Paralelă printre cuvinte

Cum e să pierzi în fața celor mai buni jucători de scrabble din țară.

Înainte ca Cristian Soare să deschidă portbagajul ca să-mi înghesuie geanta, nu mai văzusem niciodată așa colecție: 40 de cutii verzi, dreptunghiulare, ilustrate cu Tom și Jerry, fiecare conținând câte o tablă de carton și un săculeț de stofă cu 100 de litere. Soare luase cutiile în ultimul moment de la Federația de Scrabble, pentru concursul de la Brașov la care îl însoțeam.

Era îmbrăcat lejer și a condus pe serpentinele care coborau spre Brașov ascultând Linkin Park și Metallica, pregătit pentru un weekend de relaxare. E economist, are 33 de ani, e președintele Federației, dar nu prea are timp să se ocupe de ea cum și-ar dori. Nu e printre cei mai buni scrabbliști și parcă nu-i vine să creadă că deține ce crede că e un record național: 900 de puncte într-o partidă liberă făcută la un concurs la Cluj, în condițiile în care media e undeva pe la 500-600. Adversarul lui, pe care nu prea l-a mai văzut la competiții de atunci, a făcut vreo 300.

I s-a părut amuzant, mai ales că nu joacă pentru performanță, cum spune că fac alții. Pentru el, concursurile la care participă din 2005 sunt o ocazie să se distreze, să-și revadă prietenii și să joace, seara, o partidă amicală la bere. Știe că e greu de înțeles pentru cei din afară ca după opt ore de concurs să joci tot scrabble.

Nici eu nu prea înțelegeam. Începusem sceptică incursiunea mea în lumea scrabble-ului competitiv – și asta înainte să văd cutiile cu Tom și Jerry. Din cele câteva partide pe care le jucasem în copilărie îmi aminteam mai degrabă praful de pe cutia din bibliotecă, mereu mai puțin interesantă decât Monopoly-ul. M-am amuzat când am aflat că e considerat sport de nișă, că există campionate naționale și internaționale, și că treci la seniori abia la 21 de ani, pentru că devii mai bun pe măsură ce îmbătrânești. Ca vinul.

Cel mai greu de crezut a fost că există jucători pentru care scrabble-ul e ceva extrem de serios, care se bat la titlu an de an, care suferă când pierd și se „antrenează” pentru performanță. Pentru mine, antrenamentele unui sportiv însemnau trezit cu noaptea în cap, alergat prin pădure sau pe stadion, ridicat greutăți; în orice caz, o activitate care să te facă să transpiri. Cum te antrenezi la scrabble – îți faci o cafea, te așezi în fața calculatorului și te gândești la cuvinte?

Se pare că da. Soare însă nu e genul de jucător care să se antreneze, și poate de aceea l-am ales ghid. În ciuda recordului stabilit, cea mai bună performanță a lui a fost o clasare pe locul 10 și un titlu de vicecampion la perechi. M-a avertizat că sunt alții care exersează și patru ore pe zi, care au citit și adnotat de câteva ori DEX-ul și care își fac liste de cuvinte pe care le învață pe dinafară.

Pe mulți urma să-i cunosc la Brașov, la a doua etapă a campionatului de seniori. În care voi juca și eu. În prima zi, vineri, jocul liber, în care adversarii extrag câte șapte litere din sac și fac depuneri succesive, având fiecare 25 de minute de gândire. Sâmbătă și duminică se vor juca și alte forme – duplicat, compunere și anticipație, probele relevante pentru elita scrabblistică, unde pot să joace mai mulți deodată.

„Ești sigură că vrei să faci asta?”, mă întrebase Soare înainte să pornim. A sunat ca o amenințare. În mașină mai erau prietena lui, Iulia, și nepoata Alexandra, o puștoaică cârlionțată de 14 ani pe care o ia la turnee pentru că e alternativă mai ieftină la excursiile școlare. Iulia, o moldoveancă frumoasă și vorbăreață, venea cu noi să se plimbe prin Brașov și mi-a spus că poate peste 10 ani o să aibă și ea curaj să concureze. Joacă acasă cu Soare din când în când, dar se plictisește repede și nu prea reușesc să termine partidele. Alexandra, care a butonat telefonul tot drumul, tocmai a dat capacitatea și a venit să joace în afara concursului, ca antrenament pentru campionatul de cadeți, unde anul trecut a ratat locul doi la mustață.

Acum trei ani, înainte de primul ei concurs, Soare a ascultat-o din lista de cuvinte de două și trei litere, pe care mi-a sugerat și mie s-o învăț. Acum, Alexandra îi cerea cinșparii, cuvinte de 15 litere ca „maghiarizatului”, „cinematografiez” sau „gramaticalizaseră”. Cu un cinșpar faci și 1.000 de puncte, pentru că se întinde dintr-un colț în altul al tablei și agață toate cele trei pătrățele roșii care triplează valoarea cuvântului. (Compunerea e singurul tip de scrabble unde poți construi astfel de cuvinte.)

„Tu rămâi la cuvintele de două litere”, mi-a sugerat Soare.

Mă legitimase la clubul lui, Impetus, cu o săptămână înainte și mă sfătuise să mă antrenez pe ISC.ro – comunitatea online a scrabbliștilor – și să învăț cuvintele scurte, utile la alipiri. Adică 119 de două litere și alte câteva sute de trei, pe care am încercat să le citesc de câteva ori în metrou, dar după 10 rânduri de ada, aed, aht, m-am plictistit.

Ca să înțeleg mai bine lumea asta, în weekendul dinaintea turneului m-am întâlnit cu multiplul campion național Dan Laurențiu Sandu, probabil cel mai bun jucător de la noi. Sandu, un bărbat grizonant de 45 ani, căruia prietenii îi spun Mr. Scrabble, m-a întâmpinat zâmbind pe treptele Facultății de Inginerie Electrică din Politehnică, unde se antrenează ocazional cu echipa. Zâmbetul i-a cam pierit când i-am spus că vreau să joc în concurs, și a dispărut de tot când și-a dat seama că am fost legitimată deja de clubul rival.

„Tipic pentru Soare”, a scrâșnit printre dinți, amintindu-și că Impetusul i-a mai furat câțiva jucători de la Locomotiva. M-a amuzat gândul că legitimarea mea ar fi motiv de dispută între cluburi, ca un transfer bombă al unei „tinere speranțe”, cum m-a numit. Pe un ton grav, m-a anunțat că dacă sunt la Impetus nu mai pot să mă antrenez cu ei pe viitor. Dacă știa, nu mă primea nici acum.

Sandu, președintele Federației înainte de Soare, crede că a fost dezavantajat la ultimele alegeri de faptul că e cel mai bun. Mi-a enumerat cu mândrie câteva din performanțele lui – e unul din cei 10 Maeștri ai Sportului din Scrabble, are patru vitrine pline cu cupe și medalii și nu s-a clasat niciodată mai jos de locul șase. „Când te bate unul ani la rândul, nu prea-ți vine să-l alegi”, a concluzionat. Se antrenează patru ore pe zi – sau 24 de ore pe zi, cum i se pare fetei lui de 10 ani – și vrea să câștige mereu, pentru că nu crede în jucatul de plăcere. Știe că atitudinea asta nu e chiar pe placul tuturor. „E bine să rămână în istorie că cel mai bun jucător era și cel mai antipatic.”

*

Eram curioasă să aflu dacă ceilalți jucători seamănă mai mult cu Soare, relaxați, sau cu Sandu, înverșunați. Credeam că sunt pregătită pentru orice, dar tot m-am mirat când am ajuns, pe la 10 seara, și am găsit în recepția hotelului doi bărbați aplecați asupra tablei cu 225 de pătrățele colorate. Pe la miezul nopții, canapelele roșii din hol erau ocupate de alți nerăbdători care începuseră deja să joace.

În cameră, Alexandra s-a oferit să jucăm și noi, dar am preferat să dorm, ca să fiu odihnită. N-am prea reușit. M-am trezit des, de teamă că nu voi auzi ceasul, și am visat ba că joc foarte bine, ba că rămân cu tabla goală. La micul dejun am recitit lista de cuvinte de două litere, dar aveam emoții prea mari să mă pot concentra.

 „Sper să nu pici cu delesu’ în primul meci”, mi-a spus înainte de tragerea la sorți Dan Goșa, un marinar de 37 de ani din Constanța. Ca și altora, nu-i place că Sandu, căruia scrabbliștii îi spun delesu’, de la inițialele numelui, vrea să câștige cu orice preț.

Asta speram și eu când am intrat în sala de conferințe unde urma să se desfășoare concursul, mai ales că Sandu mă avertizase, aplaudând ca un copil, că va pune doar cuvinte grele dacă pică cu mine. Când am văzut cele patru șiruri de mese, fiecare încadrată de două scaune albastre, m-am simțit ca-n prima zi de școală. În prima bancă de la mijloc, doi jucători disputau deja o partidă de încălzire. În jurul lor, lumea se îmbrățișa și se punea la curent cu ce s-a mai întâmplat de când s-au văzut în aprilie la Botoșani.

Așa am aflat că Goșa, căpitan pe un vas francez, ajunge rar la concursuri și urmează să plece iar pentru cinci luni. („Ei cred că mă bat, pentru că mă văd așa rar”, mi-a șoptit complice. „Dar eu mă antrenez pe vas.”) Că Simona Hermeneanu, o contabilă din Constanța, și-a cumpărat un ceas nou pentru concurs (ca cele folosite la șah), pe care l-a prezentat cu mândrie celorlalți. Că listele cu cuvinte ale lui Corneliu Faur, un reșițean de 51 de ani, îi lasă pe toți cu gura căscată. Când a scos din rucsac două mape groase cu litere tipărite mărunt, Alexandra, care coborâse din cameră să-mi dea ultimele sfaturi, și-a dat ochii peste cap și și-a trântit o palmă peste frunte. Lângă ea, Alice Papa, care lucrează într-o bancă din București și are o fetiță de doi ani, a spus încet, ca pentru ea: „Unii oameni au mult timp la dispoziție”.

Pe lângă Sandu, de Faur îmi era cel mai teamă. N-am nimerit însă cu niciunul, ci cu un alt constănțean, un bărbat de 71 ani, cu barbă albă, îmbrăcat în pantaloni scurți, șlapi și cămașă în carouri. Acest Moș Crăciun văratic și slab n-avea însă de gând să-mi facă vreun cadou.

*

Pe la 10 și ceva, când au început meciurile, sala cu mochetă gri și lambriuri din lemn bej s-a cufundat într-o liniște de bibliotecă, întreruptă doar de ticăitul ceasurilor și de zornăitul sacilor pe care unii participanți îi agitau în aer înainte să extragă piesele. Una câte una, ca pe niște mici comori. M-am aplecat și eu asupra tablei pe care Moș Crăciun a scos-o dintr-o sacoșă galbenă și a întins-o pe masă, și am început să mă holbez la literele de pe suport.

Mă simțeam ca la un examen pentru care n-am învățat nimic, înconjurată de elevi studioși. În banca din dreapta mea era Alice, fata prietenoasă și sociabilă care face voluntariat în ONG-uri; la geam stătea Soare, șeful de clasă popular și relaxat; în primul rând, fostul președinte, Sandu, care știe că nu e cel mai simpatizat, dar nu pare să-l intereseze, cât timp e cel mai bun.

Mi-am petrecut următoarea oră enervându-mă că nu deslușeam cuvinte, în timp ce adversarul meu mi le servea imediat. Eu abia reușeam 12 puncte, el împușca 40, și tot așa până am observat că sala începe să se golească. Aproape că-mi doream să-mi expire timpul, să pierd cât mai repede, numai să se termine. Ceea ce s-a și întâmplat, doar că adversarul, pe care Soare îl rugase să fie blând cu mine, a decis să-mi mai acorde o şansă și să lase ceasul să meargă, explicându-mi că altfel aș pierde automat.

„E OK”, i-am spus, regulile sunt reguli. Oricum era clar că va câștiga. Răspunsul lui, ușor rușinat, a venit ca o confirmare a inegalității forțelor.

„Da, dar nu vreau să câştig aşa uşor.”

După ce m-a bătut cu 584 la 258, nu prea îmi mai ardea să râd de jucătorii de scrabble. Singurul lucru care a atenuat gustul amar al înfrângerii au fost fețele zâmbitoare ale celor care s-au strâns în jurul meu, încercând să mă încurajeze: „Aşa e la primul turneu”, „Toţi am trecut prin asta”, „Lasă că și tu ești prima. Prima de la coadă”.

Mă așteptam să găsesc niște obsedați de cuvinte cu care să nu am ce vorbi, și am descoperit oameni amuzanți, prietenoși și plini de viață. Printre discuțiile despre cuvinte pe care le-am auzit nu doar în sala de joc, ci și pe hol, la masă, la plimbarea de seară sau la băuta de după concurs, s-au strecurat poveștile de pe mare ale lui Goșa: cum a fost atacat de pirați, cum a salvat doi oameni de la înec, cum a prins un tsunami; glumele lui Andrei Alexandrov, un psiholog școlar din Galați care a pornit un cerc de scrabble ca să încerce să-i țină aproape de școală pe timpul verii pe elevii lui, preponderent romi; blândețea lui Alice, care m-a luat în brațe când m-a văzut demoralizată și mi-a anunțat „debutul curajos” pe pagina de Facebook a Federației.

„Cred că Andreea nu se aștepta să fim așa colorați”, a spus Sandu la masă, prelungind cu vocea sa nazală ultimele vocale ale fiecărui cuvânt. „Un amestec de nebunie, fantezism și exuberanță.”

„Cred că fantezism nu există”, l-a corectat unul dintre puținii jucători cu care se înțelege.

„Cred că tocmai ai spus un fantezism”, l-a înțepat unul dintre fondatorii Federației, acum arbitru.

Scrabble-ul a apărut în România în 1982. M-am simțit mai bine să aflu că nici nu eram născută când au început unii dintre adversarii mei să joace, folosind regulamentul publicat în revistele Știință și Tehnică și Flacăra Rebus. După ce au analizat texte din literatură, doi ingineri au stabilit frecvența literelor în vocabularul românesc și le-au împărțit corespunzător: 41 de vocale, 57 de consoane, doi jokeri.

Când au descoperit scrabble-ul, pasionații de cuvinte încrucișate au început să joace prin corespondență meciuri care au durat și un an de zile, pentru că revistele apăreau o dată la două săptămâni. Pe 1 iulie 1984, 40 de oameni au participat la prima întâlnire a scrabbliștilor, mai mulți decât sunt acum la Brașov. La primele concursuri se arbitrau singuri, răsfoind câte trei-patru dicționare. Acum totul e tehnologizat: un program pe calculator îți spune dacă un anumit cuvânt e acceptat sau nu.

Mulți dintre cei care-au prins zilele de glorie mi s-au plâns de scăderea dramatică a interesului pentru scrabble. O pun în primul rând pe seama lipsei banilor, care e de vină și pentru dezechilibrarea campionatului. De asta suferă Sandu că sezonul ăsta nu are șanse la titlul pe cluburi, după ce doi din cei mai buni jucători ai săi i-au fost suflați de Universitatea Cluj. Mai nou, clujenii strâng toate starurile și umplu vitrinele Universității Babeș-Bolyai cu diplome și medalii, pentru că UBB le asigură fonduri pentru deplasări. Multe dintre celelalte 20 de cluburi afiliate la Federație (doar vreo cinci-șase sunt active), nu-și permit, așa că jucătorii își plătesc singuri taxa de concurs de 30 de lei, cazarea și masa (cam 120 de lei pe zi).

Așa face și Simona, contabila, a doua mea adversară, singura reprezentantă a Farului Constanța. A primit și ea oferte de transfer, dar le-a refuzat. „Decât să fiu ultima dintr-un cârd de 20, mai bine sunt prima de la mine de-acasă.” Are 42 de ani și joacă în competiții de doi ani, dar nu prea are timp să se antreneze. Mai joacă pe net dimineața, la cafea, dar în rest se bazează pe sclipiri. Cum a fost la Botoșani, când a terminat pe patru la una dintre probe. „Mi-a crescut sufletul în mine. Nu contează că ies doi ani pe ultimul loc. Dacă o dată mi se întâmplă să am o sclipire, e suficient.”

*

Momentul meu de sclipire a venit în al treilea meci. N-am avut nicio șansă contra Simonei, dar cu un medic de familie glumeț din Satu Mare am reușit primul meu scrabble – „meridian” –, adică am lipit toate cele șapte litere de un „n” liber de pe tablă, primind astfel bonusul de 50 de puncte. Nu mi-am mai dorit să mă ascund sub masă, ci să mă ridic și să le spun tuturor.

Ceea ce am și făcut, cum s-a terminat partida – pierdută, firește, pentru că momentului de sclipire nu i-au urmat altele. Cei strânși în jurul meu m-au felicitat, iar Soare mi-a spus că e un cuvânt greu de văzut. Am aflat apoi că la masă le-a povestit și celorlalți isprava mea. Moment în care Alexandrov, psihologul, a tras concluzia:

„Culmea, a pus meridian o paralelă.”

Mi-am aflat noua poreclă după pauza de prânz, de la Faur, reșițeanul cu listele. Înalt și atletic, cu mâini lungi atârnând pe lângă corp și cu chelie, nu arăta cum îmi imaginam un sportiv al minții. Ochii mici și albaștri îi luceau când vorbea de cuvintele care îl ajută să evadeze din cotidian. Are 51 de ani, lucrează ca dispecer la un combinat din Reșița și vine la turnee să-și încarce bateriile. Deși joacă „dintotdeauna” și e Maestru al Sportului, spune că mai are de învățat. Mapele pe care le plimbă sub braț și pe care le verifică de fiecare dată când are o nedumerire sunt doar două din teancurile de acasă. Mi-a spus că „zbughiu” e cel mai bun cuvânt de șapte litere pe care poți să-l pui în primul tur, iar „luxemburghezele” cel mai tare de 15. Și-a amintit că odată a fost singurul care a pus „oxidativ” și a simțit că e pe nori. Visul lui e să pună o dată în viață „glioxal”, despre care știe doar că e o substanță chimică.

Zgâindu-mă la listele lui am înţeles de unde apar cuvintele extraterestre de pe tablele marilor jucători: „relicţii”, „pufoșită”, „unicornă”, „jăruiesc”. Nu e atât instinctul de moment, cât memoria. Nu sunt efectul sclipirilor, ci al orelor de învăţat cuvinte pe dinafară, ca pe poezii. Şi, fiind vorba de sute de mii de cuvinte, am înţeles şi de ce unii nu știu ce înseamnă toate. N-ar avea sens să-și încarce memoria cu definiții pe care nu le folosesc altundeva. Mai ales că româna are un fond de cuvinte-titlu mai mare (cam 500.000) decât engleza și franceza, limbile în care se desfășoară campionatele internaționale. (Românii nu prea au șanse, pentru că nu sunt jucători nativi. Cel mai bun rezultat la mondialele de engleză a fost o clasare în primii 50 a unui profesor de engleză care acum locuiește în Japonia.)

Pentru profesioniști, cuvintele sunt construcții mecanice, alăturări de litere valoroase, nu îmbinări frumoase și poetice. (Deși i-am auzit de câteva ori la niște antrenamente exclamând de uimire când cineva punea „rapsodie”.) Mulți jucători de top au fost foarte buni la matematică în copilărie, șahiști înrăiți și pasionați de rebus. Iar cei mai buni dintre ei nu mai au nevoie să învârtă literele pe tablă ca să vadă cuvinte. De asta, la probele individuale nu joacă cu tablă și piese, ci pe foi sau agende în care și-au desenat pătrățelele.

„Literele se învârt în minte”, mi-a spus Faur ducând degetul arătător la tâmplă. Iar după ani de făcut asta, începi să anagramezi și cuvintele pe care le vezi pe stradă. „Treci prin gară, vezi: «Aghireș», te gândești un pic, și pac: «sârghie»! Dar asta se obține cu timpul, trebuie să fii târșâit prin concursuri.”

Cum scrabble-ul nu e despre sclipiri, ci despre ani de exersat și memorat, după micul meu moment de glorie am redevenit o paralelă. Am pierdut și alte meciuri, la diferențe tot mai mari pe măsură ce mă simțeam tot mai obosită, stare de care se plângeau și ceilalți. Am și câștigat un joc, doar că s-a întâmplat prin neprezentarea adversarului.

Cel mai slab joc l-am făcut cu cel mai puțin prietenos personaj. Florin Tudor, un tehnician de 51 de ani, a respectat regulile și nu m-a ajutat deloc, n-a schițat niciun gest de simpatie și, când a expirat timpul, și-a consemnat sec victoria pe foaia pe care a predat-o arbitrului.

Nu apucasem să-i spun ce-i cu mine acolo și îmi imaginam cum se întreabă în gând cine e nebuna care a venit la concurs nepregătită. La un moment dat, când am scris un disperat „mal”, cu care am făcut opt mărețe puncte, l-am surprins ridicând din sprâncene. Picătura care a umplut, la propriu, paharul cu lacrimi care mi se aduna de dimineață în piept, a venit la final, când l-am întrebat ce punctaj a acumulat.

„Adică nici punctajul nu l-ai calculat?”, m-a întrebat cu ochii măriți.

M-am ridicat de la masă și m-am dus direct la baie, unde am tras o repriză fulger de plâns. Eram furioasă pentru că nu înțelegeam de ce nu pot mai mult. Nu mai eram deloc convinsă că scrabble-ul e doar o joacă. Chiar dacă nu arăta ca un sport, cu siguranță îl simțeam ca și cum ar fi fost, pentru că înfrângerea durea la fel de rău. M-am hotărât să nu mai joc ultimele două meciuri și l-am căutat pe Soare să-i spun că vreau să renunț. M-a convins să mai joc măcar unul, cu un discurs încheiat cu „luptă să demonstrezi că nu ești cea mai slabă de aici”.

Mi-aș fi dorit din tot sufletul, competitiv de felul lui, să fie așa. Dar ce șanse să am în fața unor oameni care joacă de 15-20 ani, pentru care cele câteva ore pe zi de joc sau de învățat liste chiar sunt antrenament, și care știu cuvinte de care eu nici n-am auzit?

În penultimul meci, mi-am acceptat limitele. Am pierdut la cea mai mare diferență, vreo 500 de puncte, dar nu mi-a mai venit să plâng. La ultima partidă am renunțat și-am stat pe hol, ascultând liniștea din sală, bucuroasă că s-a terminat prima zi, dar extenuată și dezamăgită.

*

E important să înveți să pierzi, mi-a spus Alexandrov. „E una din lecțiile de viață pe care ți le dă scrabble-ul.” Mi-a spus că în jocul ăsta e important să nu renunți, pentru că unele partide pot fi câștigate în ultimele două ture. După o zi de luat bătaie de la atâția oameni diferiți, îmi dau seama că modul în care pierzi la scrabble are puțină legătură cu cel care te bate. E mai degrabă despre limitele tale, despre cum știi să pierzi competițiile din viață. Lupta e cu tine, cum mi-au zis mai mulți, pentru că e o provocare intelectuală, un sport al orgoliului și stimei de sine. Așa că „e normal să plângi, să te simți umilită și desființată”, cum bine a descris Simona ce-am simțit pe parcursul weekendului. Ea încă plânge aproape de fiecare dată când pune un cuvânt greșit, dar continuă să joace, pentru că vrea să demonstreze că poate mai mult.

Secretul e să nu renunți, oricât de demoralizat te simți.

„Hai, mă, să încurajăm fata!”, a spus Goșa la cină, dând tonul unei cascade de aplauze. Tocmai le povestisem Iuliei și Alexandrei, care se plimbaseră prin oraș, cum m-am făcut de râs. „Important e să participi, nu așa se zice?”, a continuat marinarul, care îmi zisese înainte că n-a văzut în viața lui un „punctaveraj” ca al meu, -1.500 de puncte. Apoi a scos din rucsac o sticlă de palincă din care le-a turnat tuturor și m-a avertizat că la noapte n-o să dorm.

Pentru unii din ei, serile sunt cele mai așteptate, pentru că se bea, se spun glume și se fac concursuri cu cuvinte, dar în momentul ăla aș fi preferat să mă ascund sub o plapumă. M-am dus însă cu ei să luăm de băut și ne-am instalat în holul din fața sălii de conferințe. Au așezat scaunele în cerc și au hotărât să joace mima. „Aoleu, ăștia știu multe cuvinte”, a spus Iulia, lipindu-și o palmă de frunte. Erau doar ea și Alexandra, pentru că Soare plecase imediat după concurs la o petrecere a colegilor de firmă, aflați la un teambuilding în apropiere.

Goșa și Alexandrov erau lideri de echipe. Mai erau acolo Simona și Iza, care de când vin la scrabble s-au împrietenit, se vizitează acasă și își știu problemele personale; Dan și Cristina, cei mai tineri participanți, care s-au cunoscut la un concurs pe când erau juniori și acum sunt un cuplu, și alți câțiva.

În timp ce jucătorii de mimă scriau bilețele cu cuvinte, doi bărbați și-au instalat într-un colț o masă, două scaune, tabla, și-o sticlă de vin. Erau Faur și Septimiu Crivei, campionii en-titre la perechi, aceiași pe care i-am găsit jucând cu o seară înainte. Faur câștigase atunci cu 5-2 și Crivei, profesor de aritmetică modulară şi criptografie la Facultatea de Matematică-Informatică a UBB Cluj, voia revanșa.

„Ce joacă ăștia, mima?”, a întrebat Faur, aplecat deasupra literelor. „Pueril.”

Au jucat trei meciuri, câștigate de data asta de Crivei. Din când în când au ridicat privirile dintre literele lor, au pufnit în râs când Goșa încerca să mimeze „pursânge”, iar Faur a fost singurul care-a ghicit „cataleptic”. În afară de ei doi, n-a mai participat nimeni din cei clasați anul trecut în top 10 la distracția care-a durat până spre trei dimineața.

Starurile se odihneau pentru proba de duplicat de a doua zi, cea mai relevantă din scrabble.

Dacă la libere – singura probă jucată în campionatele în engleză – depinzi de literele pe care le extragi și norocul are un cuvânt de spus, la probele tehnice toată lumea pornește cu șanse egale. La duplicat, proba francezilor, fiecare jucător are la dispoziție câte trei minute în care să noteze pe un bilețel numărul mesei la care se află, poziția pe tablă și cuvântul cel mai valoros din cele șapte litere extrase de arbitru. Un program pe calculator generează toate variantele posibile și anunță soluția-top.

Compunerea și anticipația sunt probele creative, unde trebuie să fii artist, spune Faur. La compunere practic joci singur și scrii pe o foaie ordinea depunerilor și punctajul. Anticipația se joacă doar în România, fiind inventată aici. Arbitrul anunță grupele de litere, apoi jucătorii își pregătesc o strategie de depuneri, miza fiind să formeze cât mai mulți nouari – cuvinte de opt litere care agață două pătrate roșii, deci se multiplică cu nouă.

Am jucat doar duplicatul și o încercare eșuată de compunere. După ziua de libere, hotărâsem să mă concentrez mai mult pe ce se întâmplă în jur și mai puțin pe cum pierd eu. Odată cu începerea probelor lor preferate, glumeții de cu o seară înainte au devenit concentrați și înverșunați. Cereau liniște prin șșșt-uri înțepate, se ofticau când nu nimereau cuvântul top și făceau erori elementare din cauza tensiunii – de exemplu, scriau greșit pe bilețel poziția cuvântului, ceea ce însemna anularea depunerii. Erau așa de prinși de concurs încât au refuzat să amâne începerea unei partide de două ore pentru o televiziune locală care venea să facă un reportaj. Reporterii au ajuns, i-au filmat aplecați asupra meselor și, neavând pe cine să intervieveze, au plecat. (Nu le-am înțeles încăpățânarea de a se ține de program în condițiile în care mi s-au plâns că scrabble-ul nu e mediatizat și de asta le e greu să atragă jucători.)

N-au părut mișcați nici de bucuria mea atunci când am găsit două depuneri top („alungi”, 47 puncte și „diez”, 96), o victorie chiar mai mare ca primul scrabble, pentru că n-a mai ținut de noroc. Surpriza a fost însă Tudor, intransigentul care mă bătuse ridicând din sprâncene cu o zi înainte, despre care am aflat că a format mulți juniori. A venit la mine și mi-a dat câteva sfaturi, începând, bineînțeles, cu listele de cuvinte scurte.

Toți m-au bătut la cap cu asta, dar eu n-am înțeles de ce, odată ce-am terminat școala, aș mai vrea să învăț pe dinafară ceva. Asta e impresia cea mai puternică pe care mi-a lăsat-o comunitatea: un grup de elevi care continuă să învețe, să memoreze și să exerseze, ca de patru-cinci ori pe an să se reunească într-o minitabără de examene și petreceri. După fiecare probă, ies pe hol, dezbat, se laudă sau se lamentează – procesul etapei, cum zice Alexandrov –, fumează și beau o bere. Când unul dintre ei strigă: „s-au afișat!”, se strâng buluc în jurul unei liste lipite pe ușă, să afle clasamentul și punctajele.

Când au apărut punctajele după duplicatul de sâmbătă, Alexandra s-a strecurat printre jucători, apoi a venit să bată palma cu mine. Făcusem 437 de puncte și deși eram tot pe ultimul loc, m-a felicitat. Jucase și ea, extraconcurs, și punctase dublu. Câștigătorul probei, Sandu, avea 1.096 de puncte.

Duminică, la un alt tip de duplicat, am făcut tot vreo 400-500, vârful fiind 1.416. Mi s-a părut însă cel mai lung meci. Nu mai puteam să mă concentrez, mă foiam pe scaun, gândeam foarte încet și simțeam o moleșeală în tot corpul. M-am gândit la Faur, care spune că pleacă sleit de puteri după trei zile de jucat și am început să accept că scrabble-ul ar putea fi și el un sport.

*

După ultimele probe de duminică, jucătorii s-au împrăștiat. O parte au plecat direct la gară, unii s-au dus la masă, iar organizatorii au rămas în sală să facă clasamentele. În timp ce-l așteptam pe Soare lângă mașină, cu bagajele făcute, m-a sunat Alice. Voia să-mi dea o veste bună: nu eram ultima, ci penultima, pentru că devansasem un jucător din Brașov care a lipsit de la majoritatea probelor (același pe care-l bătusem prin neprezentare). Mi-a spus că au și o diplomă pentru mine, așa că am urcat înapoi în sală, unde încă se semnau și ștampilau cartoanele verzulii. Cu 2.785 de puncte în fața mea era campionul etapei, un învățător din Botoșani. Pe locul doi, Sandu, care încă se gândea la un cuvânt pe care l-a ratat, iar pe trei, Faur. Soare a ieșit pe un neașteptat loc 15, după ce sâmbătă lipsise de la prima probă, obosit după petrecerea din teambuilding. Goșa ieșise pe 12, Alice pe 17 și Simona pe 26.

Arbitrul a început cu premiile speciale: pentru arbitraj și pentru debut. Adică eu, „paralela”, cum a strigat cineva din spate când m-am ridicat să primesc diploma și să mă fotografiez cu organizatorul Sandu. Au început toți să mă aplaude, să mă pupe și să-mi spună că speră să ne mai vedem și la următoarele etape, și m-am emoționat.

M-am simțit tot weekendul ca eleva nouă dintr-o clasă de olimpici, întrebându-mă ce trebuie să fac să ajung ca ei și dacă aș avea vreo șansă. Nu eram convinsă că vreau, că îmi place, și mai ales că aș fi dispusă să muncesc cât muncesc ei. Dar voiam să știu că, dacă aș vrea, dacă scrabble-ul ar fi și pasiunea mea, aș putea. La final mi-am dat seama că, deși nu joc la fel de bine ca ei, mă primiseră deja în clasa lor cu brațele deschise. Cum mi-a scris Goșa în carnețel: „Andreea, când îți scriu aceste rânduri, tu caști, ești obosită, sătulă de tot scrabble-ul, dar voioasă că ai discutat cu oameni interesanți, gingași, răi și buni, amețiți de cuvinte ilare. Noi te-am acceptat în rândul nostru ca un om bun și de viitor și sperăm să mai participi la competiții cu noi.”

Cu acest gând, și cu consolarea că sunt penultima dintre cei mai buni 31 de jucători din țară, am plecat spre București. Pe drum, după ce-am trecut de Sinaia, Soare ne-a avertizat că ne dă o temă: „Vă dau o grupă de litere din care ies trei cuvinte valabile. Dar nu încă, la momentul potrivit.” În dreptul localității Comarnic, a făcut semn către indicator.

„Comarnic e cuvântul. Ia să vă văd.”

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *