Pentru viață, tot

înainte

Fotografii și interviuri de Zsuzsánna Fodor 
8 septembrie 2022

În fața războiului, un cuplu se mută din Kyiv într‐o fermă din Portugalia. Cum arată o astfel de călătorie când realitatea e un cumul de contradicții? Și cum privești în urmă, când familiile te îndeamnă să privești tot înainte? 

Kostya și Anna s-au cunoscut pe Twitch în 2017. Sunt amândoi gameri. La un moment dat streamurile reprezentau și o sursă de venit pentru Kostya, dar acum s-au întors la plăcerea pură a jocului. Kostya are 28 de ani și e din Omsk, Rusia. Anna face anul ăsta 24 de ani și s-a născut în Cherkasy, Ucraina. Kostya zicea că bunicul lui era din Ucraina, iar mama Annei s-a născut în Sankt Petersburg, deși acum familia ei trăiește în Kyiv.

Față în față s-au văzut prima oară în 2018, când Kostya își vizita sora în Moscova. Și-a dat seama atunci că Anna era la „numai” 800 de kilometri distanță, așa că a continuat drumul până la Kyiv. În același an, s-au și căsătorit. La primărie, doar ei doi; un moment pe care l-au sărbătorit ulterior în apartamentul lor, cu pizza și vin și tatuaje identice pe brațe.

După căsătorie, au rămas în Kyiv, pentru că Anna încă nu terminase colegiul și urma să dea și la drept. „Era și cea mai confortabilă opțiune”, spune Anna. „Aveam unde să stăm, iar pentru el nu era străin nimic. Mai auzea și ucraineană, dar în general era ceva familiar și lui.”

Kostya nu voia oricum să se întoarcă în Rusia. „Dacă am unde să stau, un calculator, internet și mâncare, mă simt bine oriunde. Și nu voiam să fac un pas înapoi, voiam să mă mut mai spre vest.”

Acest gând, de a se reloca într-o țară mai spre vest, s-a transformat în plan comun. Au luat în considerare Spania, Italia, Portugalia. „Pentru că e cald, este acolo marea sau oceanul și sunt și țări relativ ieftine față de țările noastre.” Favorizau totuși, fără un motiv anume, Portugalia. Dar au vrut să mai aștepte, să adune niște bani și să aibă un start mai sigur.

Apoi a început războiul. „A fost puțin greu să plecăm din Kyiv cu gândul că putem fi bombardați. Nu ai de unde să știi ce se va întâmpla”, povestește Anna. S-au dus mai întâi la niște rude ale ei în partea de vest a țării, dar după o săptămână au decis să părăsească de tot Ucraina.

Pe 14 martie, au intrat în România pe la granița Siret, unde i-am întâlnit pentru prima oară, într-un autocar pregătit să plece spre București. Să fie printre atâția oameni a fost în afara zonei lor de confort, mi-au zis mai târziu. Acasă „ne trezeam, mâncam, făceam cafea, ne jucam pe calculator, lucram, mergeam la magazin, mâncam, ne plimbam seara, iar ziua următoare repetam totul.” Pe drum însă, s-a schimbat acest lucru: „De la zero comunicare am trecut la 100% comunicare.”

NOTĂ: Unele fotografii sunt din arhiva personală a cuplului: sunt făcute acasă, pe drum sau primite de la rude. Au fost mărite sau decupate, ca să ofere intimitate poveștii lor, dar și să vedem cum spațiul personal devine universal, construit din detalii în care ne regăsim și noi.

Mama: Salut, se întâmplă ceva. Rusia a recunoscut independența Donețk și Luhansk. 

Kostya: Da, am văzut.

Mama: Kostya, te rog, nu pleca nicăieri. Nu plecați niciunul nicăieri.

Kostya: De ce? Va trebui să mergem la magazin.

Mama: Poate te va agresa cineva dacă se va ști că nu ești de-al locului.

Februarie 2022. Conversație între Kostya și mama lui.

Anna: Am știut în momentul în care ne-am decis să plecăm din Kyiv că o să plecăm și din țară. Mi-ar fi plăcut să rămânem, dar familia, prietenii, mulți oameni ne-au zis să ne mutăm. Iar nouă ni s-a părut cel mai rațional să ne mutăm într-o altă țară, dacă tot plecăm. Tata a fost bucuros, chiar foarte bucuros.

Kostya: Tatăl ei a fost primul care ne-a zis să plecăm.

Anna: Da, el ne-a spus primul. Mama ne-a zis că ar prefera să rămânem, dar și că suntem liberi să luăm orice decizie dorim.

Kostya: Poate că ar fi preferat și ea să plece, cu noi, dar își are părinții de care trebuie să aibă grijă, deci nu poate.


Anna: În primele minute la graniță a fost puțin înfricoșător și neobișnuit. A trebuit să vorbim engleză. Dar sentimentul a dispărut destul de repede. Nu a fost multă lume, dar au fost mulți jandarmi, grăniceri, pompieri, voluntari, multe locuri cu mâncare, locuri să te odihnești. Îmi aduc aminte că era frig.

Kostya: Eu îmi aduc aminte de întrebările stupide.

Anna: Da, am petrecut aproape trei ore așteptând să trecem granița, din care o jumătate de oră i-au verificat lui telefonul, fotografiile.

Kostya: A fost ca un mic interviu. Probabil asta făceau și cu alți cetățeni ruși. Nu a fost prima oară, mi s-a mai întâmplat la aeroport în urmă cu trei ani, nu prea mi-a păsat. Poți să mă dezbraci, să verifici tot ce vrei, nu am nimic de ascuns. Nu-mi pasă.

Kostya: Am simțit vină. Dar altfel nu știu ce sau cum să mă simt, pentru că nu am făcut nimic greșit. Dar îmi văd în continuare țara făcând toate lucrurile astea oribile, greu de imaginat. Și ajungi să te întrebi: Ce pot face eu să opresc asta? Dar nu poți face nimic. Poate dacă încă locuiam în Rusia făceam mai multe, mergeam la proteste. E un sentiment ciudat.

M-am reîntâlnit cu Anna și Kostya în București, pe 4 aprilie, ziua în care Kostya urma să-și primească viza. Planul inițial era să zboare direct spre Portugalia, pe 26 martie, dar au fost întorși de la aeroport. „Când am fost respins la aeroport a fost un moment greu din punct de vedere emoțional”, mi-a spus Kostya. „Când stai la check-in și ți se zice că nu, nu poți intra, îți trebuie viză, e enervant.”

În timp ce așteptam telefonul de la ambasadă, ne plimbam prin parcuri, printre magnolii, pe străzile Paris, Praga, Londra. Eram și eu puțin turistă în București, ca și ei. Dar regăseau totuși ceva familiar în România. „Bucureștiul arată ca și Kyiv”, îmi spuneau. „Locuri vechi și frumoase pe lângă clădiri dărăpănate. Arhitectură frumoasă pe lângă arhitectura sovietică. Parcuri și lacuri, apoi gunoi pe stradă. Și șoferi care se grăbesc, oameni nebuni pe drumuri.”

Goofiness e o metodă de supraviețuire, îmi zicea Kostya la un moment dat și într-adevăr, am râs mult cu ei în acea zi. Dar glumele erau străpunse de o altă realitate. Din când în când, îmi arătau mesaje și poze de acasă. Poze cu Sima, pisica lor, lăsată în grija mamei și bunicilor Annei. Bidoane pline cu apă pe pervaz, care cădeau din cauza vibrațiilor cauzate de explozii și aveau capetele strivite. Și filmulețe cu apartamentul jefuit al tatălui Annei de lângă Demydiv.

Anna și Kostya aveau o singură valiză după ei, mereu pregătită, niciodată despachetată complet. Spre după-amiază am revenit la ambasadă. Kostya îmi arăta cu entuziasm viza și, mimând supărarea, pașaportul, care îl bântuie ca o ștampilă roșie. „Pașaportul roșu”, îi zice, „trebuie să scap de el neapărat”. Știam deja că nu o să aștepte până găsesc iar bilete gratis de zbor spre Portugalia. Eu am venit acasă, iar ei au zburat ziua următoare spre Viena, de unde și-au continuat drumul cu trenul.


Kostya: Tatăl Annei și maică-mea ne-au sfătuit să vizităm cât mai multe țări și orașe. Au împins o propagandă ucraineană plus rusească puternică ca să ne convingă. „Când aveți timp vizitați, mai stați pe acolo, Paris e atât de minunat.” De parcă am fi fost niște turiști. „Folosiți-vă de acest timp”, spuneau. Eu nu m-aș fi simțit confortabil.

Anna: Paris. Sfântul Paris. Nu am văzut tot orașul, numai centrul, dar a fost foarte frumos. Nu îl poți descrie prin cuvinte, trebuie să-l vezi cu ochii tăi. Clădirile micuțe, diferitele stiluri de arhitectură se completează și rezultă o priveliște frumoasă. N-o poți explica, trebuie s-o simți.

Aprilie 2022. Tatăl Annei stă lângă resturile unei rachete rusești în Demydiv. Poză primită de Anna de la tatăl ei. 

Kostya: Există o zicală în rusă care spune că „dacă ai văzut Parisul, poți muri liniștit”. Niciodată nu am înțeles această zicală, e un simplu oraș, îmi ziceam, nici nu eram interesat. Dar acum cred că are sens. Nici nu aveam ca scop să ne bucurăm de aceste orașe.

Anna: Nu e de parcă ai putea sta liniștit, să te uiți la niște locuri, să faci poze. Desigur poți vizita câte ceva, dar nu e în regulă ca tot drumul să fie o excursie. E război. Nu poți să uiți de asta, nu poți să te prefaci că nu se întâmplă. Trebuie să-ți aduci aminte și să fii recunoscător că poți fi altundeva.


Kostya: A fost un moment. Era seară. Gazda ne-a zis la un moment dat: „Uite, am un magnet pe care l-am ascuns, dar pentru voi îl pun pe frigider, ca să-i faceți o poză”.

Anna: Nu a fost magnetul lui, ci a fostei soții, care este din Rusia.

Kostya: Dar e ciudat când oamenii locuiesc la mii de kilometri de Rusia și tot sunt suporteri ai regimului actual. E ceva prostesc.

Pisica bunicilor Annei, Pușkin, copilul pisicii lor Sima, pe care au lăsat-o în grija lor când au părăsit Ucraina. Numele e chiar inspirat de Aleksandr Pușkin, considerat cel mai important poet rus și fondatorul literaturii ruse moderne. „Da, fiindcă avea perciuni haioși când era un pisoi”, povestește Anna.



Anna: A fost o călătorie foarte, foarte plictisitoare și lungă. Abia așteptam să se termine. A durat aproape 6 ore și a fost cel mai nasol tren cu care am călătorit prin Europa. Nu avea electricitate, nu avea Wi-Fi, nu puteai să-ți încarci telefonul.

Kostya: Pe o parte a fost entuziasmant pentru că ajungeam la final, ajungeam unde ne doream de la început. În Portugalia. Pe cealaltă parte am simțit: „Și de aici, încotro? Am ajuns aici și ce urmează? Poate ar mai trebui să mai facem o tură prin Europa și după asta să ne întoarcem”. Voiam să facem totuși un duș și să mâncăm. Apoi să vedem oceanul.

Kostya: Portugalia e caldă. Toată țara e mai mică decât regiunea orașului meu natal, Omsk.

Anna: Mâncarea e foarte bună. Îmi place stilul de viață de aici. Oamenii petrec mult timp în cafenele. Se duc la cafea, vorbesc despre orice, după aceea lucrează puțin, apoi se întorc și beau mai multe cafele. Totul se simte confortabil, călduros.

Anna: Locul unde stăm noi acum e la țară, între două orașe. O casă foarte mare cu un teren uriaș, mulți copaci, niște viță de vie.

Kostya: Aici se zice că e o fermă. E o ditamai vila. Poate pentru europeni asta înseamnă o fermă, nu știu. Am văzut ferme în Rusia și nu așa arată. Și cred că nici cele din Ucraina nu arată așa. E o casă mare de la țară.

Anna: Avem și doi câini, unul este blond, pufos, celălalt e un labrador negru, el nu este pufos. Două fetițe drăguțe. Proprietarii sunt fenomenali, ne-au ajutat mult și cu actele. Este greu cu birocrația fără să cunoști limba.

Kostya și Anna sunt în Portugalia de la mijloc de aprilie. Kostya o să lucreze curând în echipa de suport clienți a Airbnb. Dacă cineva are probleme pe site sau cu rezervările, el o să fie cel care-l ajută. „Aș zice că o să mă ocup de piața rusească, dar piața rusească nu există. O să mă ocup de clienți care vorbesc rusă.”

Anna lucrează cu același client cu care lucra și când ne-am întâlnit în București, făcând ilustrații pentru cărți. Și-au primit calculatoarele și monitoarele împachetate de mama Annei chiar când au părăsit ei țara și livrate de cineva care transporta bunuri contra cost din Ucraina, prin Europa, chiar până în Portugalia. Nu a fost un serviciu prea profesional, explică Anna, dar „calculatoarele au sosit, asta este cel mai important”, adaugă Kostya. Aveau nevoie de ele să simtă că viața se întoarce la normalitate.

Normalitatea virtuală pentru Kostya înseamnă Football Manager 2021, FIFA 22, Valorant, Dota 2, Gwent: The Witcher Card Game, Dying Light 2. Pentru Anna e important stilul vizual al jocului, ea preferă Valorant, Stray (un joc de aventură cu pisici într-un oraș cibernetic) și Shadow of Mordor.

Războiul e încă prezent în viața lor, oricât de departe s-ar afla fizic de el. Anna află informații de la părinți, de la familie, Kostya se uită la știri. Toate îi afectează. Familiile celor doi sunt bine. Trec zile de naștere, aniversări și, oricât de clișeic sună, îmi spun ei, „viața se întâmplă”.

„Bunicii sunt bătrâni, au niște probleme de sănătate, dar în general sunt bine”, spune Anna. Și sunt foarte bucuroși că noi ne-am mutat. Toată familia mea este bucuroasă că ne-am mutat. Fratele meu s-a mutat într-un nou apartament cu soția, unde se simt foarte bine. Tata e tot bine, a dat în chirie apartamentul unde stăteam noi. Are deja chiriași.”

„Ei sunt momentan în siguranță, pe cât se poate fi în siguranță în Ucraina”, adaugă Kostya. Îl întreb și despre familia lui. „Am întrebat-o pe sora mea dacă și ce s-a schimbat de la începutul invaziei, iar ea a zis că în general nu s-a schimbat nimic. Ea poate să ducă aproape aceeași viață ca și înainte. A crescut prețul alimentelor, nu găsește jocuri pentru PlayStation, dar în general nu s-a schimbat nimic în mod drastic. Dar asta este numai ceea ce ține de ea. Ei nu simt războiul, e atât de departe de ei. Undeva se întâmplă ceva, ei își trăiesc viața normal.”

Anna și Kostya învață azi portugheză. Vor să mai înoate în ocean și își doresc să primească cetățenia portugheză, dar procesul durează minim 5 ani. Acum au permis de ședere pe un an. Vor să lucreze, să pună ceva bani deoparte, să-și cumpere o casă sau un apartament la un moment dat. „Dar nu știu dacă vom reuși în curând”, spune Anna, „trebuie mai întâi să economisim”.

„De unde privesc acum, poate a fost spre bine totul”, stă puțin pe gânduri Kostya. „Dacă am fi zburat direct în Portugalia, nu am fi parcurs acest drum prin Europa cu trenul, ceea ce a fost mult prea interesant. Ne-ar plăcea în final să avem niște locuri de muncă, să câștigăm ceva bani și să călătorim bucurându-ne de ceea ce vedem.”


Bunica Annei: Ne-am uitat la toate filmulețele trimise, ne bucurăm să vă vedem. Foarte bine! Continuați să cuceriți Portugalia. Așteptăm și alte poze. Îmbrățișări.


Mama lui Kostya: Nu vreau să ne mutăm în altă parte. Îmi pare rău că acum șase luni nu ne-am întâlnit în Turcia, în călătorie, iar acum e complet necunoscut când o să ne revedem. Acum e și un film la televizor, numit Fără granițe. În realitate, granițele se ridică între cei din familie, între prieteni, nu doar între țări.

Kostya: Poate că ne vom întâlni într-o zi. Războiul nu e infinit.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.