Recuperarea după dependență e ca un foc pe care trebuie să-l țin aprins

Am ieșit dintr-o copilărie în care consumam droguri pe străzile Bucureștiului și am intrat într-o cameră unde dependenții se ajută între ei în procesul de recuperare.

DESPRE ACEST TEXT

Am vrut să scriem despre experiența dependenței de droguri, ca să înțelegem mai bine prin ce trec cei afectați. Am participat la întâlniri ale Narcoticilor Anonimi (NA) în Bucureşti şi am vorbit cu mai mulți foşti consumatori. Am ales povestea aceasta pentru că ea ilustrează punctele esențiale și pentru că subiectul ne-a oferit acces la viața lui. Ne-am întâlnit cu el de şase ori şi am vizitat împreună locuri cheie din povestea pe care o spune.

Am decis să-i păstrăm identitatea anonimă, pentru că povestește în detaliu aspecte intime ale vieţii lui, pe care nu le-am fi putut reda altfel.

Motivul pentru care a dorit să stea de vorbă cu noi a fost pentru că își dorește ca oamenii să știe că metoda NA poate funcţiona şi în România şi că una dintre cele mai eficiente căi de reintegrare în societate a unui fost dependent este să treacă printr-un program de recuperare, în grupuri organizate de foşti consumatori. România şi mai ales Bucureştiul, crede subiectul nostru, au nevoie de mai multă terapie de grup, iar oamenii care au trecut prin experienţe similare de consum se pot ajuta cel mai bine între ei. 

1. Introducerea

E seară. Suntem în camera unde, în fiecare luni și vineri, eu și alți dependenți de droguri ținem o întâlnire de recuperare. Camera are gresie albă, o podea curată, dulapuri și o icoană cu Fecioara Maria la unul dintre geamuri. Este cabinetul unui psiholog.

Pe un perete e un afiș care întreabă: „Ai o problemă cu drogurile? Noi te putem ajuta.” 

Ne strângem patru oameni. Ne îmbrățișăm când ne vedem. Întâlnirea începe cu un moment de liniște pentru cei care încă suferă de dependență.

Apoi vorbim, unul câte unul.

Mama m-a născut când avea 20 de ani. Părinții ei au respins-o când au aflat că era însărcinată, așa că i-a respins și ea pe ei. A plecat de-acasă doar cu hainele de pe ea. 

Inițial, n-am știut nimic despre tatăl meu, a plecat cu două luni înainte să mă nasc. Am locuit cu mama până la vârsta de trei luni. Ea nu câștiga suficient cât să trăim amândoi, așa că m-a trimis la niște rude, în afara orașului. Am stat o lună la ei, apoi au vrut să mă adopteze. Mama s-a paranoizat și m-a luat înapoi, îi era frică că o să mă piardă. Dar după câteva luni, m-a dat în grija unei femei care lucra la o creșă.

Am locuit cu familia ei. Soțul ei bea mult. Bea până ajungea inconștient și adormea. Îl trăgeam de pleoape și-i deschideam ochii, dar nu se trezea. Nu-mi amintesc cum îi chema.

Aveam trei ani. Îmi plăcea să topesc soldați de plastic în focul de la aragaz. Femeia care avea grijă de mine m-a prins. Mi-a pus mâna cu forța deasupra focului. Voia să mă învețe minte. 

Erau doi băieți în casă. Unul avea 18 ani, celălalt 16. Eu stăteam în aceeași cameră cu cel mic. Uneori, noaptea, femeia venea la noi în cameră și făcea sex cu fiul ei în patul lui. Îmi dădeam seama că ceva nu era în regulă, dar nu știam ce. Nu puteam spune nimănui. Era un lucru pe care nu-l puteam înțelege. Nu m-au atins niciodată.

Femeia avea grijă de mine când eram bolnav. A încercat să mă învețe și niște poezie. Îi plăcea să mă aibă prin preajmă. 

Înainte să împlinesc cinci ani, mama mi-a făcut cunoștință cu tatăl meu vitreg. Mi l-a prezentat ca fiind tatăl meu adevărat. M-au luat la ei acasă. Nu știu de ce. Poate pentru că mama făcuse rost de bani. Locuiam toți trei într-un apartament foarte mic.

2. „Cu cât urlam mai tare, cu atât mă loveau mai rău”

Era aproape iarnă. Ziua mea e în noiembrie. Ai mei mi-au făcut o petrecere și au cumpărat prăjituri pentru toți copiii de la grădiniță. Mi-au dat niște cadouri. De Crăciun, au împodobit un brad și mi-au cumpărat un joc video cu joystick și jocuri.

Apoi au început problemele. Bunicul meu mai venea în vizită și îmi dădea câte un leu de fiecare dată. Mama lua banii și îi punea într-un borcan. Mi-era teamă să-i spun să mi-i dea. Într-o zi, i-am luat și am cumpărat dulciuri pentru toți copiii de la bloc.

Ai mei au aflat și m-au bătut. Cu cât urlam mai tare, cu atât mă loveau mai rău. Aveam vânătăi pe tot corpul. Când cădeam, mă duceau în baie, îmi dădeau cu apă rece pe față și mă băteau din nou. Dacă țipam, mă băteau și mai tare. Dar se opreau când începea să-mi curgă sânge din nas.

Când mă bătea tatăl meu vitreg, mă rugam să-mi curgă sânge din nas. 

Dacă nu eram cuminte, mă amenințau că o să mă trimită la orfelinat. Așa că le făceam felicitări. Mamei îi desenam flori pe partea din față. Tatălui meu vitreg îi desenam mașini. În interior scriam: „O să fiu cuminte și ascultător. Nu mă trimiteți la orfelinat”.

3. „Ceva din mine îi trimitea mesaje tatălui meu adevărat”

Nu-l cunoșteam pe tatăl meu biologic. Când eram mic, am început să desenez. De obicei, foloseam multă culoare. Îmi plăceau cariocile. La cinci ani, desenam hărți, nave spațiale și steaguri. Scriam pe foaie că stau în România și desenam inimi. Ceva din mine îi trimitea mesaje tatălui meu adevărat.

Când aveam 11 ani, mama și tatăl meu vitreg m-au chemat în sufragerie și mi-au spus să mă așez. Mi-au zis că tatăl meu adevărat plecase în Australia și că avea probleme cu alcoolul.

Am ieșit din casă și le-am spus copiilor cu care mă jucam că tatăl meu adevărat era mort. De-atunci, am tot spus povestea asta. Copiii m-au întrebat cum murise. I-am mințit. Le-am spus că fusese dependent de droguri. Că avea multă cocaină sub pat, că omorâse pe cineva și că a murit apoi în închisoare de la supradoză.

4. „Beam până îmi pierdeam cunoștința. Ceilalți nu făceau asta. Eram o sursă de distracție pentru ei.”

Îi vedeam pe alți copii fumând și chiulind și voiam să fac și eu asta. Am furat niște țigări de-acasă. Am pus una în buzunarul de la cămașă și am ieșit afară. Voiam să mă întâlnesc cu grupul de copii în care îmi doream să fiu. Am aprins repede o țigară, să mă vadă că fumez.

Eram șapte băieți și ne purtam cu toții ca niște rebeli. Prima dată când am băut alcool, am băut mult coniac. După jumate de oră, am ieșit să-mi cumpăr niște țigări și mi-am pierdut cunoștința. M-am prăbușit și am vomitat mult.

Am început să fac orice ca oamenii să mă placă. Ca să-i impresionez pe ceilalți copii, îmi dădeam pumni în față și loveam cu capul cutiile poștale din scara blocului. Beam până îmi pierdeam cunoștința. Mi-au plăcut mereu băuturile tari, îmi plăcea gustul de caramel al coniacului ieftin. Ceilalți nu făceau asta. Era un sentiment tare. Eram o sursă de distracție pentru ei. Făceam și eu parte din ceva. 

Am prins mai multă încredere în mine acasă datorită rolului ăstuia pe care îl jucam.

„Hai, dă, futu-ţi morţii mă-tii”, îi spuneam tatălui meu vitreg. Începuse să-i fie frică de mine.

Când aveam 15 ani, un prieten a adus niște hașiș. A fost prima oară când am luat droguri. La o săptămână după jointul ăla, am tras ketamină. 

Băieții cu care luam ketamină m-au lovit odată cu furtunul de la aspirator, în joacă, ca să vadă ce reacție o să am. Mi-am pierdut cunoștința. A doua zi m-am întâlnit cu ei ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Speram să mai luăm ketamină pentru că era foarte tare. Începea cu un zumzet ascuțit în creier și-mi anula orice funcție controlată. Îmi adormea emoțiile și simțurile. Durerea dinăuntru dispărea. O cumpăram de la Motoare, de la Universitate. 

Mai târziu, i-am dedicat un tatuaj ketaminei: o păpușă voodoo înțepată din toate părțile. Eu eram.

5. „N-am mai fost un măscărici de-atunci înainte. Mi-am creat altă mască. Eram junkist.”

Eram în liceu când mi-am injectat prima oară heroină. Eram un grup mare de băieţi care luam droguri împreună. Nu ne uitam la filme, nu aveam formații și cărți preferate, nu ne doream decât să experimentăm cu substanțele astea.  

Era cam horror, pentru că implica seringi, sare de lămâie și încălzitul fiolei. Ne-am injectat cu toții ca să experimentăm un drog nou. Nu știam că a doua zi o să ne întâlnim ca să ne injectăm din nou.

Când am început cu heroina, sau ea cu mine, totul s-a schimbat. Scuipam în mâini ca să ștergem sângele de pe ac, să ne curățăm seringile. Când băgam, trăgeam sânge afară și îl injectam înapoi, ca să ne ia mai tare. Doar câteva unități injectate îți încălzeau venele și organele. Heroina îți îndrepta mintea, fizicul și spiritul către interior. Închideai ochii și nu mai erai atent la lumea de afară. Era plăcere în stare pură.  

Ne ascundeam seringile, fiolele, sarea de lămâie și marfa în bloc. Le puneam în spatele ghenei, sau pe acoperiș, sau chemam liftul, îl blocam între etaje și le ascundeam deasupra cabinei.

N-am mai fost un măscărici de-atunci înainte. Mi-am creat o altă mască. Eram junkist, totul era despre făcut bani. Trebuia să vând droguri și să fut sistemul. 

6. „Golul din mine trebuia umplut cu ceva din afara mea”

Găștile din cartier stăteau pe străzi până la 4 dimineața, mai ales vara. Oamenii socializau și luau droguri împreună.

Mergeam la farmacie și cumpăram Regenon, niște pastile de slăbit care conțineau amfetamine. Erau cu rețetă, dar știam să le combin pe farmaciste. Când am luat încontinuu două săptămâni, n-am mai mâncat deloc și mi se vedea scheletul. Nu mai puteam să mă piș. Nu mai aveam erecție. Penisul meu arăta incredibil de mic. Începeam să fiu foarte emoțional și prost pe Regenon, îmi venea să vorbesc încontinuu despre toate căcaturile, nu mă mai puteam opri.

Drogurile mă calmau. Mă făceau să mă simt împlinit. Pentru cinci minute, totul era OK. Trebuia să țin de sentimentul ăsta cât de mult puteam. Golul din mine trebuia umplut cu ceva din afară. Spărgeam geamuri și mă tăiam pe mână, mă loveam și îi loveam și pe alții fără să simt nimic.

7. „Oamenilor nu le venea să creadă că cineva ca mine era capabil de așa ceva”

După un an de heroină, nu mai aveam bani și nici perspective de a face rost. Am început să am sevraje urâte. Prima zi e rea, dar a doua e și mai nasoală.

Furam de la Mega Image. Furam cosmetice. Era o apă de toaletă care se numea „Celine Dion”. Avea chiar și fața cântăreței pe cutie. Puneam mai multe cutii în două coșuri și suluri de hârtie igienică peste ele. Era un singur agent de pază. Mergeam încet spre ieșire, apoi fugeam afară cu coșurile. Le ascundeam în spatele unui bloc și vindeam parfumurile mai scump. Nu-mi păsa. Nu-mi era frică. Nu credeam că o să mi se întâmple ceva. În mintea mea, aveam dreptul să fur.   

Furam și piese auto din service-uri, aveam niște pantaloni de trening pe sub blugi unde le doseam. Le furam pe cele mai scumpe care îmi încăpeau în pantaloni. Nu știu ce rol avea fiecare. Încercam să le vând pe stradă, la ateliere auto improvizate.

Când eram în gașcă și nu aveam bani, furam toți de acasă. Eu luam bani de la tatăl meu vitreg. Știu că odată a venit un instalator la noi acasă. Și-a dat jos blugii și s-a schimbat în salopeta de lucru. M-am uitat în portofelul lui și am luat tot ce avea: 8 lei.  

Într-o zi, când îmi făceam numărul la Mega Image, l-am auzit pe un angajat spunând: „Hai să așteptăm până face ceva”. Am pus coșul jos, am pus hârtia igienică la loc și atunci m-au înhățat, m-au dus în spatele magazinului și m-au bătut. Toată lumea striga „dați în el”. Tot magazinul dădea în mine. Chiar și femeia de serviciu mă lovea cu șlapii.

Au apărut polițiștii. M-au luat la secție și m-au întrebat ce făceam acolo. Le-am spus că aveam un magazin online și că voiam să cumpăr parfumurile și să le vând mai scump, doar că nu aveam bani la mine în ziua aia. Am stat două ore într-o celulă. M-au crezut până la urmă și m-au dat afară. Aveam chestia asta, oamenilor nu le venea să creadă că cineva ca mine era capabil de așa ceva. Era super-puterea mea.

8. „Nu puteam și să consum, și să trăiesc”

La 17 ani l-am cunoscut pe tatăl meu biologic. M-a dus la un restaurant, în spatele unei biserici, unde aveau o ciorbă foarte bună, rădăuțeană. Nu a fost o întâlnire emoțională. Nu eram „vai, o să-l cunosc în sfârșit pe tata”. Mi-a făcut însă plăcere să vorbesc cu el. Era treaz și mi-a zis că era în recuperare. În seara aia mi-a dat o pungă plină cu markere și 100 de lei, iar eu am fost super bucuros că aveam 100 de lei cu care să mă sparg. 

Într-o seară, înainte să împlinesc 18 ani, i-am spus mamei că eram dependent de heroină. I-am spus asta pentru că nu mai aveam de unde să fac rost de bani. A fost destul de calmă atunci. M-a dus la Spitalul Obregia. Acolo, mama a plâns mult, iar tatăl meu vitreg era amorțit.  

Am fost internat într-un pavilion unde erau 17 pacienți. Erau acolo două fete dependente de heroină, le-am auzit într-o zi vorbind cu mama lor la telefon: 

Mă auzi? La ora patru te duci și te întâlnești cu un tip care o să-ți dea ceva. Pui ce primești într-un borcan cu dulceață și-l aduci aici la spital.

Mama lor a venit cu un borcan cu dulceață de prune – înăuntru era o bilă de heroină. Fetele s-au injectat în toaletă, apoi mi-au dat și mie să bag. 

Îmi jucam foarte bine rolul în spital. Îi făceam pe toți să creadă că nu aveam nimic. Eram un pacient model care se ridica la așteptările tuturor. Nu conștientizam atunci că aveam o problemă cu drogurile. Simțeam doar durerea fizică.   

Am început să desenez și să pictez. Am început să scriu poezii despre experiențe pe LSD.

Una dintre ele începea așa:

străzile sunt pline cu blesteme de tot felu’, cu glasuri de păsări
ce îşi cântă propria amnezie…
copiii îşi vindecă plânsul lipindu-şi frunze pe ochi,
devenind super-eroii lu’ mama și lu’ tata. ei vor să ne salveze,
însă nu vor găsi salvarea în nici o introducere a vreunei cărţi. nici lumea
nu ar putea fi „salvată” de creierele noastre. nu-i nimic de salvat, aici
pe pământ…

Am stat patru săptămâni la Obregia. Părinții mei le dădeau bani asistentelor ca să aibă grijă de mine.

În timpul examenelor pentru Bac, stăteam pe-acasă când și când. Părinții mei locuiau la etajul trei, iar eu stăteam într-o uscătorie, aproape de acoperișul blocului. Dormeam pe un fotoliu pe care-l lăsase acolo un vecin. 

Am reușit să-mi iau toate examenele, mai puțin la fizică. După examene, m-am gândit că aș putea să mă integrez în societate ca dependent. Dar nu le puteam face pe amândouă.

Mama era îngrijorată că mă apucasem iar de droguri și m-a dus din nou la Obregia, la doctorul ăla. Mi-a prescris antipsihotice. Mi-a zis să iau unul dintre ele și apoi să merg în parc, în fiecare zi, și să mă uit la oameni. N-am înțeles de ce trebuia să merg în parc și să mă uit la oameni.

9. „Nu mai reușeam să ating starea aia perfectă de prăjeală”

Am făcut trei ani de psihologie la Universitatea din București. Țin minte un seminar unde făceam jocuri de rol. O colegă juca rolul terapeutului, iar eu eram clientul. Mi-a pus o întrebare simplă și am simțit ceva. L-am întrebat pe profesor dacă știa pe cineva care să mă ajute. Se adunaseră atât de multe lucruri în mine și nu știam ce să fac cu ele. Nu realizasem până atunci că aveam o problemă. 

În timpul facultății am luat ketamină, efedrină, Regenon, Diazepam, heroină și mefedronă și am fumat iarbă aproape în fiecare zi. Treceam de la o substanță la alta. Când ketamina a devenit ilegală, trei dealeri locali o aduceau din Spania. Unul dintre ei o aducea cu autobuzul, altul cu motocicleta, în sticle de Sprite de doi litri. Arăta ca apa.

Când heroina se prinde de tine, e nasol, dar nimic nu te pregătește pentru mefedronă. Începe cu o fierbințeală în corp și se transformă în cea mai puternică senzație pe care mi-a dat-o vreodată un drog. O explozie. Cu cât mă spărgea mai tare, cu atât down-ul era mai nasol. Toți dependenții se lăsau de alte droguri și treceau pe mefedronă. Dar după ce am luat prima dată, n-am mai simțit euforia aia minunată.

Mă injectam și, dacă voiam să merg în față, mă trezeam mergând în spate. La un concert eram atât de disperat după o doză, că am tras apă cu seringa din toaletă și am pus praful în ea, ca să se dizolve și să-l pot injecta. M-am ales cu o umflătură în piept. Chiar și acum simt o presiune în artera asta de lângă inimă. În perioada de recuperare, după două luni, încă simțeam mirosul de mefedronă pe portofel. Mă făcea să tremur. 

În ultimii doi-trei ani de consum, aveam sevraj în fiecare dimineață. Mă trezeam noaptea, îmi aprindeam o țigară și mă întrebam: „Unde am pus seringa?”.

Toți vecinii știau că mă droghez. Într-o zi, m-au găsit exact la intrarea în scară, bălăngănindu-mă după ce mă anesteziasem cu ketamină.

Aruncam seringi de la etajul trei, de pe geamul apartamentului, în grădinița blocului. Un vecin le aduna pe toate și mi le punea în cutia poștală.

Am întâlnit-o pe prietena mea în primul semestru și de-atunci am devenit obsedat de ea. Dependenții pot fi oameni profunzi, iar ceilalți se pot îndrăgosti repede de ei, pentru că știu mereu ce să facă și ce să spună ca le să câștige încrederea. După ce primim încredere deplină, știm cum s-o manipulăm. Când cineva e dependent, persoana de lângă el devine co-dependentă. Prietena mea avea job și îmi dădea tot ce câștiga. A făcut chiar și un împrumut la bancă și a început să fure de la părinți. 

I-am făcut lucruri groaznice. Ea e singura persoană pe care am plesnit-o. Când am fost la mare, într-o vacanță, mi-am injectat o sticluță întreagă de ketamină pe tren. Apoi am fumat toată iarba pe care o aveam la mine în pensiunea unde eram cazați. Apoi am fost împreună la un festival și am luat tot ecstasy-ul pe care îl aveam. Am sunat-o pe mama și i-am zis că nu mai aveam bani. Un prieten de-ai ei era la mare și mi-a împrumutat niște bani. Am mers într-un magazin de legale și mi-am cumpărat mefedronă. Am luat și niște prăjituri ca să le împart cu oamenii de la pensiune; deveneam feelingos când băgam mefedronă. Am băut enorm și am făcut niște cartofi la grătar, în staniol, pentru toată lumea de la pensiune. Dar eu n-am putut să mănânc din ei.

M-a obsedat toată noaptea o lumină roșie din clădirea de vizavi. Nu aveam perdele. Aveam impresia că suntem filmați. M-am certat cu prietena mea. Eram paranoic. Am dat-o afară din cameră și am încuiat ușa. A stat toată noaptea pe plajă.   

Îi manipulam și pe părinții mei. Odată, am furat un inel de la mama și l-am dus la amanet. Ea m-a rugat să i-l dau înapoi. I-am cerut bani pe el și mi-a dat. Inelul costase 200 de lei. Eu i-am cerut 235. Așa am avut bani să-mi iau țigări și ceva de băut, iar de restul mi-am luat droguri.

11. „Când luam droguri, mă simțeam la fel de rău ca atunci când nu luam”

Prietena mea nu mi-a cerut niciodată să mă las. Mi-a spus: „Nu te mai întâlni cu alții, ia doar droguri ușoare și încearcă să le ții sub control”. Îmi cumpăra un gram de iarbă în fiecare zi, iar eu am renunțat la heroină. Dacă băgam un pic de hașiș sau altceva, deveneam paranoic și nu puteam să respir. Când colegii de facultate veneau să vorbească cu mine, le răspundeam în gând. Totul se întâmpla în interiorul meu.

Când luam droguri, mă simțeam la fel de rău ca atunci când nu luam.

Am început să fiu curat, să mă spăl pe dinți, să mă îmbrac ca lumea și să merg la facultate. Pe drum îmi spuneam: mergi înainte, nu te opri, numără becurile de pe tavanul de la metrou, concentrează-te pe liniile de pe pereți, rămâi concentrat, mergi înainte, vino acasă cât mai repede.

Nu știam că puteam oricând să mă îndrept spre altă ființă umană și să-i spun: „Mi-e rău”.

12. „Am primit acest mare dar. Disperarea.”

Era duminică. Am ajuns la cabinetul unui psihoterapeut. Nu era nimeni în camera de așteptare. Aveam impresia că erau camere de supraveghere în pereți. Mă urmăreau să vadă dacă o să fur ceva. M-am speriat ca dracu’.

Terapeutul nu m-a întrebat nimic la prima ședință. Eram pregătit. Știam de la școală cu ce se mânca treaba asta, așa că i-am vărsat tot ce-aveam pe suflet într-o oră: că eram un fost consumator de droguri, că mă lăsasem de o lună și două săptămâni, i-am povestit trecutul meu, despre cum mă băteau ai mei. I-am povestit fiecare bucățică din trauma mea. Am plâns pentru prima oară. Eram dezgolit de durere.

Am primit acest mare dar. Disperarea.

Am ajuns un tocilar. Mergeam la facultate și stăteam la cursuri. Îmi luam notițe. Mi s-a deformat degetul de la atâta scris. Pentru prima dată în viață făceam ce trebuia să fac.

M-am despărțit de prietena mea. Am fost doi ani împreună. Avea cearcăne negre la ochi. Slăbise mult. Arăta moartă pe dinăuntru. Supsesem toată viața din ea. I-am spus că dacă nu renunțam la tot și la toți, nu puteam trece peste asta.

13. „Auzeam o voce care îmi oferea o alternativă la droguri”

Nu am mai avut iubită timp de doi ani și jumătate după ce am început recuperarea. Nu mai aveam niciun prieten. Dormeam patru ore pe noapte. Am început să desenez. 

Terapeutul mă însoțea când coboram în cele mai adânci zone ale minții, să nu mă simt singur, și găseam mereu ieșirea. Odată mi-a spus: „Vine un moment când vocea clientului devine una cu a terapeutului.” De fiecare dată când mă gândeam la ceva care mă făcea să mă simt rău, auzeam o voce care îmi oferea o alternativă la droguri. Era cam tare chestia asta, dar mă simțeam în continuare bolnav. Ceva lipsea.

Copiii mă acceptau. Am lucrat într-o grădiniță, supervizat de un psihanalist. Eram asistentul lui și interacționam cu copiii, analizam ce li se întâmpla și mă jucam cu ei.

Una dintre fete fusese adoptată și avea un comportament urât: îi lovea pe ceilalți copii, urla și înjura. Avea șapte ani. Mă lovea și pe mine și mă trăgea de păr pentru că voia să mă înfurii pe ea. Nu-și dorea decât ca ceilalți s-o respingă.

Lua carioci și desena, și odată a făcut un desen și a zis: „Broasca e bolnavă”. I-am spus: „Da, așa e, dar suntem aici ca să avem grijă de ea”. A rămas pe gânduri. Ceva a funcționat și mi-am dat seama că nimeni, niciun adult din viața ei nu încercase s-o înțeleagă, din cauza comportamentului ei. Avea nevoie să fie înțeleasă și acceptată.

Nu știu ce s-a întâmplat cu fetița aceea. Nici nu vreau să știu.

14. „Îi vedeam pe oamenii de pe stradă înconjurați de culori”

În primul an de recuperare, nu puteam să mănânc. Nu puteam să dorm. Stăteam în aceleași haine săptămâni la rând. Vorbeam singur. Petreceam 45 de minute pe săptămână cu terapeutul. Asta era toată viața mea socială. În rest, desenam, făceam traduceri, mă masturbam și fumam țigări.

Mă dureau dinții pentru că nu-mi deschideam gura. Am început să mă plimb pe străzi și să vorbesc într-un reportofon. 

Îi vedeam pe oamenii de pe stradă înconjurați de culori. Când o persoană își fixa atenția asupra mea, o vedeam invadată de culori. Câteodată erau difuze, alteori intense, violet, magenta, mult albastru, verde, alb, uneori erau puncte mici de lumină.

Pe stradă, în jurul copacilor, vedeam siluete albe, ca o ceață densă. Dacă erau fantome, nu mi-ar fost frică de ele, fantomele nu m-ar speria niciodată.

Terapeutul mi-a spus: când cineva consumă droguri, e cufundat în realitate, pentru că are nevoie de date concrete – are nevoie de timp, are nevoie de bani, trebuie să se întâlnească cu un dealer, trebuie să-și procure ustensilele.

Când suntem în recuperare, în schimb, suntem cufundați în spirit.

15. „Când flacăra se stinge, începe din nou dependența”

Tatăl meu, care era alcoolic, mi-a sugerat să merg la Alcoolicii Anonimi. În București țineau întâlniri Alcoolicii Anonimi (AA) și Narcoticii Anonimi. 

M-am dus la o întâlnire AA. Am spus cum mă cheamă și că sunt un fost consumator de droguri, iar cineva din încăpere a strigat: „Tu ești narcoman!”. Era prima oară când auzeam cuvântul ăsta. Nu mă puteam conecta cu oamenii de-acolo. După întâlnire, am intrat în primul bar pe care l-am găsit.

I-am povestit asta terapeutului meu. Mi-a spus: „Deci te-ai dus la Alcoolicii Anonimi și după întâlnire ai intrat direct într-un bar și ai băut. Ce-o să faci atunci după o întâlnire a Narcoticilor Anonimi?”.

La întâlnirea AA am cunoscut un iranian. M-a îmbrățișat. Mi-a plăcut mult asta. Era ceva ce-mi lipsea. M-a întrebat cine eram și ce făceam și de câtă vreme mă lăsasem de droguri. Apoi mi-a zis că merge în fiecare sâmbătă la o întâlnire a Narcoticilor Anonimi (NA).

Întâlnirile se țineau într-o biserică din Piața Unirii. Acolo i-am auzit pe alții spunând povești care sunau ca a mea. 

M-am întâlnit cu 16 narcomani într-o cameră. Fiecare și-a împărtășit experiența. Pentru prima oară, vedeam o cameră plină cu dependenți care nu se întrerupeau unul pe celălalt când vorbeau. Simțeam când vorbea alt dependent. Era o oglindă în care mă priveam pe mine. 

Fiecare întâlnire începe cu un moment de liniște pentru cei care încă suferă de dependență.

În acel moment mă rog, de obicei, ca alții să se gândească la mine.

Psihoterapia mi-a dat șansa de a mă integra în societate. Sunt funcțional astăzi datorită terapiei. Dar viața mea s-a schimbat cu adevărat după ce am dat de Narcoticii Anonimi. Am descoperit că problema mea nu era de natură morală. Era de natură spirituală. Programul NA e simplu. E un program în 12 pași, unde ai un sponsor care a trecut prin toți și îi lucrează cu tine. O parte din dependență este lipsa de conexiune dintre oameni. În București, dependenților le este greu să se conecteze cu alți oameni după ce renunță la droguri.

Când luam droguri, era dincolo de puterea mea să mă opresc. Nu consumam pentru că voiam să consum. Consumam pentru că nu puteam să nu consum. Acea forță avea nevoie să fie canalizată de ceva dincolo de puterile mele, ca să mă ajute să mă opresc, pentru că dependența este ceva dincolo de tine. Forța de care aveam nevoie era Dumnezeu, așa cum îl percep eu.

Eram odată pe stradă. Am văzut niște copii în parc și am știut că acolo era Dumnezeu. Am văzut copacii și mi-am dat seama că acolo era tot Dumnezeu, am văzut niște pietre pe stradă și m-am gândit că și acolo era Dumnezeu, am văzut asfaltul – tot Dumnezeu, am văzut mașinile și m-am întrebat: să fie tot Dumnezeu? Da, și acolo era Dumnezeu. O voce m-a întrebat: Dar crimele, drogurile, războaiele? Violurile, copiii molestați? Atunci mi-am dat seama, cu inima deschisă, că și acolo era tot Dumnezeu. Pentru mine, Dumnezeu înseamnă tot ce e bun și ce e rău laolaltă, fără ca eu să am vreo judecată de valoare. 

În procesul meu de recuperare, încerc să țin lumina aprinsă. E ca și cum aș avea o lumânare sau un foc mic pe care trebuie să le țin mereu aprinse. Când flacăra se stinge, începe din nou dependența.

16. „Am găsit un alt înțeles pentru speranță. Îmi doream să mă simt mai bine.”

Am devenit religios, din moment ce întâlnirile se țineau într-o biserică. Tot ce știam până atunci despre religie era dintr-o carte ilustrată, de când eram mic. Am început să mă rog în fiecare zi înainte să plec de acasă. Mă simțeam aiurea dacă săream peste asta. M-am dus la toate bisericile posibile din București – catolice, evreiești, ortodoxe – și m-am așezat în genunchi. 

Cât de puternică este Rugăciunea pentru Seninătate:

Doamne,
dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba,
curajul de a schimba lucrurile pe care pot să le schimb,
şi înţelepciunea de a şti să le deosebesc.

Îmi dă tărie. 

Mi-am întărit speranța mergând la toate bisericile astea. A fost precum Cutia Pandorei. Toate relele lumii au dispărut, iar înăuntru nu a rămas decât speranța. Am găsit un alt înțeles pentru speranță. Îmi doream să mă simt mai bine. Îmi doresc și acum să mă simt mai bine. 

17. „Unii oameni călătoresc şi fac poze. Eu nu-mi permit asta, financiar. Aşa că desenez.” 

Pictatul m-a ajutat să fac faţă anxietăţii. Mi-am dat seama că asta trebuie să fac. Unii oameni călătoresc şi fac poze. Eu nu-mi permit asta, financiar. Aşa că desenez.

În patru ani de terapie, am desenat monştri şi măşti, în stilul aztecilor şi al mexicanilor. Pe măsură ce am progresat cu recuperarea, mi s-a schimbat percepţia, personajele mele au evoluat şi am început să-mi desenez sentimentele, relaţiile şi frământările. Lucrările mele au ajuns să fie mai conectate la viaţă. Dacă nu mai pictez câteva luni, încep să mă simt rău. E ca o relaţie. Singura în care pot să fiu eu. 

Sunt curat de peste opt ani. Am 30 de ani şi singurul lucru pentru care mi-am asumat responsabilitatea până acum a fost să mă las de droguri.

Astăzi, părinţii mei sunt suficient de înaintaţi în vârstă ca să nu mai dea în mine. Înţeleg şi ei cum e cu viaţa. „Ştii”, mi-a zis mama, „e ca şi cum n-ai fi luat niciodată droguri”.

Trebuie să mă lămuresc şi eu mai bine ce înseamnă relaţiile intime şi sexul. Dependenţii se folosesc de relaţii ca să-și întrețină consumul. E altfel când eşti intim şi deschis cu alţii. Să ai o relaţie ca dependent, spunea unul dintre prietenii mei, e ca şi cum ai juca în Liga Campionilor, pentru că nu eşti pregătit să-i împărtăşeşti altei persoane grijile tale, nu eşti pregătit să-ţi exprimi sentimentele faţă de ea sau să încerci s-o înţelegi. Ca dependent, dacă cineva mi-ar spune „Te iubesc”, m-aş speria. Dacă m-ar lovi, ar fi ceva familiar.

Mă duc la întâlniri de fiecare dată când am ocazia. Uneori vin și singur în camera asta mică, seara. Aprind o lumânare şi citesc literatură de recuperare. Stau cam o oră, apoi plec acasă.

CE POȚI FACE

Dependenţii au nevoie să se conecteze. Să se întâlnească şi să vorbească cu alţi oameni. Asta face parte din tratamentul lor de recuperare. Consumatorii pot apela oricând la un serviciu specializat în prevenirea şi tratamentul dependenței, cum este ALIAT, sau la Narcoticii Anonimi

Orice fost consumator poate înfiinţa un grup NA, nu are nevoie decât de o cameră, nişte scaune şi o sticlă cu apă. Pe de altă parte, orice fost sau actual consumator poate intra în acest grup, atât timp cât îşi doreşte recuperarea. Narcoticii Anonimi au întâlniri în Bucureşti şi Cluj şi în toată lumea. 

În cadrul programului, foşti dependenţi devin aşa-zişi „sponsori” care-i ajută pe consumatori în procesul de recuperare şi sunt disponibili pe Skype atunci când nu pot participa la întâlniri. Datorită Internetului, recuperarea este azi o experienţă globală. Foşti consumatori din Stockholm fac terapie cu dependenţi din Bucureşti, care la rândul lor fac terapie cu cei din Teheran. Ultimul pas din programul de recuperare este împărtăşirea acestei experienţe în rândul consumatorilor. Acest articol poate fi văzut ca parte din acest proces.

Dacă ai nevoie de ajutor sau de mai multe informații despre Narcoticii Anonimi, sună la acest număr de telefon: 0731488298. Îți va răspunde coordonatorul grupului de NA din care face parte și personajul acestui eseu.


Ionuț Dulămiță este un jurnalist & artist din Petroşani care locuieşte în Drumul Taberei. 
Michael Bird este un jurnalist și scriitor din Marea Britanie care locuieşte lângă Gara de Nord şi scrie despre droguri.

9 comentarii la Recuperarea după dependență e ca un foc pe care trebuie să-l țin aprins

  1. Buna seara
    Un ajutor pt pacientii dependenti de alcool si droguri este si Spitalul Eurosanclinic din Cluj, care trateaza pacientii dependenti ( http://www.eurosanclinic.ro ).
    Totodata pe Facebook : Grupul pacientilor dependenti de alcool si droguri, ne tine la curent cu ultimele informatii si noutati in domeniu.

  2. Sunt o mama singura disperată sa- mi salvez fiul de la moarte Este dependent de heroină de peste 5 ani atât stiu ,dar cred că de f .mult timp Am încercat cu tratament medicamentos de la Aliat ,a stat 2 zile la Obregia ,dar a plecat , mi-a amanetat ,furat tot ce se putea din casa ,acum am datorii mari ,lipsa mâncare etc ,Nu mai rezist El nu mai mănâncă ,nu mai doarme ,are sevrajuri crunte ,La Obregia i-a spus că nu are locuri si nu e asigurat ,nu au vrut să- l interneze Cer cu disperare un ajutor ,poate reușesc să-l salvez ,o internare la un spital Va mulțumesc

    1. Fiti puternica . Dacă va iubește și are macar 1 % rațiune si respect pentru efortul care îl depuneți pentru el o sa se lase . Și eu am fost în situația lui și de un an m-am oprit .

  3. Va invitam sa accesați websiteul: https://narcoticii-anonimi.ro/
    Luați legătura cu unul dintre reprezentanții noștri, fie din București, fie din Cluj. Aceștia va vor îndruma către cea mai apropiata ședința NA. Deși în prezent ședințele sunt online, din cauza situației pandemice, exista și alte resurse disponibile în cazul în care exista disperare, bunăvoința sau dorința ca cineva sa renunțe la consumul de droguri.

  4. Buna ziua
    Ma numesc Mirela si sunt dependenta de opiacee si benzodiazepine de peste 10 ani . Am fost sub tratament de suboxona si m am simtit excelent timp de 3-4 ani dar din nefericire nu se mai gaseste . As dori sa stiu daca exista vreo clinica in tara ( eu fiind din Brasov) care ofera tratamente cu substitutie . ( antagonisti ) Multumesc

  5. Buna ziua, sunt o mama care dorește să-și ajute fiica și ginerele sa se lase de droguri și nu mai știu cum sa abordez situația. La rândul meu sunt și bunica și doresc ca părinții nepoatei mele sa aibă grija de acest mic îngeraș care în curând va împlini 3 anișori frumoși. Doresc sa fiu ajuta, nu mai stiu cum sa abordez situația. Va mulțumesc!

  6. Te iubesc! Mi-ai umplut inima de lumina , mai ales cu rugaciunea aia.

  7. Vrei sa vorbim? poate ne putem ajuta cumva reciproc..

  8. Buna ziua,sant o mama diperata fiul meu se drogheaza cu cristal.Are vreo jumate de an din cate stiu eu.,il mai pot salva?Unde ma sfatuiti sa merg cu el?Are 17 ani.Va rog ajutati ma..

Comentariile sunt închise.