Puterea rasismului, trauma pe care acesta o provoacă și cum ne vindecăm

Vindecarea la nivelul unei societăți presupune recunoaștere și căință. Doar așa putem avea un viitor fără efectele dureroase ale rasismului.

„Jegoasă mică, mai lasă comentariile și obiecțiile că puți a ț*gancă [sic.] de la o poștă. Voi ciorile ar trebui gazați, că dacă vă împușcăm există riscul să mai scape vre-unul. Cancerul societății, asta sunteți!!!”

Așa mi s-a adresat o tânără pe Facebook, la o postare de pe propriul meu timeline.

N-ai cum să înțelegi cu adevărat cum e să primești injurii rasiste până nu încasezi chiar tu una, adresată direct, îmbibată într-un sirop putred de ură, pe cât de amară, pe atât de greu de înghițit. Nici eu nu știusem cum e, până ce n-am simțit-o pe pielea mea. Cel mai recent din partea acestei tinere din Iași, al cărei zâmbet larg afișat în fotografia ei de profil nu i-ar fi trădat niciodată predilecțiile pentru epurare etnică.

Am ales să încep cu acest exemplu violent de rasism ațintit asupra mea pentru că arată trauma de care a trebuit să mă vindec eu, la nivel individual, dar în același timp pune o oglindă în fața întregii societăți – demonstrând fenomenul de care noi, ca un întreg, trebuie să ne vindecăm.

În acest text vreau să formulez două seturi de întrebări: Ce stă la baza rasismului violent, precum cel din exemplul de mai sus? Cum putem depăși puterea rasismului și trauma pe care acesta o provoacă? Apoi, extrapolând, putem să ne gândim mai departe: Ce presupune vindecarea la nivelul unei societăți? Presupune recunoaștere și căință, ca să putem începe să ne închipuim un viitor în care nimeni nu va mai trebui să simtă efectele dureroase ale rasismului.


Este 2 august 2014. Am 24 de ani. Pe semnul de deasupra capului meu scrie: Arbeit Macht Frei. Particip la cea de-a 70-a aniversare a lichidării „lagărului de concentrare al ț*ganilor” (Ziguenerlager) de la Auschwitz-Birkenau. În ciuda faptului că eu însămi sunt romă, despre genocidul împotriva romilor comis în timpul celui de-al Doilea Război Mondial am aflat abia când eram deja un om în toată firea.

Până atunci trăisem într-o completă ruptură între mine și moștenirea mea etnică și istorică; am fost șocată și îngrozită. Îngrozită de faptul că fusesem complet ignorantă cu privire la un incident istoric care mi-ar fi putut viza familia, care ar fi putut-o extermina. Îngrozită de faptul că eu, nu doar ca o persoană de etnie romă, ci ca cetățean al acestei planete, fusesem ignorantă cu privire la un incident istoric atât de grav, care a permis ca – alături de uciderea evreilor și a persoanelor cu origini slave și a altor oameni asasinați pe baza orientării sexuale sau religioase sau politice sau pe criteriul unor dizabilități – să aibă loc și uciderea sistematică a populației de romi și sinti.

M-am gândit la tot autobuzul de romi alături de care-mi petrecusem ultimele 24 de ore, călătorind către această comemorare. Și la cum nici ei nu știuseră. Faptul că niciunul din noi, la nivel colectiv, nu știuse începuse să-mi apară ca o mare nedreptate.

Iar acest noi se întinde dincolo de tovarășii mei romi din acea călătorie, dincolo de colegii mei de școală americani care nici ei, la rândul lor, nu au citit nimic în manualul de liceu despre experiența romă din timpul Holocaustului.

Noi se întinde dincolo de granițele naționale ale României.

La scurt timp după ce am fost la Auschwitz, am devenit conștientă de cât de stupefiante sunt tăcerea și uitarea de la nivel internațional când vine vorba despre persecuțiile romilor din timpul Holocaustului și despre sclavia lor. Imaginează-ți cum ar fi să fii afro-american și să afli despre sclavie abia la vârsta de 24 de ani. Sau să fii evreu și să afli despre Holocaust abia când termini facultatea. În cazul istoriei romilor, lucrul ăsta se întâmplă adesea. Este ceva unic în trauma romă – 500 de ani de sclavie pe teritoriul românesc, genocidul din timpul Holocaustului și discriminarea care continuă și astăzi – și în felul în care aceasta a fost, timp de secole, redusă la tăcere sau distorsionată.

Experiența asta m-a forțat să mă întreb: care sunt condițiile din cauza cărora a fost posibil ca eu să fi trăit 24 de ani complet oarbă la suferința propriei mele comunități?

În căutarea răspunsului, am intrat sub tutela gânditoarelor feministe de culoare și astfel am dat peste acest citat extraordinar al lui bell hooks, care face lumină cu privire la procesul de necunoaștere istorică prin care trecusem și eu. Hooks scrie:

„Trebuie să treci printr-un palimpsest de istorii scrise care șterg și care neagă, care reinventează trecutul cu scopul de a face mai plauzibilă viziunea din prezent a unui pluralism și a armoniei rasiale. Ca să iei asupra ta greutatea memoriei, trebuie să te aventurezi în mod deliberat în locuri pe care timp îndelungat nu le-a frecventat nimeni, să cauți prin molozul istoriei urmele a ceea ce nu poate fi uitat și a cărui cunoaștere a fost, totuși, suprimată.“

Hooks continuă cu un citat al lui Itabari Njeri, o altă cercetătoare de culoare, care deplânge faptul că „nimeni nu ne cunoaște cu adevărat“: „atât de instituționalizată este ignorarea istoriei noastre, a culturii noastre, a existenței noastre cotidiene încât, adesea, nici noi înșine nu ne cunoaștem pe noi“.

Afirmațiile lui hooks și Njeri sunt înfiorător de valabile și când ne uităm la lipsa de cunoaștere a istoriei romilor în întreaga lume. Așa cum bine amintesc cele două teoreticiene, această suprimare a istoriei servește unui scop precis – acela de a impune în lume un fals sentiment al armoniei rasiale.

Dar cum am putea pretinde că ne aflăm într-o epocă post-rasială, când nici măcar nu am început să înfruntăm față-n față traumele la care au fost supuse în trecut corpurile de culoare, să le recunoaștem și să ne căim pentru ele?

Istoria sclaviei și a genocidului romilor în România nu este istorie „romă”. Folosirea adjectivului ar face ca „istoria romă” să apară delimitată de istoria dominantă. Dar nu așa funcționează societatea. Și nu așa funcționează istoria. Aceste istorii sunt parte integrantă a narațiunii istorice a acestei țări și trebuie să începem să le spunem. Dacă suntem separați de istoria noastră, atunci nici noi înșine nu ne cunoaștem pe noi. Așa cum scrie Njeri, este deosebit de șocant să realizezi că ignorarea față de persecuțiile grupului tău etnic atinge nivelul acesta de „nici noi înșine nu ne cunoaștem pe noi”. Dar, când ignoranța devine status-quo, pierdem cu toții.

Ne decuplează pe toți de la istoria noastră comună.

În lumina acestei uitări violente, trebuie să ne punem problema politicilor memoriei. Care sunt poveștile, amintirile, zbuciumul, artefactele culturale care primesc vizibilitate – cui aparțin ele, și cui aparțin cele care nu primesc? Ce punem deoparte, la păstrare, în clădiri cu temperatură controlată și cu elaborate coloane grecești la intrare, și ce lăsăm să putrezească în aerul alterat al unei societăți care alege să uite?


Istoria romilor a fost redusă la tăcere, dar romii înșiși, nu. Există contraistorii ale romilor în cântece și în mărturii orale. Acestea au puterea de a cataliza rememorarea istoriilor care sunt amintite greșit, trecute cu vederea sau nescrise.

Nu pot descrie sentimentul pe care l-am avut când am stat prima dată în fața unui supraviețuitor al Holocaustului. Să-mi imaginez că prezența sa fizică a fost martoră și victimă a violenței atroce despre care doar citisem. A fost unul dintre cele mai puternice momente ale vieții mele. Mi-aș dori ca toată lumea să poată avea oportunitatea asta.

Dar, din moment ce supraviețuitorii Holocaustului încep să piară, mărturiile înregistrate ale acestora vor rămâne modul principal prin care majoritatea oamenilor vor obține cunoștințe intime despre experiența trăită a Holocaustului.

Un sondaj recent, desfășurat de Ziua Comemorării Holocaustului, arată că „multor adulți le lipsesc cunoștințe de bază cu privire la ceea ce s-a întâmplat” în timpul Holocaustului. Iar pe măsură ce numărul supraviețuitorilor continuă să scadă dramatic – conchidea studiul – memoria Holocaustului începe să se șteargă.

Genocidul romilor și genocidul sinti, înfăptuit de naziști și de aliații lor, este o parte încă și mai puțin cunoscută – și, totodată, mai fragilă – a acestei istorii.

Noi trebuie – ca societate și ca indivizi – să reaprindem memoria colectivă și să rupem tăcerea din jurul genocidului romilor. Este un imperativ, dacă vrem să ne asigurăm că istoria nu se va repeta.

Revenind la spusele lui hooks, acestea punctează un aspect foarte important din jurul ignoranței: instituționalizarea uitării.

Genocidul desfășurat împotriva romilor și sclavia romilor sunt traume istorice colective. Discursul din jurul traumei istorice a romilor se află cu decenii în urmă față de munca depusă cu privire la alte grupuri marginalizate. Deși e încă polemică, în Statele Unite există o recunoaștere față de felul în care istoria traumei și inegalitatea structurală influențează viețile afro-americanilor de astăzi.

Există academicieni, jurnaliști, activiști și profesori care plasează sub același arc secolele de sclavie, Legile Jim Crow, linșajele și persistentul rasism sistemic și structural, opresiunea, încarcerările în masă și felul în care aceste realități istorice afectează generații la rând de afro-americani.

Când vine vorba despre romi, lipsa unei perspective informate istoric este izbitoare. Această ignoranță vast răspândită are ca rezultat o traumă dublă pentru romi. Comunitatea romă are rana originară – sclavia și genocidul – care a fost re-traumatizată timp de decenii întregi din cauza lipsei de conștientizare a suferinței sale istorice. Eșecul societății de a-și asuma rolul de martoră a acestor traume istorice împiedică: 1) înțelegerea efectelor lor de durată asupra vieților romilor, și 2) vindecarea rănii originare.

Vindecarea presupune recunoaștere – numai așa vom putea ajunge la reconciliere.

Noi, ca societate, trebuie să înțelegem că „comunitate” înseamnă că „tot ce fac eu te va afecta și pe tine, și tot ce faci tu mă va afecta și pe mine”. Iar esența acestei abordări culturale stă în acele aluviuni ale trecutului pe care le ducem cu noi către viitor. Așa că trebuie să ne întrebăm pe noi înșine, dar și unii pe alții: tu ce duci cu tine către viitor?


Romii duc cu ei către viitor o memorie a suferinței și strategii de supraviețuire pentru a traversa suferința. Dar tot ce faci tu mă va afecta și pe mine. Așa funcționează comunitățile, astfel încât romii nu pot fi singurii care să țină în viață memoria. Ceva-ul pe care fiecare din noi îl duce către viitor contează.

Este vorba despre recunoaștere. În felul ăsta, memoria individuală devine memorie colectivă.

Iar memoria colectivă este esențială pentru procesul de vindecare. De la genocidul din Rwanda la genocidul armenesc, toate grupurile care au fost urmărite și ucise pe baza rasei/etniei caută același lucru pe drumul lor către vindecare: recunoaștere.

Și nu e nicio diferență în cazul supraviețuitorilor romi sau a comunității rome, în sens mai larg. Ca să se vindece, rănile acestea au nevoie să fie oblojite, și nu ignorate, împinse deoparte sau acoperite la repezeală de guverne, instituții sau de oameni ale căror interese nu sunt servite de recunoașterea istoriei.

Conservarea memoriei este importantă în efortul de recunoaștere, conștientizare și reconciliere. Dar este imposibil să vindeci o rană în lipsa reciprocității, în lipsa cuiva care să te asculte și a cuiva căruia să-i pese.

Reconcilierile pot veni sub forma reparațiilor istorice, a scuzelor, a comemorărilor, a memorialelor. Înființând astfel de lucruri, începem să lucrăm la temelia încrederii civice, cât și la cea a vindecării individuale și colective a traumei. Enumerând lista aceasta, mă izbește să înțeleg cât de mult mai avem de înaintat înainte să ne putem vindeca împreună.

Deși avem un memorial al Holocaustului în București, abia recent a apărut o inițiativă guvernamentală de a înființa un muzeu al Holocaustului. Mai sunt multe alte privințe în care eșuăm să-i tratăm pe supraviețuitori cu respectul pe care-l merită. În România există supraviețuitori romi ai Holocaustului care nu au primit reparațiile care li se cuvin prin lege pentru cei doi ani cât au fost deportați în Transnistria.

În ianuarie 2018, romii au fost excluși de la o ceremonie unde președintele i-a decorat pe supraviețuitori ai Holocaustului cu ocazia Zilei Comemorării Holocaustului. În plus, desigur că în România educația despre Holocaust este aproape inexistentă, iar despre educația despre Holocaustul romilor nici nu merită să mai menționez. Și lucrurile nu arată foarte diferit nici dincolo de granițele acestei țări.


Lipsa de reprezentare (dacă vrem să folosim cuvinte blânde) sau excluziunea violentă (dacă vrem să folosim cuvintele juste) a istoriei romilor poate fi vindecată numai printr-un proces dual. Unul în care noi, romii, ne reconectăm la moștenirea noastră, dar, mai important, în care și societatea află despre o istorie care nu ar trebui delimitată, marginalizată sau segmentată drept istorie romă.

Este istoria noastră comună, pe care o împărtășim la nivelul națiunii și al speciei umane. Numai în acel moment vom începe să ne vindecăm. Dacă recunoaștem că leziunea originară a fost atunci când, aproape imediat ce au ajuns în Europa, acum doisprezece secole în urmă, i-am definit pe romi ca neaparținând națiunii române, folosind etnocentrismul și logica xenofobă ca să le aplicăm eticheta de celălalt și să-i dezumanizăm, să-i înrobim și să-i asasinăm, atunci trebuie să recunoaștem și că pentru a rectifica situația asta e nevoie de mai mult decât să revizuim manuale și să ridicăm monumente.

Nu putem continua să relegăm atrocitățile istorice exclusiv trecutului. Ele continuă să se întâmple și astăzi. Ascensiunea populismului în Europa funcționează mână în mână cu atacul asupra celor mai vulnerabile populații de pe continent.

Amintesc numai cele mai flagrante exemple: regimul de teroare împotriva romilor instaurat de Matteo Salvini în Italia; revirimentul violenței neo-naziste împotriva romilor din Ucraina; deceniile de evacuări forțate ale romilor desfășurate în Franța; propaganda împotriva romilor condusă aproape neîntrerupt de partidul maghiar ultra-naționalist Jobbik. Comunitatea romă este una dintre cele mai vulnerabile din Europa. La această vulnerabilitate contribuie, fără îndoială, și felul lipsit de precedent în care trauma romilor a fost redusă la tăcere, distorsionată și ștearsă.

În contextul evenimentelor actuale din Europa legate de ascensiunea sentimentului anti-rom, al violenței și xenofobiei propulsate de criza economiei și a sănătății publice prin care trecem astăzi, este ușor de înțeles ce a făcut-o pe supraviețuitoarea Holocaustului rom Chaja Stojka să afirme că „Auschwitz este doar adormit“.

Trăim niște timpuri fasciste și îngrozitoare, în care supremația albă este normalizată de către liderii mondiali. Trăim într-o lume a împușcărilor în masă, a violenței poliției, a pogromurilor, o lume în care viețile romilor, alături de cele ale altor grupuri stigmatizate de pe întreg mapamondul, sunt în pericol. Ăsta este motivul pentru care temele de față sunt atât de urgente, atât de presante. Și pentru care narațiunile pe care le spunem despre romi au o nevoie disperată de a fi schimbate.

Așa cum a spus Toni Morrison, „narațiunile sunt radicale, în același moment în care sunt create ne creează și ele pe noi”.

Narațiunile au puterea de a alcătui ceea ce suntem.

În rostirea unei povești și în ascultarea sa se ascunde puterea de a vindeca, de a defini cine suntem ca societate. Poveștile despre romi pe care le spunem la ora actuală alimentează ideologia supremației albe, din care s-au și născut. Sunt niște caricaturi false, hiper-concentrate pe stereotipuri negative. Așa cum explică Jose Medina în lucrările lui de teorie critică a rasei, fetișizarea alterității duce la alienare, înfrânează empatia și compasiunea și ne împiedică să-l vedem pe „Celălalt“ în toată specificitatea sa splendidă.

Așa cum cum scria bell hooks, „stereotipurile sunt, asemenea ficțiunii, create pentru a servi drept substituiri, arogându-și rolul de a înlocui realitatea. Stereotipurile sunt fantezie, o proiecție asupra Celuilalt care proliferează atunci când se interpune o distanță; stereotipurile sunt un pretext la care recurgem atunci când pașii care ar face posibilă cunoașterea reală nu pot fi făcuți – când aceștia nu ne sunt îngăduiți.“

Haideți să facem posibilă cunoașterea reală. Cum vindecăm o societate? Cum o vindecăm de această extinsă plagă numită rasism? Poate schimbarea începe cu lucruri așa de mici cum ar fi să luăm poziție când cineva spune „hai să nu ne țigănim” sau „ca ț*ganul la ușa cortului”.

Dar și luând notă de distanța care, mult prea des, este plombată cu ficționalizări. Să punem în locul lor specificitate, umanitate, voce, nuanță și subtilitate ca antidot la stereotipurile care domină discursul despre romi. Societatea noastră le-a confiscat romilor subiectivitatea de-a lungul întregii istorii, iar spunând poveștile acestei comunități avem șansa de a o readuce la viață.

Provocările cu care se confruntă romii pentru a depăși mecanismele adânc înrădăcinate ale rasismului structural sunt prea numeroase ca să le pot înșira pe toate: segregare; acces la servicii medicale, la slujbe, la locuințe; reprezentări stereotipe în media; discurs bazat pe ură etc.

Prin urmare, adeseori mi-e greu să decid ce să spun astfel încât să creez un impact cu privire la tipul de povești despre romi pe care le spunem ca societate. N-am vrut să scriu încă una dintre acele intervenții despre romi care rămâne la nivelul de simbol, care începe cu o poveste de stigmatizare etnică și se încheie pe o notă înduioșătoare despre armonia interrasială.

Suntem departe de a atinge aceste scop și n-aș putea pretinde că am un răspuns despre cum să facem ca să ne înscriem pe făgașul respectiv. Voi încheia cu trei crâmpeie de „adevăr“, care ar putea lumina calea către „lumea spre care năzuim“. Așa cum scria Minnie Bruce Pratt: „voi vorbi despre micul meu crâmpei de adevăr cum voi putea eu mai bine. […] Fiecare dintre noi nu are decât un crâmpei de adevăr.

Iată-l pe al meu: îl voi pune în fața ta ca să vezi dacă fragmentele noastre au vreun loc în care se potrivesc, dacă nu cumva, puse laolaltă, ar putea forma o bucată mai mare a adevărului, care ar putea fi parte din harta pe care o facem împreună ca să ne arate calea către lumea spre care năzuim.“

Mai întâi, două crâmpeie de adevăr din comunitatea mea de femei rome: „Ei au atâtea privilegii. Oricât ne-am dori noi nu plecăm cu șansele egale cu ei. Nouă ne rămâne în ADN o traumă pe care am internalizat-o și o dăm mai departe fiecărei noi generații, iar întregul sistem pe care e construită societatea noastră nu face altceva decât să ne perpetueze trauma și noi să o internalizîm și mai mult.”

Iar o fată de 18 ani spunea: „Viața e uneori nedreaptă si foarte ușor spulbera vise datorită oamenilor din jurul care îi judeca aspru. Când am început școala, un profesor a făcut un comentariu jignitor despre romi. Momente de genul îți taie puțin din putere, dar important este să nu te lași căzut,, să crezi în tine și să le arăți că poți mai mult.”

Înainte de vindecare există întotdeauna rănirea – o traumă minoră cum ar fi o injurie rasistă, sau o traumă majoră, cum ar fi genocidul. Iar leziunile necesită atenție.

Timpul nu vindecă toate rănile.

Pentru a-și feri rana de infectare, comunitatea romilor trebuie să aibă posibilitatea de a-și spune povestea și de a suscita exorcizarea colectivă a secole de traume acumulate, care nu înseamnă doar suferința sclaviei și a genocidului, ci și rănile traiului de zi cu zi.

Mă doare când îmi imaginez că cineva l-ar judeca pe tatăl meu când i-ar vedea tenul închis la culoare. Mă doare să aud povești despre cum mama mea e strigată „ț*gancă“ în Portland, Oregon, adică orașul care îi este casă de mai mult de 30 de ani. Așa cum, sunt sigură, și pe tatăl meu l-a durut să audă cum tatăl lui era strigat ț*gan în restaurantele în care cânta.

Purtăm asupra noastră povara cuvintelor injurioase pe care ceilalți le adresează celor dragi nouă. Știu că și pe prietenii mei îi doare când mi se spune „ț*gancă mică și jegoasă“. Sau când cineva folosește peiorativ cuvântul ț*gan la muncă.

Această rețea de durere se numește empatie. Și este singura speranță pe care o avem ca societate. Pe măsură ce rețeaua va crește, în cercuri tot mai largi, probabil că atunci vom putea începe treptat să ne vindecăm.


O versiune a acestui eseu a fost prezentată în cadrul conferinței The Power of Storytelling, pe data de 18 octombrie 2019.

Pe parcursul acestui text am scris cuvântul țigan ca ț*gan ca să atragem atenție asupra conotației jignitoare pe care o are în limba română.


Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.