Revoluția povestită copiilor de părinți și revoluționari timișoreni

O școală privată din Timișoara a organizat activități despre comunism și Revoluția din 1989 ca să-și familiarizeze elevii cu niște vremuri care, pe măsură ce trece timpul, devin tot mai greu de înțeles pentru ei.

În biblioteca școlii Babel din Timișoara te pierzi printre obiecte de acum 30 de ani: programul TV din ziua de 22 decembrie, jocul Bunul Gospodar (o variantă socialistă de Monopoly), panouri cu fotografii cu copii în uniformă, la serbări școlare sau zile de naștere ținute în apartament, o numărătoare, carnete de elev, echere și rigle de lemn, manuale de citire, culegeri de matematică, abecedarul Albinuța, un macat care acoperă canapeaua, bibelouri, pești de sticlă pe radioul vechi, poze cu Ceaușescu. Pe fundal, se aude vocea Loredanei Groza: „Bună seara, iubite, te-aștept ca și cââând…”. 

Carla Banu, bibliotecara școlii, a transformat spațiul într-o sufragerie comunistă și o cameră de copil, așa cum arăta ea acum 30 de ani, cu materiale alese de la Muzeul Consumatorului Comunist, cu obiecte aduse de bunici și părinți și cărți din colecția personală. „Pentru copii a fost foarte fain să descopere lucruri printre rafturi, că n-am pus totul la vedere, câte o cutie cu bani de pe vremea aia, fotografii vechi. I-am invitat pe copii să ne descopere pe noi la vârsta lor”.

O școală privată unde învățarea se bazează pe experiență, Babel a dedicat luna decembrie activităților prin care copiii să afle cum era viața pe vremea comunismului.

„Ideea ne-a venit când ne-am dat seama că se împlinesc 30 de ani de la Revoluție și doar pentru noi adulții asta înseamnă ceva”, spune Carla. Ba chiar și dintre adulții care lucrează în școală sunt unii care nu au prins nimic din comunism. Așa că fiecare profesor a venit cu câte o idee de a prezenta vremurile de atunci pe înțelesul copiilor și de acolo bulgărele s-a rostogolit.

„Am făcut o expoziție, proiecții audio-video, activități tip biblioteca vie, gătit ca pe vremea comunismului, cu resurse limitate, după rețete moștenite de la bunica, vizite la Memorialul Revoluției, la Muzeul Consumatorului Comunist, vizite ale bunicilor din școală la clase, care au povestit cum era pe vremea tinereții lor.”

Le-a lansat părinților și copiilor chiar și o provocare: să trăiască 24 de ore ca atunci, adică să-și reducă consumul de curent, de apă caldă, să nu folosească gadgeturi, să își ia știrile de la telejurnal, „un pic de Mihaela”. Iar, la fiecare materie, luna aceasta au avut exerciții pe tema comunismului – de exemplu, la limba română au învățat timpurile verbelor și au avut de făcut o compunere despre cum a fost, cum este sau cum va fi în comunism. 

Pe vremea când trăiam în comunism, am fost pionier. Aveam rații la mâncare. Nu aveam libertate.

Pe copii îi interesează micile aspecte de viață, ce făcea un elev de vârsta lor în comunism, cu ce se juca, cum era la școală. „Li s-a părut wow”, spune Carla. „Cum? Și vă făceați lecțiile singuri, și mergeați acasă după școală, așa, singuri pe stradă? Și nu erau mașini? Și nu era periculos? Dar chiar la fel erau lecțiile? Ei au uneori impresia că noi venim dintre dinozauri și scriam pe o tăbliță de piatră. Dar aveați și voi pixuri și acuarele ca astăzi?”.

La una din clasele cu copii de a patra, a cincea și a șasea, Anca Uzun, diriginte și consilier educațional, discută cu elevii despre ce știau de Revoluție și comunism înainte de a învăța la școală.

Fiecare sare cu câte o informație primită, în general, de la bunici și părinți: Revoluția a început la Timișoara; a fost ceva pașnic la început; au murit împușcați mulți oameni; în comunism era mâncare puțină, uniforma obligatorie și canale puține la televizor; Ceaușescu avea o nevastă; existau două tipuri de poliție, Miliția și Securitatea.

Un puști spune apoi o chestie care polarizează clasa la fel de repede cum se întâmplă la nivel mai larg, în societate: Ceaușescu ne-a ajutat să plătim datoriile și ăsta e un lucru bun pe care l-a făcut. Altfel, „n-a făcut bine că n-a avut lumea curent, n-a avut mâncare.” „Daaaa”, îl întrerupe ironic un coleg, „ce-a făcut bun? N-a făcut nimic. Altcineva ar fi făcut mai bine. Și cea mai mare risipă de bani a fost cu Palatul Parlamentului. De banii ăia putea să facă școli.”

Cei doi se mai contrazic o vreme, dar un băiat explică în continuare: la școală era nașpa pentru că, din câte știe el, te punea să stai cu mâinile la spate, te bătea. „Trebuia să ai uniformă. Să umbli, practic, în blugi tot timpul”. 

– Ce știi despre Revoluție?

– Că a fost făcută de ăla…

– Nicu.

– Nicolae. 

– Nu, ăla ne-a adus în comunism, ăla e dictatorul. 

– Da’ de cine a fost condusă?

– Revoluția?

– De nimeni!

– De oameni!

În jur de ora 14:00, 21 de copiii se adună pe pernuțe în bibliotecă și Anca le explică cum funcționează exercițiul „biblioteca vie”: oamenii din fața lor sunt ca o carte, au o poveste, pe care ei o pot răsfoi cu întrebări după ce ascultă 10-15 minute. Mihnea Onofrei, tatăl unui copil din școală, povestește cum a simțit el traiul în comunism și cum era să fii în clasa a cincea pe vremea aceea. 

„Lumea în care se trăia în România Socialistă, că așa se chema țara noastră pe vremea aceea – Republica Socialistă România – era foarte diferită de tot ce vă puteți voi imagina”, își începe el povestea. Face o incursiune în organizarea elevilor în școală și subliniază disciplina de fier, care era ținută la rang de mare valoare.

Explică ce făceau Șoimii Patriei, cum deveneai unul, ce însemna să fii pionier și ce semnificație aveau șnururile și emblemele pe care le primeai în cadrul unor ceremonii. Ce creează rumoare printre copii este informația că în clasele de atunci erau câte 42 de copii. O fetiță calculează în minte și-i șoptește, cu ochii mari, unei colege că asta înseamnă de patru ori mai mulți decât sunt ei.

Revoluția, spune Onofrei, și-a petrecut-o pe burtă. „Pentru că ne era foarte frică și pentru că din bucătăria unde locuiam se vedea fix turnul Catedralei și umbla vorba că se trage de acolo, din 22 și până în 27 decembrie n-am mâncat decât ciocolățile pe care le aveam prin casă. N-am apucat să ne facem bradul de Crăciun și am stat pe burtă. Eram și cu vecinii de sus, ne-am strâns toți într-o singură cameră, la parter unde locuiam noi. Aveam o cameră a cărei fereastră era blocată de un bloc și acolo s-au gândit adulții că e probabilitatea cea mai mică să ajungă gloanțele.” 

Când își termină povestea, i se alătură pe canapeaua acoperită cu macat Adrian Kali, revoluționar și profesor de istorie la Liceul „Grigore Moisil” din Timișoara. Situația nu era chiar așa de cenușie, începe Kali. „Eram și noi copii. Atâta că sistemul încerca să facă din copii niște mașini. Eu am fost un copil să zic fericit. Și eu am fost făcut pionier.” Se uită în jur: „Toate chestiile astea le-am avut, m-am jucat cu ele, am ascultat muzică, am avut un radio la care ascultam eu rock și mama știrile.“ 

Spune că a prins „și copilăria faină, cu multe, și copilăria faină, cu mai puține, dar tot copilărie”. Fiind mic, statul la coadă, rațiile nu-l deranjau. Toate lucrurile astea au început, însă, să-l afecteze după ce s-a întors din armată și s-a angajat în fabrică. Acolo a văzut că, dacă făceai o glumă despre conducător și nu arătai suficientă obediență, erai luat la ochi imediat. 

„Într-o zi am venit acasă”, își amintește Kali începutul frământărilor din ‘89, „hotărât să ascult o emisiune de rock maghiar. Am găsit-o pe maică-mea uitându-se la emisiunea Panorama, unde apăruse un preot. Nu mi-o venit să cred ce zice omul ăla. M-am ridicat și m-am apropiat de televizor și am zis: Ăsta chiar vorbește din România? Mă, e Hollywood. Asta era pe 11.”

Preotul era László Tőkés, care a spus că statul român distruge satele și bisericile și în sprijinul căruia aveau să se strângă enoriașii în zilele următoare, pentru a împiedica evacuarea lui abuzivă din casa parohială. Bulgărele s-a rostogolit din această mișcare pașnică de protest și s-a transformat în ceea ce știm azi că a fost Revoluția.

Profesorul Kali povestește că a mers și el la casa preotului pe 16 decembrie, mai degrabă pentru că era curios să vadă ce se întâmplă. Era neobișnuit să vezi grupuri de oameni adunați pe străzi pe atunci, dacă nu avea loc vreo ceremonie oficială. În seara aceea a strigat pentru prima oară tare: „Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Dintr-o dată am simțit că am devenit mai slab. Parcă tot comunismul ieșise din mine.” 

În zilele de după, au urmat bătăi cu scutierii, dușuri cu apă rece din partea pompierilor care încercau să disperseze mulțimea care creștea, magazine incendiate în centrul orașului și femei călcate de TAB sau împușcate. Și două gloanțe, încasate de Kali de la armata care începuse să tragă fără avertisment în demonstranți și oricine se nimerea prin zonă.

Copiii ascultă cu gurile căscate, câțiva se hlizesc la detalii mai sângeroase, fetițele se strâmbă dezgustate. Profesorul povestește în continuare cum a fost dus la spital, unde trebuia să fie cu ochii în patru, pentru că se făceau execuții și acolo. 

„Ce înseamnă execuții?”, se întreabă copiii unii pe alții în șoaptă. Profesoara de istorie, Adriana Bălaj, îi lămurește: „Adică i-a omorât.” 

În timpul operației, Kali a fost și pacient, și jumătate de mână a doctorului. „Mi-am ținut cu forcepsul carnea, brancardierul ținea lanterna și doctorul a scos glonțul ăsta” – cotrobăie prin geanta neagră, ne arată bucata de plumb și, după un scurt moment în care toți cei prezenți – adulți și copii – își țin respirația, lumea începe să se foiască inconfortabil pe scaune.

O fetiță care a ascultat toată istorisirea cu o privire îngrijorată pe chip întreabă la final: „Cum ai rămas așa de calm?” Un băiat vrea să știe dacă i-a rămas cicatrice de la împușcătură. Alții întreabă de ce urlau oamenii în spital și dacă femeia călcată de TAB era moartă înainte să treacă peste ea. 

După ce invitații au plecat, pernele de pe jos au fost strânse într-un turnuleț pe unul dintre scaune și copiii au fost luați de părinți, bibliotecara, diriginta și profesoara de istorie rămân să discute despre cât și cum înțeleg copiii ce s-a întâmplat cu oamenii în comunism. „Ei nu pot să cuprindă cu mintea că poți să stai când ți-e rău, să nu zici nimic”, spune Anca.

Adriana spune că o reacție comună pe care o au copiii, când li se povestește despre acele vremuri e „ce proști erau”. Carla povestește despre tatăl ei, pasionat de muzică rock, care înregistra muzică pe bandă și dădea mai departe prietenilor și stătea cu frica în sân că o să-l salte la un moment dat Securitatea. El trecuse deja prin ceva asemănător. Era student în Brașov în ’70 și ceva, avea plete și l-a luat Securitatea în mijlocul zilei de pe stradă. L-au bătut și l-au tuns rudimentar.

Apoi a abandonat facultatea, a venit în Timișoara și a luat-o de la capăt cu o ură față de sistem. L-a afectat foarte tare acea experiență, s-a lăsat de trupa de jazz din studenție, n-a mai putut. „Ajunge frica la tine indiferent cât ai vrea să crezi despre tine că tu nu te lași. Așa că nu că eram proști. Eram speriați. Și frica funcționează și acum în același fel.” 


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Susține DoR

Te ajută ce ai citit? La DoR, credem că jurnalismul bun ne ajută să ne transformăm viețile. Oricât de imprevizibile par aceste vremuri, vom continua să scriem cu grijă și empatie, să căutăm soluții pentru a ne simți conectați și mai rezilienți. Împreună.

Susține-ne munca. Cumpără un abonament.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *