munţii”.

„Sper că cred”, mi‑a spus, „dar nu cred că mai pot să cred ca în secunda aia”.

Şi‑a dat seama atunci cât de tare e să trăieşti şi dintr‑o şcolăriţă oarecare a început să fie interesată de chestii – de artă, de muzică, de filozofie. Până la urmă, necazul ăsta a fost cea mai fericită chestie din viaţa ei, pentru că a făcut‑o să facă ce face şi să se bucure de asta.

Acum, când a ieşit la cumpărături pentru bunicul, a abordat‑o pe stradă un tip care făcea un sondaj despre religie şi Iisus. Ada, politicoasă, i‑a spus că răspunsurile sunt complicate şi filozofice, dar el a insistat şi Ada i‑a răspuns.

– Ce e religia?, a întrebat‑o.

– Speranţă, i‑a răspuns ea.

Râde repovestind, dar priveşte cu reverenţă lucrurile greu de explicat, indiferent cum se numesc. Dacă e să fie un ceva, un Dumnezeu sau o soartă sau o întâmplare neverosimilă, cum s‑o numi, sigur are simţul umorului.

E mult umor în ce face Ada astăzi, chiar dacă iluziile lui Quijote sau incendierea unui oraş, cum se întâmplă în Biedermann, nu par de râs. Dar râsul e până la urmă noastră singura armă. Arma asta a folosit‑o în 2006, când, la Gala Premiilor UNITER, a primit premiul criticii pentru „atitudinea lucidă şi critică faţă de actualitate”. Ada era la Londra, dar a trimis un mesaj: „Vai, am crezut că mă premiaţi pentru ce am făcut eu mai bun. Puteam să jur că v‑am impresionat cu Don Quijote. Atitudine critică nu mai am de vreo 5 ani şi lucidă n‑am fost niciodată”.

Pastilele de atitudine i s‑au terminat prin 2003, după ce s‑a întors din Canada. Cam atunci a decis că ce‑şi doreşte de fapt e să ne înveţe despre morţii ei preferaţi. „Dacă mie îmi plăcea ceva foarte tare, o piesă de teatru”, îmi spune, „mi s‑a părut că ar trebui să fac varianta cea mai potrivită ca să le spun şi altora, băăăi, fii atent!”. Ada nu pune pur şi simplu Cervantes, Gogol şi Naum pe muzică. Rescrie, interpretează, cu o regulă proprie: să îi placă şi autorului, chiar dacă‑i mort.

În timp ce Zen se umple de coverurile (dacă pot fi numite aşa) făcute de Bălănescu Quartet după Kraftwerk, Ada se întoarce la poveşti cu autorii morţi. Tolba de întâmplări neverosimile legate de familia Naum nu e nici pe departe de a se fi golit. Iată una care i s‑a povestit: la o serată, doamna Naum a început să desenze în timp ce un poet scria, fără ca unul să ştie ce face celălalt. După nişte ani de zile, au găsit foile şi au descoperit că reprezentau acelaşi lucru.

Şi una pe care a trăit‑o alături de prietena ei, poeta Adela Greceanu, acasă la doamna Naum. La un moment dat, doamna Naum merge la toaletă, iar Adela îi spune Adei că a visat exact acest moment, cu doamna Naum la WC, cu ele vorbind şi cu o vrăbiuţă care intră pe balcon şi face ţup ţup pe mochetă. Auzind astea, Ada se reazemă de uşa de balcon, spunând că aşteaptă vrăbiuţa. Brusc, o vrăbiuţă chiar intră în balcon şi iese la fel de repede. Amândouă încep să strige ca nişte şcolăriţe apucate. Doamna Naum vine îndată, iar ele îi explică înnebunite toată povestea. Doamna Naum, perfect liniştită, le spune că acum înţelege de ce a simţit nevoia să meargă la toaletă: „Să nu vă stric vouă visul”.


Zen urcă în ceaţa dealului Feleacului undeva după cinci, iar Ada mă conduce până în faţa blocului fratelui meu. „La scară”, îmi spune, şi stabilim să ne vedem la opt la Janis, pentru concertul de împăcare.

La Janis, o găsesc pe Ada la masă cu Ţapinarii, băieţii de la Fără Zahăr şi un folkist local scund şi burtos care spune despre sine că seamănă cu Al Pacino. Localul e gol, întunecat, cu un fum statornic; nu pare făcut pentru concerte. E un spaţiu lung, cu un bar imens în mijloc, un dreptunghi în dreptunghi, construit din mult lemn şi la fel de mult stuf şi alte materiale inflamabile. Undeva la un perete e o scenă nu mai mare de 2,5 pe 1,5 metri, în fața căreia sunt vreo opt mese înalte în jurul cărora sunt înghesuite scaune de bar.

Programul serii nu e încă foarte clar, cel puţin nu pentru Ada. Nimeni din organizare nu i‑a vorbit încă – nici de ordinea de intrare, nici de împăcare. Face o probă de sunet, apoi dăm o fugă până la Doamna T, o cafenea/delicaterie deschisă de un tandem chic mamă‑fiică. Vrea neapărat să mi‑o arate, pentru că e un loc special, decupat parcă din interbelic, cu mese de lemn, multe vechituri şi cafea la nisip. Femeile îşi ştiu şi‑şi îngrijesc clienţii, iar pe Ada o iau în braţe cum intră pe uşă. Şi câinele localului, un chow‑chow pufos pe nume Sophie, vine să se gudure pe lângă musafir.

Ada povesteşte cu ele, apoi fiica spune c‑ar veni cu noi la concert. Mama se alintă că nu e primită unde merge tineretul, că ea e „o doamnă, ce…”. Nu termină propoziţia, şi‑şi duce mână la gură. Ada nu prinde gluma, aşa că doamna i‑o spune până la urmă. Ada îşi aminteşte de începutul romanului Băgău, scris de‑o altă bistriţeancă, Ioana Bradea, care începe tot aşa: „Sunt o doamnă, ce pula mea”. Râd toate cu poftă.

Apoi Ada primeşte un SMS că începe concertul şi o tulim.

La intrarea în Janis e plin şi bodyguarzii ne opresc hotărâţi. Ne lasă să trecem doar după ce un domn de la bilete îi asigură că „ea cântă în seara asta”, deşi tot nu par convinşi. Ada merge aţă la masa la care stau trupele şi apoi, fără ca măcar să‑şi dea jos geaca, se suie pe scenă şi se aşază pe un scaun de bar, cu chitara în braţe.

Concertul de împăcare din clubul Janis – Stuf din Cluj.

„Am început cu această piesă paşnică în cinstea împăcării cu Janis”, spune şi se năpusteşte în Armata, piesa despre armată şi Rodica, femeia de sacrificiu pe care o jupuim ca s‑o facem drapel. Mai bagă încă vreo patru „pastile” înainte să‑l cheme şi pe Bobo pentru Nasul, apoi, tot împreună, încep corul pompierilor din Biedermann. E greu de ignorat că se cântă despre benzină, chibrituri şi scrum într‑un loc cu o istorie inflamabilă.

Majoritatea celor din public sunt studenţi şi elevi, mai toţi cu rânjetul pe faţă, mulți făcând poze cu telefoanele și digitalele. După ce încheie, coboară de pe scenă în aplauze şi e întâmpinată de un bărbat masiv, chel, îmbrăcat în pantaloni albi şi o cămaşă la fel de albă, care îi dă un buchet de flori – probabil oficializarea împăcării.

Revine la masă, Ţapinarii încep să cânte, dar e limpede că Ada e gata să plece. S‑a decis să pornească spre Bistriţa încă din noaptea asta şi îi şopteşte lui Bobo să ia el chitara şi neapărat florile. (Bobo va lua chitara; florile le va uita în club.) Se ridică apoi să salute două cunoscute din public şi dispare. Ceva mai încolo, când concertul se apropie de final, îmi scrie într‑un SMS că e deja pe drum.

Ies din norii de fum din club în noaptea întărâtată de vânt a Clujului şi mă trezesc îngânând una dintre melodiile din Biedermann, cea în care corul le reaminteşte personajelor că dezastrul e inevitabil.

Nu mai e nimic nimic nimic de făcut

Totul e totul e e e pierdut

E prea târziu acum

Nu se vor opri

Până nu veţi fi scrum

Scrum scrum scrum scrum scrum scrum

Scrum scrum scrum scrum scrum

Aud linia blândă a chitarei şi vocile căutat necizelate ale Adei şi a lui Bobo deghizând profeţia dezastrului în ceva melancolic, ciudat liniştitor şi, paradoxal, dătător de speranţă.

Poate mai aveţi o noapte

Pentru că leaţi dat de toate

Poate mai aveţi o noapte

Până la scrum

Până la scrum

Undeva în noapte, Ada şi Zen urmează precaut şoseaua de Bistriţa, în căutarea unor noi întâmplări neverosimile, unele poate horror, multe probabil absurde, toate gata să fie transformate în poveşti pansament pentru momentele inevitabile.

Bucuraţivă acum

Mâine poate totul va fi scrum.

Scrum scrum scrum scrum scrum scrum

Scrum scrum scrum scrum scrum.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #8

Primăvară, 2012

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *