Notă cu notă

În 30 de ani de muzică clasică am învăţat că nu poţi cânta bine la un instrument fără să iubeşti detaliile.

Acum vreo cinci ani, la o recepţie după un concert pe care l-am avut la Londra, m-a acostat un domn în vârstă, cu papion şi batistă la buzunar: „You are such a talented young musician and played so beautifully”, mi-a spus nevinovat, cu tipicul accent al aşa numitei breed englezeşti. „But let me ask you something: how do you actually earn your living?”

Am încercat să-l lămuresc că, într-adevăr, îmi câştig existenţa cântând. Nu părea să mă creadă – nu putea concepe că un muzician poate trăi decent dintr-­o meserie pe care el o considera un hobby.

Ei bine, se poate trăi din muzică; chiar şi din cea clasică. La 30 de ani de când am pus prima oară mâna pe un instrument – întâi pian, apoi vioară şi în final violă – pot spune asta cu încredere. A fost un drum lung, pe care încă mă aflu şi de la care n-am să mă abat. Nu am prididit în a-mi căuta vocaţia, lucru crucial dacă vrei să fii un muzician care urcă pe scenă. Adică mi-am căutat rolul în universul muzicii clasice: solist, instrumentist într-o orchestră (de cameră, simfonică, de operă), pedagog sau muzician de cameră.

Cei care m-au văzut cântând la Festivalul SoNoRo ştiu probabil direcţia pe care am ales-o.

Când eram mic, jucam fotbal oriunde puteam: în parcul Iorga, pe Aleea Lemnea, unde am crescut, în Piaţa Lahovari, unde locuiau bunicii din partea tatălui, sau în Floreasca, în jurul casei străbunicii din partea mamei. Nici urmă de speranţă pentru un viitor muzical. Părinţii sunt muzicieni – mama e pianistă, tata, violist –, dar nu ne-au dat pe mine şi sora mea la şcoală la Liceul George Enescu, ci la Şcoala nr. 5 din Piaţa Amzei.

Dacă la şcolile de muzică se studia instrument şi basta, noi a trebuit să ne delectăm cu literatură, geografie şi matematică. În paralel, luam lecţii de instrument, teorie şi solfegiu la Enescu. Ani mai târziu mi-am dat seama că a fost o decizie benefică: este o diferenţă enormă când interpretezi o piesă de Mozart şi ai auzit de Salzburger Nockerl, ştii cum se îmbrăcau şi ce citeau oamenii pe atunci, cum se purta lumea la curte şi ce bere se bea în timpul partidelor de popice. Sau cum să săruţi o mână – bine, asta se poate învăţa şi la o şcoală de muzică.

În 1990, când aveam 15 ani, familia a emigrat în Germania, urmându-l pe tata, plecat din 1988. Acolo mă duceam la un liceu umanist plictisitor, dar m-au atras iniţiativele extraşcolare dedicate tinerilor muzicieni – amatori şi avansaţi. Dintr-una într-alta, ambiţionat şi de şcoală, am decis să mă perfecţionez ca violist. Greutatea cea mai mare a fost să-mi accept nivelul. Aveam colegi care câştigaseră deja concursuri naţionale şi internaţionale. Nu a fost uşor să-mi accept slăbiciunile şi problemele tehnice provenite din lipsa studiului regulat. 

În timp, mi-am dezvoltat un fel de ritual personal de studiu: începeam cu o oră de game, apoi exerciţii şi abia după mai multe ore treceam la studiul unei sonate sau al unui concert. Evident că acest program nu m-a oprit să fiu mort după Milli Vanilli sau Bananarama.

La Paris, următoarea destinaţie universitară, am făcut cel mai mare progres muzical, dar nu prin cantitatea studiului, ci prin intensitatea fiecărui moment. Foarte importantă a fost o întrebare pe care mi-a pus-o în mijlocul unei lecţii profesorul meu de la Conservatoire: „Răzvan, de ce eşti tensionat în timp ce cânţi, când eşti atât de relaxat în viaţa de zi cu zi?”. Acolo mi-am dat seama cine sunt şi cum să sparg blocada dintre mine şi instrument. Când un muzician simte instrumentul ca pe o prelungire a propriului corp, a respiraţiei, a fiinţei, atunci înseamnă că începe să facă muzică cu adevărat. Când dau lecţii de violă, ăsta mi se pare cel mai important aspect care trebuie dat mai departe.

Mai târziu, întâlnirea în Elveţia cu violistul Paul Coletti m-a lămurit că talentul nu înseamnă mai nimic. Nu e uşor să ţi se spună: „Eşti ca un om care are un cont considerabil în bancă, însă arată fiecărei persoane pe care o întâlneşte carnetul de economii”.

Au urmat clipe importante în cariera mea: primul concert mare în Prinzregententheater din München, în faţa lui Yehudi Menuhin; concertele în care am cântat ca suplinitor în incredibila – şi probabil cea mai bună orchestră din lume – Filarmonică din Berlin, sub bagheta unor dirijori ca Claudio Abbado, Nikolaus Harnoncourt şi Lorin Maazel; zilele şi nopţile petrecute cu prietenul meu violist Cristian Nas, în care ne-am cântat unul celuilalt, ne-am criticat, dar ne-am şi lăudat când meritam, unul devenind prelungirea urechii celuilalt; înregistrarea primului disc, Songs and Dances of Life, în Elveţia; debutul la Carnegie Hall; serata muzicalo-literară din Musikver­ein din Viena, unde am redat împreună cu actorul Karl Markovics (actorul principal din Falsificatorii, premiat în 2008 cu Oscar pentru cel mai bun film străin) una dintre cărţile mele favorite, Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov; interpretarea cvartetului cu pian a compozitorului leton Pēteris Vasks la Londra, concert care a însemnat naşterea Ansamblului Raro, cu care cutreier de atunci lumea în lung şi-n lat. Sute de apariţii pe scenă, toate imprevizibile – nici acum nu ştiu dacă voi fi nervos sau calm, emoţionat sau detaşat.

Acum şapte ani am creat în Germania festivalul Chiemgauer Musikfrühling şi apoi, în 2006, Festivalul SoNoRo, în România. Le-am făcut cu încredere, inconştienţă şi entuziasm, neştiind la ce mă înham – au contribuit la concretizarea unui alt talent ascuns, cel de organizator. Descoperirea aceasta este strâns legată de muzica de cameră, în mijlocul căreia mă simt cel mai confortabil. Ambele necesită calităţi similare: uşurinţă în comunicare, reacţii rapide la impulsurile transmise de ceilalţi, nevoia de a-i inspira. Una dintre cele mai mari satisfacţii e când sunt în ultimul rând, ascultând o interpretare bună într-un concert din festival şi mă întreb dacă chiar eu sunt cel care a pus totul pe picioare.

Am învăţat de-a lungul acestui parcurs că nu poţi cânta bine la un instrument dacă nu iubeşti migala, detaliul, celula. Cred că în viaţă cele mai importante lucruri sunt detaliile. Aşa cum ornamentele unei case interbelice nu pot fi răzuite la o reabilitare, nici o sonată de Brahms nu poate fi cântată cu un vibrato fără amplitudinea şi viteza adecvate. Ar suna ca Palestrina. Sau poate ca Mozart, însă unul desuet, răcit.

Japonezii înţeleg nevoia atenţiei la detalii. Împachetarea unei cutii de chibrituri într-un magazin minuscul din Tokio îţi dă impresia că e vorba de un diamant. Acolo muzica clasică este dorită, apreciată, adulată, iar dragostea pentru detalii a ajuns la limita viciului. Când am debutat cu Ansamblul Raro la Tokio anul trecut am înţeles asta din plin: sala Musashino în care am cântat este modulabilă, adică scaunele, pereţii şi scena pot fi mutate după cerinţele muzicienilor. Ce poate fi mai incredibil decât să poţi influenţa până la cel mai mic detaliu sunetul propriului instrument. Apoi am aflat cu stupoare (noi fiind cunoscuţi în Tokio, dar în nici un caz celebri) că toate biletele s-au vândut într-o zi. După concert, o oră am semnat cele 80 de discuri cumpărate de public la pauză. Se formase o coadă perfectă, fără îmbulzeală şi zăpăceală, ci cu rigoare şi curiozitate, aproape ca în metroul japonez.

Pentru ei, muzica de cameră oferă experienţa unor emoţii pe care nu le pot trăi în cotidian. A fost o energie incredibilă în timpul concertului – freamăt la interpretarea unor pasaje, aplauze la sfârşitul fiecărei piese. Cât de diferit vibrează publicul pe fiecare continent: la Tokio este sofisticat şi specializat, la Viena sceptic şi critic, la New York reacţionează la orice moment virtuos, iar la Bucureşti este un pic mai timid, chiar şi când e încântat. La noi auzi de mult mai puţine ori „bravo” la un concert fantastic decât în alte locuri. Şi, ca fapt divers, am constatat în cei cinci ani de SoNoRo că muzicienii din Bucureşti nu merg aproape deloc la concerte, lucru inimaginabil în alte locuri.

Pentru mine, muzica de cameră, direcţia pe care am ales-o, este mai mult decât un hobby. Este viaţa mea – cel puţin o bună parte din ea. Cred în puterea ei de a emoţiona oamenii, de a-i face atenţi, de a-i convinge să asculte o melodie în linişte, fără să fie un simplu zgomot de fundal. Şi n-aş putea nicicum să renunţ la comunicarea de pe scenă dintre muzicienii unui cvartet sau cvintet – este atât de intimă şi captivantă, încât orice ascultător poate descoperi universuri nebănuite. 


Răzvan Popovici, 36 de ani, este directorul festivalului SoNoRo. Locuieşte la München şi Bucureşti. Când nu cântă muzică clasică, îi place să cutreiere oraşele în căutare de noi cafenele.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *