Riduri

La 37 de ani am găsit, experimentat și abandonat formula tinereţii prelungite.

Într-o dimineaţă ploioasă la Bruxelles am primit un e-mail în care un centru anti-îmbătrânire îmi propunea să îmi redea trăsăturile primei tinereţi. Nu îmi aminteam să mă fi abonat vreodată la ei, probabil vreo prietenă care le era clientă le dăduse adresa mea, dar promisiunea pe care o făceau mă interesa.

Atrasă ca de un magnet, mi-am programat un „rendez-vous”.

De doi ani mă aflam într-o perioadă de reevaluare estetică, după două sarcini și doi copii minunaţi. Trecusem la acţiune cu sport, diete, creme de întinerire. Am fost de când mă știu preocupată de cum arăt, nu mi-am permis niciodată să mă îngraș, dar sarcinile mă deturnaseră de la standardele pe care încercam să le menţin.

Rezultatele eforturilor își făceau apariţia treptat, dar vizibil, cel puţin pentru mine. Pierdeam kilogramele maternităţii, grăsimile lăsau loc fibrei, iar eu începeam să mă simt iar în formă. Făceam asta pe de-o parte dintr-un reflex specific femeii contemporane, care trebuie să fie perfectă: să aibă carieră, să fie soţie și mamă și să își și păstreze aerul proaspăt al tinereţii cât mai mult timp. „Arăţi mult mai tânără decât vârsta!” este complimentul pe care l-am vânat fără vinovăţii ascunse de pe la 30 de ani încolo. După cele două sarcini însă, realitatea începuse să se impună în faţa politeţii și complimentul așteptat dispăruse din repertoriul celor din jur.

De asemenea, istoria de cuplu mă obliga la un astfel de exerciţiu. M-am căsătorit la 25 de ani, după câţiva ani de relaţie, dar pe soţul meu, care este de aceeași vârstă cu mine, îl știu de când aveam 12 ani. După ce am trecut de 30 am început să îmi dau seama că, deși suntem de-o seamă, îmbătrânim cu viteze diferite, în ultima vreme eu mai repede decât el. Nu voiam să fiu percepută ca fiind mai în vârstă – aș fi sărit de la „mai tânără decât vârsta” la „mai bătrână decât soţul”, ceea ce-mi prevestea o tristeţe profundă.

În acea perioadă mă uitam adesea la trăsăturile mele în orice oglindă îmi ieșea în cale și îmi analizam fiecare cută a pielii. Am pe frunte un rid adânc, numit de esteticieni „ridul leului”, care s-a desenat în urma unei depresii. Când îl privesc îmi aduc aminte de momentul când am ajuns la Bruxelles, acum 10 ani, mânată de visul integrării europene. Lăsasem în urmă viaţa pe care mi-o clădisem în București, un job în administraţia guvernamentală, un apartament renovat pe gustul meu și un grup de prieteni pe care distanţa avea să-l restrângă. Soţul avea sa mă urmeze după câteva luni. Am ajuns atunci într-un spaţiu vid, nesigur, rece și ploios, în care a trebuit să îmi redefinesc identitatea culturală și profesională. Ridul acesta l-aș putea numi ridul înstrăinării, pentru că el îmi amintește de încordarea și încrâncenarea acelui început.

Sub ochi am cearcăne și riduri fine, labirintice, care mi-au apărut în cei trei ani în care mi-am adus copiii pe lume. Ele formează un ansamblu care îmi amintește de nopţile nedormite în care am alăptat, legănat și alinat doi bebeluși agitaţi, câteodată febrili, născuţi la un an și jumătate diferenţă. Apoi, primul semn adevărat al trecerii vârstei s-a instalat și el cu nerușinare: două riduri care se desprind de sub rădăcina nasului și merg spre colţurile gurii. Medicii le numesc, sfidător de precis, „șanţurile nazolabiale”. Ridurile acestea au apărut brusc, dar le-am remarcat târziu. Sunt riduri de expresie, indiciu că am aproape 40 de ani. De când le-am descoperit le observ mereu, fără să vreau, pe feţele tuturor femeilor din generaţia mea.

Toate aceste riduri, cute, pliuri erau moștenirea mea și îmi vorbeau în tăcere despre cine sunt, ce am realizat, ce m-a dezamăgit; îmi aduceau aminte de victorii și înfrângeri, sumarul de până acum al vieţii mele de femeie. Tenul părea să noteze cu atenţie tot ce mi se întâmpla, ca un jurnal pe care îl purtam cu mine, îl arătam tuturor și pe care îl înţelegeau numai cei care știau sa îl citească.

Dar asta nu însemna că nu îmi doream să arăt mai tânără.

În ziua de „rendez-vous”, am luat un taxi care m-a lăsat în faţa unei clădiri cenușii, istorică dar inexpresivă, situată într-o zonă bună a Bruxelles-ului. Nu spusesem nimănui unde mă duc; voiam să aflu impresiile celor din jur abia după tratament. Am tras aer în piept și am deschis încet ușa.

Imediat ce am intrat în salon, un domn prezentabil m-a primit cu un zâmbet cald și un salut ceremonios, invitându-mă apoi să iau loc pe o canapea de piele neagră, într-un spaţiu larg, presărat cu elemente de decoraţie moderne, dar păstrând totuși un aer de vechi. În Bruxelles, amestecul între modern și clasic, vechi și nou este un stil decorativ în sine, pe care îl poţi remarca oriunde: în restaurante, baruri, birouri, chiar și în locuinţe private. Pe fondul luptei eterne între kitsch și bun gust, astfel de încercări nu îţi bucură întotdeauna ochiul, dar aici sala emana un echilibru plăcut, în contrast cu exteriorul lipsit de șarm.

Cu un aer elegant, domnul prezentabil mi-a înmânat apoi un meniu sofisticat pentru o băutură din partea casei. Aveam de ales între diferite ceaiuri cu denumiri pline de înţeles precum: Edenul regăsit, Abracadabra, Fata cu ochi verzi, Noaptea de primăvară. Mișcările lui protocolare, atenţia politicoasă pe care mi-o acorda m-au făcut să simt un răsfăţ aristocratic amestecat cu încântare, o trăire parcă destinată să dăinuie între zidurile unei clădiri istorice.

Alături de mine erau încă două femei. Una dintre ele, de o cochetărie ieșită din comun, stătea dreaptă și înţepată și, cu o atitudine de comandor, cerea pe un ton ascuţit detalii privind programările viitoare. Domnul galant îi făcea faţă cu profesionalism, nu părea iritat și nici plictisit. Am perceput-o ca pe o fiinţă în vârstă și nesuferită. Cealaltă femeie avea un aer cizelat și era interesată de ce era în jurul ei și parţial și de mine, mai ales de limba în care mă auzise vorbind la telefon mai devreme. În timp ce vorbeam cu ea, i-am evaluat trăsăturile și mi-am dat seama că îmi era greu să-i apreciez vârsta: avea riduri, dar tinereţea îi venea de altundeva, parcă nu din estetica pielii.

Nu am apucat să termin de băut ceaiul dulce-amărui, că am și fost invitată în sala în care avea să aibă loc tratamentul. O combinaţie între un cabinet medical și un cabinet de înfrumuseţare, spaţiul era încărcat cu aparate de diverse mărimi și stive ordonate de cutii mici și mari de creme și remedii anti-îmbătrânire. Camera aceasta era un univers opus celui de dincolo de ușă și în mod surprinzător nu emana un miros specific. Nu avea nici mirosul de eter sau spirt al cabinetelor medicale și nici nu purta în aer amprenta cremelor folosite pentru tratament. Era un spaţiu steril olfactiv, parcă menit să servească eficient unui singur scop: întinerirea.

O tânără de vreo 26-27 de ani, îmbrăcată într-un halat alb, mi-a pus rapid un diagnostic al pielii: am încă un capital de tinereţe semnificativ, dar acesta este momentul pentru a începe investiţia în viitorul meu epidermic. Pot încă să apelez la mezoterapie, o alternativă la chirurgia plastică. Mezoterapia este, am aflat, o ramură a medicinii dezvoltată în ultimii 50 de ani și care acum este foarte în vogă. În esenţă, presupune hrănirea pielii cu substanţe care ajută la revitalizarea și implicit la întinerirea ei (colagen, elastină, acid hialuronic, vitamina C). Aceste amestecuri pot fi introduse în piele fie clasic, prin injectare, fie printr-o tehnologie numită crioterapie.

Nu știam nimic din toate astea, totul era nou pentru mine și mă încredinţam orbește pe mâinile unei tinere care îmi promitea un număr de magie fundamentat știinţific. La vârsta ei foloseam câteva creme, cât mai naturale posibil, și răsfoiam reviste pentru femei, dar ridurile nu mă preocupau prea tare. Mă gândeam că îmi vor împânzi pielea cândva, în viitor, dar pe-atunci păreau departe.

„Protocolul de întinerire” a început cu o curăţare a pielii cu un aparat care semăna cu o lamă de cuţit, un fel de bisturiu menit să o rașcheteze, pe un fond de apă. Am avut o senzaţie de ușoară durere, dată de lama de cuţit care îmi aluneca pe piele. Apoi, cu un mic glob metalic, a început procedura crioterapeutică, adică introducerea unui cocktail chimic în pielea subţiată și bine curăţată. Am simţit cum îmi scade temperatura feţei și mi s-a explicat că este efectul „crio”: prin scăderea temperaturii de la 37 la 19 grade, s-ar obţine o penetrare profundă a pielii.

Simţeam cum pielea mi se tonifiază sub atingerea metalului rece. Pasul numărul trei a fost aplicarea unei măști și sporirea efectului ei printr-o secvenţă de 10 minute sub lumină pulsatorie.

În timp ce stăteam liniștită sub aparatul care îmi lumina intermitent faţa, gândurile mele zburdau în afara spaţiului claustrant al mașinăriei. Simţeam că fac ceva pentru mine, că îmi acord timp și îngrijire și mă bucuram de asta. Tânăra continua să îmi vorbească despre procedură și mă asigura că tot ritualul e bine studiat și stabilit de o echipă de esteticieni coordonată de un medic dermatolog și că întinerirea se obţine prin mai multe ședinţe, fără să existe un șoc radical al schimbării.

Când m-am ridicat și m-am privit în oglindă, eram deja așa cum mă știam cu trei ani în urmă. O undă de intensă bucurie m-a străbătut din cap până în tălpi. Mă aflam în posesia cheii spre tinereţea absolută! Cum puteam să o păstrez? M-am interesat temătoare, ca și cum acest succes medical mi-ar fi putut scăpa brusc printre degete. Domnișoara care realizase minunea mi-a explicat că pot încheia un contract pe viaţă cu centrul și un medic specializat în estetică și anti-îmbătrânire va stabili permanent ce trebuie să fac pentru a fi tânără cât mai mult timp.

De asemenea, mi se garanta că toate ridurile instalate deja vor dispărea treptat, fără nicio problemă. De la mezoterapie la chirurgie plastică, totul era posibil. Pentru procedurile de întinerire ce ţin de mezoterapie și vizitele regulate la medic conform contractului încheiat pe viaţă, ar fi trebuit să plătesc o taxă de 60 de euro pe lună. Oferta era limitată timp de o săptămână.

Bruxelles-ul este un spaţiu generos pentru a duce lupta împotriva bătrâneţii. Centrul în care mă aflam era doar una dintre posibilităţi, dar părea una dintre cele mai accesibile financiar, tocmai prin acest preţ lunar pe viaţă. De exemplu, un vestit doctor belgian profesează cu succes având o abordare complet diferită. Modelul medical ales de el este de „dietă hormonală”. Pacientului i se analizează indicele hormonal, aflat natural în descreștere după o anumită vârstă. Doctorul prescrie cantităţile de hormoni ce trebuie înghiţite pentru a compensa această scădere, în ideea de a reface, chiar și artificial, indicii naturali ai tinereţii. Această tinereţe indusă medical nu este însă neapărat o practică îmbrăţișată de specialiștii în gerontologie. Costul iniţial al tratamentului, care, evident, nu este rambursat de asigurările de sănătate, este în jur de 350 de euro. În plus, ca în orice capitală europeană, o armată de kinetoterapeuţi, nutriţioniști, antrenori de fitness sunt gata să îţi acorde serviciile ca să îţi menţii vitalitatea corporală cât mai multă vreme.

Zilele care au urmat tratamentului au fost zile de analiză și introspecţie. „Vreau să rămân tânără?” era una dintre întrebările cu care mă trezeam în minte și care mă măcinau până la sfârșitul zilei. Aveam o ofertă care cântărea greu în balanţa tinereţe/bătrâneţe. În plus, pentru ca totul să se complice, chipul meu înflorea în fiecare zi, iar cei din jur îmi făceau tot felul de complimente. „Ești foarte fresh astăzi!” mi-a spus o colegă de serviciu a doua zi. „Am dormit foarte bine”, i-am răspuns, convinsă că secretul trebuie bine păstrat. Soţul meu mi-a spus că recunoaște ceva din figura mea de la 16 ani, poate aceeași expresie a zâmbetului.

Zilnic, în drum spre birou, îmi puneam nenumărate întrebări. Ce se va întâmpla dacă semnez un astfel de contract și la un moment dat nu îmi mai permit să îl onorez financiar? Întrerup tratamentul la 55 de ani, când voi arăta probabil cu ceva ani mai tânără, iar apoi în două-trei săptămâni îmbătrânesc ca-n basme, într-o zi cât alţii într-un an? Efectele secundare ale mezoterapiei nu se cunosc încă, dar ca în orice ramură nouă a medicinii, rămân să fie descoperite după perioada în care se practică pe scară largă. Merită pariul celor câţiva ani de întinerire promiși, pentru efecte secundare care pot multiplica problemele bătrâneţii altfel inevitabile?

Bătrâneţea se instalează gradual, imperceptibil pentru fiecare dintre noi. Este insidioasă, dar parcă mai ușor de acceptat atunci când nu te surprinde brusc. Dacă e să mă uit la moștenirea mea genetică, am o parte din ea în figura mamei. Ca majoritatea femeilor din generaţia ei, a avut mijloace limitate pentru a-și prezerva tinereţea epidermică. Nici nu cred că s-a gândit la asta vreodată prea mult. Mama se încadrează perfect în clișeul „arată bine pentru vârsta ei” și obţine acest compliment fără mari eforturi. Acceptă îmbătrânirea cu seninătate și îmi spune cu un aer liniștit: „E normal să mă mai doară ceva ici și colo, doar nu mai sunt tânără!”.

Reflecţia mea a durat ceva vreme. Cum voi arăta dacă voi alege acest drum al tinereţii artificiale? Ce se va întâmpla cu toată istoria mea de aici încolo, care va vrea să se scrie pe această coală de piele bombardată în permanenţă de masaje, cocktailuri chimice, bisturiuri ascuţite, unde pulsatorii și rașchetări multiple?

La aproape 40 de ani îmi știu obiectivele vizavi de existenţa mea interioară. Am înţeles că nimeni pe lumea asta nu e scutit de probleme și că cel mai important este cum treci prin ele. Am ajuns la concluzia asta după un timp în care am analizat cu migală evenimentele din viaţa mea și a prietenilor care îmi fac confidenţe. Ce îmi doresc de când am tras concluzia asta edificatoare este să am tot timpul un spirit împăcat cu tot ce mi-a fost dat să trăiesc și îmbogăţit de toate experienţele vieţii.

Dar dacă sunt atât de împăcată cu îmbătrânirea interioară, de ce aș avea o altă abordare vizavi de reflectarea ei în exterior?

Tinereţea estetică nu e decât un anacronism care este depistat rapid ca fals și perceput ca indezirabil. Mi-am dat seama că ce aș fi eu în interior nu s-ar acorda cu imaginea mea. Că dorinţa de a da timpul înapoi și căutarea tinereţii estetice pot fi lucruri diferite. Nu regret trecerea timpului, nu aș vrea să fiu tânără pentru a trece din nou prin perioada agitată a studenţiei, prin căutarea și lansarea destinului meu profesional, prin dezamăgirile aduse de primele iubiri, prin reexperimentarea unor naivităţi deja depășite.

Sunt acum un adult întreg, o femeie în spiritul vremii, cu tentaţii precum cele ale tinereţii veșnice, dar care are bătrâneţea ca punct de reflecţie pe agendă. Sunt convinsă că fericirea în ultima etapă a vieţii vine din tot ce voi fi clădit în viaţa de adult: o familie care o să îmi aducă aproape urmașii ei, prieteni vechi cu care să împart amintiri, prilejul de a relua preocupări uitate, care, din lipsă de timp, au fost marginalizate.

Din fericire nu am o profesie care să mă condiţioneze să rămân tânără ca să îmi fie asigurat succesul sau jobul. Dimpotrivă, în mediul meu profesional, trecerea timpului aduce senioritate iar asta presupune experienţă și cunoaștere aprofundată. Acasă am avut norocul să am o poveste de dragoste cu o persoană care își dorește o relaţie de durată și știe cum să o păstreze. Știu că în urma mea vin femei mai tinere, mai frumoase și mai inteligente, dar nu le văd ca pe o ameninţare pentru cuplul meu. Istoria noastră și tot ce am construit pas cu pas, cărămidă cu cărămidă, câteodată ca niște salahori într-un șantier în plin soare, se șterge mai greu decât un rid pe o piele îmbătrânită. Dintre copiii mei, unul încă nu are vârsta să se exprime, dar fiica mea, la trei ani și ceva mi-a remarcat ridul leului și m-a întrebat cu interes: „Mami, ce ai aicea?”. I-am răspuns cumva dezarmată: „E un rid, draga mea, mama începe sa fie bătrână”. „Nu, nu! Tu ești doar frumoasă”, a fost replica ei.

M-am decis în cele din urmă că nu voiam să dau cu adevărat timpul înapoi; căutam numai tinereţea estetică, vizând un confort psihologic care să dureze cât mai mult, dar al cărui scop ultim să nu saboteze revelaţia interioară că voi accepta bătrâneţea pe care mi-o imaginez.

I-am sunat după mai bine de o săptămână pe cei de la centru și le-am mulţumit pentru oferta care probabil expirase.

Sigur că lucrurile nu s-au tranșat de la sine și atât de ușor. Unele întrebări rămân deschise. Dar am decis să opresc această căutare și am îmbrăţișat scurgerea timpului și la nivel estetic. Am ales să îmi ofer șansa de a îmbătrâni natural și de a mă bucura de asta, fără a recurge la practici medicale extreme pentru a ţine în laţ tinereţea. Nu îmi voi refuza lucruri moderate (o cremă bună sau o mască lejeră, sau Gerovitalul care a liniștit câteva asprimi pe figura mamei mele). Nu îmi voi refuza din când în când un tratament clasic de revigorare a tenului. Nu voi renunţa nici la sport, deși unii pretind că te îmbătrânește. Știu că nu pot să șterg cu o gumă fiecare rid. În schimb vreau să pot citi pe figura mea istoria vieţii mele, întâmplările care m-au întristat și momentele care mi-au adus bucurie. În loc să îmbătrânesc „frumoasă”, îmi doresc doar să îmbătrânesc frumos.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #20

Moștenire
Vară, 2015

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *