Sport
Pentru
Schimbare

De Andreea Giuclea
Fotografii de Ioana Moldovan
25 mai 2021

O fostă gimnastă vrea să fim mai blânde cu corpurile noastre. O sportivă paralimpică nu-și ascunde dizabilitatea, ca să arate că ne putem depăși limitele. O fostă practicantă de karting ajută alte femei să aibă încredere la volan. O handbalistă vrea să nu acceptăm abuzurile și să nu uităm de potențialul copiilor care cresc la sat.

Am stat de vorbă cu 11 femei despre drumul lor în sport, relația cu propriul corp, importanța reprezentării, lupta cu prejudecățile și cu propria neîncredere, dar și despre cum au înțeles că își pot folosi vocea pentru a crea schimbare.

Poveștile lor ne arată cât de variate sunt rolurile pe care le pot ocupa femeile în sport și cât de valoroasă e perspectiva pe care o aduc; ne arată că atunci când ți se spune că drumul pe care l-ai ales nu e pentru tine nu înseamnă că trebuie să te oprești ci să-ți creezi propria rută; că reziliența și curajul se construiesc pas cu pas. Și că, atunci când ajungi să joci pe terenul pe care nu ți se dădea nicio șansă, e important să-ți spui povestea, pentru că poți schimba narațiunea pentru cele care te urmează.

Poți vedea lista completă sau poți citi direct povestea unei sportive apăsând pe numele lor:

Irina Giurgiu

Antrenoare de fotbal feminin: Victoria durează doar o zi

Diana Bulimar

Fostă gimnastă: E normal să nu fim toate fotomodele

Cristiana Oprea

Pilot de raliu: Condu-ți curajul

Maya Păduraru

Para-snowboard: Pe pârtie, toată lumea e a ei

Ana-Maria Brânză

Spadasină: Rolul de campion vine la pachet cu rolul de model

Emilia Vizitiu

Acolo unde se joacă rugby-ul adevărat

Teodora Căbuț și Oana Koulpy

Fotbal feminin amator: Incluziune prin sport

Laura Savu

Women Rally: Încredere la volan

Crina Pintea

Handbal feminin și curajul de a-ți folosi vocea

Gabriela Popescu

Rugby pentru toți

Irina Giurgiu

29 de ani, București, fotbal feminin

Victoria durează doar o zi

Când a primit mailul de la UEFA, pe 1 ianuarie, Irina Giurgiu era acasă, în Maramureș, și vorbea cu familia pe Messenger: cu părinții; cu fratele ei, Bogdan, antrenor; cu sora ei, Florica, fotbalistă și mama unui băiat de doi ani. Le-a spus să aștepte, l-a deschis și a început să strige de bucurie, ca și cum tocmai câștigase un meci.

Devenise prima femeie din România cu licența UEFA Pro, cu care putea antrena în Liga I.

A închis apelul video și a mai citit o dată, să se asigure că e numele ei. Deși se descurcase bine la examenul online din decembrie, unde prezentase două teme – istoria fotbalului feminin și încălzirea – vestea a venit ca o ușurare, după șase ani de când muncește să devină antrenoare, de când și-a dat seama că nu poate ajunge departe ca jucătoare, pentru că a început fotbalul prea târziu.

Irina a crescut bătând mingea cu sora, fratele și cu alți copii dintr-un sat maramureșan la 50 de kilometri de Baia Mare. Se uitau împreună la meciurile Stelei și Barcelonei, echipe iubite de tatăl lor, și priveau din tribună jocurile echipei comunei. Nu știa însă că și fetele pot juca fotbal profesionist, așa că la 12 ani, ea și Florica au mers la handbal. A ieșit campioană la junioare și se pregătea cu echipa de senioare a HCM Baia Mare în vara în care a aflat că în oraș s-a înființat o echipă de fotbal feminin. Sora ei juca deja de un an și, când a văzut ce fericită e, a schimbat parchetul din sală cu gazonul.

Fotbalul feminin era la început în România, așa că nu i-a fost greu să recupereze. Pentru că se implica la antrenamente și era studentă la Facultatea de Educație Fizică, după doi ani a fost propusă antrenoare la grupa de junioare. După încă doi ani, a preluat și echipa de senioare, rămasă fără antrenor. „Eu sunt o persoană căreia îi place tot timpul să-mi iasă bine, să fiu prima, la orice joc. Și când eram la țară, eu făceam regulile, eu inventam jocul. Îmi plăcea să conduc și au văzut stofa asta de lider.”

La 20 de ani, nu știa multe despre antrenorat, în afara unor exerciții de încălzire de la handbal. Când președintele clubului a întrebat-o „Irina, ce tactică vei aborda sezonul ăsta?”, a căutat pe Google „tactică fotbal”. Când a răspuns la un interviu pentru site-ul clubului, a șters întrebarea „Ce strategie ai?”, pentru că nu știa ce să răspundă.

A învățat de pe internet, din comentariile meciurilor, de la președintele clubului, care o invita la cină cu familia lui și-i explica linii defensive și sisteme de joc pe o tablă cu pioni. A început să privească meciurile ca antrenor, căutând întâi sistemul de joc al echipelor. După Școala de Antrenori, în 2016 a obținut Licența UEFA B, cu care putea antrena în campionatul feminin (în fotbalul masculin, cu licența B poți fi doar secund de juniori și de liga a doua). Când începe ceva, nu-i place să renunțe la jumătate, așa că a continuat și cu licența A.

Că țintește și licența Pro, cu care ar fi putut antrena și în Liga I masculină, n-a avut curaj să spună decât familiei, care i-a susținut fiecare pas cu câte un „Bravo, Irina!” sau „Hai că poți!”. De la ceilalți s-a temut că va auzi: „Uite-o și pe asta ce vise are”.

Irina Giurgiu lângă poartă, cu mingea în mână
Irina Giurgiu cu mingea la picior.

Mai auzise că n-o să reușească. Avea 22 de ani când a devenit antrenoare secundă la echipa națională de senioare și au fost voci care au spus că e prea tânără sau că a ajuns la București pe pile. La cursurile de antrenorat, auzea șușoteli când ținea prezentări sau era întrebată dacă și-a făcut manichiura. S-a întrebat dacă e locul ei acolo și s-a gândit chiar să renunțe.

Dar iubea fotbalul și a înțeles că dacă își dorește o carieră, trebuie să continue, indiferent de ce spun alții.

La primele cursuri pentru licența UEFA Pro, începute în septembrie 2019, mai mult a ascultat. Era singura femeie dintre 18 bărbați, printre care foști fotbaliști ca Mirel Rădoi, Adrian Mutu, Dorin Goian sau Florin Bratu. Se temea să nu spună ceva greșit, să nu fie criticată, să nu i se spună că nu are experiență și se trezește vorbind.

Dar colegii au implicat-o în discuții, au încurajat-o și n-a simțit că o desconsideră. A început să răspundă și să adreseze și ea întrebări antrenorilor invitați, încercând să înțeleagă cum să adapteze programele de antrenament la fotbalul feminin, unde se iau multe goluri pe contraatac și trebuie pregătită mai bine defensiva. „Tot timpul mă gândeam dacă ar putea jucătoarele mele să facă lucrurile alea, dacă sunt la nivelul respectiv.”

„Am făcut totul de plăcere, fără să mă gândesc că voi putea ajunge jucătoare bună, că o să fiu antrenoare cunoscută. Am început treptat și pe parcurs am învățat că se poate mai mult.”

Cam o oră după ce-a primit mailul, se bucura când se gândea la el. „Am luat licența, yeee!”. Dar, așa cum le spune și jucătoarelor ei, victoria durează doar o zi. Apoi te pregătești pentru următorul meci, iar ea încă are lucruri de învățat.

Ca să fie zilnic pe teren și să progreseze, a fondat în 2017, împreună cu soțul ei, echipa ACS Dream Team București, prin care vrea să le ofere fetelor șansa unei cariere în fotbal, pe care ea n-a avut-o. Are 47 de jucătoare, de la grupe de junioare la echipa de senioare, care a promovat în 2020 în liga a doua.

La antrenamentele de la ora 18, intră uneori și ea pe teren; din mijlocul echipei, simte mai bine intensitatea antrenamentului, dacă e prea ușor sau pot mai mult. Aleargă cu ele la exercițiile fizice și intră și la cele tehnice, de pasare sau de posesie, ca să le explice mai bine. Pentru că are multe jucătoare tinere, la început juca și în meciuri, să le ajute, dar în ultimul sezon din liga a treia, n-a fost nevoie de ea. Au încheiat fără înfrângere și fără gol primit.

Dacă seara e pe teren, ziua e în biroul Federației Române de Fotbal de lângă Arena Națională. Din 2016, coordonează dezvoltarea fotbalului feminin la nivel de copii și juniori: organizează competiții școlare, cupe și caravane. E antrenoare principală la naționalele U16 și U17 și speră ca într-o zi să conducă și senioarele, cu care să se califice la un turneu final. Pentru că primește des întrebări despre drumul ei în antrenorat, și-a lansat un site unde-și povestește experiențele. Fotbalul feminin a crescut cantitativ în ultimii ani, spune, dar ca să facă pasul următor, are nevoie în primul rând de mai mulți antrenori bine pregătiți.

Deși ar putea scrie istorie ca prima antrenoare din fotbalul masculin, spune des că drumul ei rămâne în fotbalul feminin, la creșterea căruia vrea să contribuie.

Speră să nu rămână mult timp singura femeie cu toate licențele. „Mi-aș dori să vină mai multe antrenoare din urmă, să progresăm împreună.”

Diana Bulimar

25 de ani, București, fostă gimnastă

E normal să nu fim toate fotomodele

Diana Bulimar, fostă gimnastă medaliată cu bronz cu echipa la Jocurile Olimpice din 2012, nu se poate uita nici acum la o fotografie pe care a postat-o pe Instagram în noiembrie 2020, în care i se pare că i se vede „burtica”. Era nemachiată și purta doar o pereche de blugi. Zâmbea spre cameră din profil, cu mâinile sprijinite de genunchi și de sub părul necoafat i se vedea spatele gol.

Era prima dintr-o serie pe care a postat-o sub numele Baby Blue, culoarea ei preferată și filtrul aplicat celor nouă poze pe care i le-a făcut, într-o duminică ploioasă, prietenul ei, fotograf: „poze cât mai raw, cât mai simple, cât mai eu”, cum le-a descris, prin care a vrut să spună o poveste despre corpul ei.

În cele nouă postări, a scris despre cum a trecut de la a fi o gimnastă foarte slabă și „foarte fit” – pentru că mânca doar ce i se punea în față și se temea de cântar –în partea opusă, în care și dacă ținea diete, tot „pufoasă și grăsuță” se simțea. A scris despre cum s-a îngrășat nouă kilograme după ce-a renunțat la performanță la 21 de ani și și-a dat voie să mănânce orice și la orice oră. Dacă voia cereale sau McDonald’s la 3 dimineața, asta mânca. Seara, când ieșea în oraș cu prietenii, nu refuza o shaorma. După o viață în cantonamente, nu știa să gătească și cel mai des mânca sandvișuri.

A scris și despre criticile legate de greutate pe care le-a citit în social media când a participat, în 2018, la emisiunea Exatlon. I se păruse o oportunitate bună într-o perioadă în care nu știa decât că nu mai vrea să audă de gimnastică. I s-a spus că e grasă sau că nu pare să fi făcut sport de performanță, la cum arată. Când a văzut reluările, i s-a părut că arăta „ca o lună plină”.

A scris despre dietele – „cu mâncat sau nemâncat” – pe care le-a încercat după emisiune, pentru că nu se putea uita în oglindă și nu-i plăcea nimic la ea, și despre fetele slabe cu picioare lungi și abdomen plat pe care le vedea în social media.

Văzând că nimic nu funcționează, a hotărât să renunțe la orice regim și să-i dea timp corpului să-și revină; să mănânce ce are nevoie, dar fără excese. A început să gătească și și-a dat seama că iubește salatele. De pe internet și de la Anca Surdu, dublă campioană mondială la gimnastică aerobică, pe care a cunoscut-o la emisiune, a învățat despre nutriție și cum să aibă răbdare cu corpul ei. A înțeles că nu trebuie să fie mereu slabă, ci să-și găsească un echilibru.

Diana Bulimar la paralele
Diana Bulimar stă în picioare pe paralele

Și-a dorit ca din experiența ei să învețe și alte fete. O întristează când se gândește la copiii de 13-14 ani care cred în pozele extrem de editate din social media, mai ales că a văzut, mergând la evenimente, că în realitate oamenii nu arată ca pe Instagram. O întristează presiunea pe care o simt fetele, mai ales în liceu, să arate într-un anume fel, să nu iasă pe stradă nemachiate, să facă tot ce fac prietenii lor. Vrea să le arate, prin propria poveste, că nu trebuie să facă nimic din ce nu vor; trebuie doar să fie ele.

„E normal să nu fim toate fotomodele.”

Are și ea zile când se uită în oglindă și se gândește: „Ia uite cum arăt”, sau când se apucă de abdomene la 9 seara. „Creierul meu încă se luptă.”

Dar a înțeles că nu mai poate fi fata cu pătrățele care era când făcea gimnastică. Nici nu ar mai vrea, pentru că nu i se mai pare feminină.

După retragere, n-a vrut să antreneze de performanță, ci să încurajeze oamenii să facă mișcare. A făcut un masterat de marketing și management și cursuri de antrenor personal, iar acum ține zilnic ore de fitness pe WhatsApp sau pe Zoom, cu grupe de tinere, dar și cu femei de peste 60 de ani. De câțiva ani, i s-a făcut dor de gimnastică și a început să lucreze cu copii între doi și șase ani la GymNadia, o sală colorată din complexul Ion Țiriac deschisă la inițiativa Nadiei Comăneci. I-a învățat să urce pe bârnă, să se rostogolească, să-și țină picioarele întinse și a început să se gândească că i-ar plăcea să îi vadă cum evoluează, să le facă un program pe următorii trei-patru ani.

„Nu e ușor să ai libertatea de a vorbi. În sport oricum ești judecat, pentru cum arăți și pentru ceea ce faci în timpul performanței și după performanță. Doar că mi-am dat seama că oamenii trebuie să aibă o viață și după sport, trebuie să evoluezi.”  

Nu mai exclude posibilitatea de a antrena în viitor, dar ar face lucrurile diferit. Ar vrea ca alți copii să nu se teamă să vină la sport și „să nu mai existe balada asta cu gimnastele trebuie să fie foarte slabe”, mai ales că sportivele nu-și mai încheie cariera la 15-16 ani. Ar vrea ca fetele să fie mai bine pregătite psihic și să li se explice de ce le fac rău dulciurile, nu doar să li se interzică. Altfel, după șase zile de restricții, în ziua liberă vor mânca din toate, cum făcea și ea când era la lotul olimpic din Deva și își petrecea dimineața de duminică făcând turul culinar al orașului. Oprea întâi la Fornetti, apoi la cofetărie, apoi la McDonald’s-ul din centru și încheia cu niște batoane de la supermarket. Apoi alerga îmbrăcată cu trei treninguri sau se deshidrata, pentru că a doua zi trebuia să urce pe cântar.

Ar vrea să învățăm să lucrăm cu corpul pe care îl avem, nu să-l încadrăm într-un tipar.

O vreme, s-a ferit să vorbească despre problemele din gimnastică. După ce-a participat la Exatlon, care i-a adus mai multă popularitate decât anii de sport, după ce-a ajuns la un echilibru în relația cu corpul ei și după reacțiile primite la postările de pe Instagram – fete care i-au mulțumit și i-au spus că e un exemplu – a înțeles că experiența ei contează și că o poate povesti altora. Că, așa cum a trecut ea peste blocaje și anxietăți, o pot face și alții.

A înțeles că poate avea o voce și vrea să o folosească mai mult. „Faptul că în gimnastică totul era tabu m-a făcut și pe mine să nu vorbesc atât de mult despre asta. Cel puțin până acum doi ani, când mi-am dat seama că e normal. E OK. E timpul să vorbim.” 

Cristiana Oprea

29 de ani, București, pilot de raliu

Condu-ți curajul

Cristiana Oprea și-a dorit să-și schimbe mașina de raliu de când a participat pentru prima oară la o etapă din Campionatul European de Raliuri, în iulie 2019 la Roma. Concura de patru ani la nivel național cu o Dacia Sandero, o mașină pentru începători, dar la volanul Peugeot-ului 208 R2, pe care îl conducea pentru prima oară, a simțit o siguranță pe care n-o mai simțise. Era o mașină mai puternică și mai precisă, care o ajuta să meargă mai încrezător, să frâneze mai târziu, să accelereze mai repede.

Participarea la primul raliu european, pe care și-o dorea de mult, a fost cel mai frumos moment al carierei, dar și cel mai amar, pentru că i-a adus multe critici. Unii piloți i-au spus că nu e pregătită, că se grăbește și că mulți s-ar bucura să iasă în decor. După, i-au reproșat că s-a prezentat într-o emisiune TV ca prima femeie pilot din România care a participat în Campionatul European, neștiind că și Raliul României fusese parte din calendarul european în 2002, când a luat startul un echipaj feminin format din Carmen Berghea și Gabriela De Reu. (Cristiana și-a recunoscut greșeala, dar spune că etapa din România nu avea participare internațională și nu era la nivelul celor de acum.) I-au mai spus că se promovează prea mult, deși a fost printre ultimele locuri pe majoritatea probelor.

Pentru ea, fusese important să termine raliul. Era primul cu o mașină diferită, cu motor mai puternic, cu probe mai dificile, mai lungi și mai tehnice, iar un abandon ar fi putut însemna un final de carieră. Se împrumutase de bani și garantase închirierea Peugeot-ului cu propria mașină, ceea ce acum i se pare o inconștiență. A terminat pe 28, din 40 de mașini înscrise la start și care 31 au ajuns la finish, dar a simțit că n-a fost foarte departe. „Nu poți să zici că am mers prost dacă jumătate au abandonat.”

Tot acolo, s-a clasat pe locul 2 pe un podium feminin, într-un clasament separat.

Că se promovează prea mult și ar trebui întâi să aibă rezultate a auzit des în cele șase sezoane de când concurează în campionatul național. Deși a fost mereu pasionată de mașini, a început târziu cariera de pilot. La primul raliu a terminat ultima, cum crede că e firesc pentru un începător. A progresat treptat, s-a menținut la mijlocul clasamentului și a urcat pe podium în Cupa DACIA (un clasament al piloților cu Sandero): locul doi la Raliul Argeșului, în 2019. I s-a spus și atunci să nu se bucure, că a fost o conjunctură, pentru că alte mașini abandonaseră.

În motorsport, performanța depinde de bugetul pe care-l ai. Cristiana a fost susținută în primul an doar de mama ei, apoi s-a zbătut să găsească sponsori. A început, mai ales în ultimul an, să-și vadă cariera de pilot ca pe un business și să arate și munca pe care o face pentru a o susține: postări în social media, interviuri, prezentări pentru parteneri, proiecte de PR și grafică, ca surse alternative de venit, tricouri și căni pe care le vinde pe site-ul ei.

 „Oamenii tot timpul mă întreabă: «OK, e o pasiune, și ce faci în rest?». Nu e o pasiune, muncesc full-time. Sunt singură în treaba asta.”

Cristiana Oprea în combinezon
Cristiana Oprea la volan

Asta vrea să transmită oamenilor din afara motorsportului prin povestea ei: că trebuie să-ți asumi cu hotărâre un drum, un vis, și să-l faci să se întâmple. Așa că de la începutul anului, poartă pe combinezon și pe mașină mesajul „Drive your courage”.

„Degeaba ești curajos dacă nu faci asta conștient, daca nu pui un picior în fața altuia și nu faci pas cu pas ce trebuie ca să ajungi acolo. Pentru că n-o să se întâmple peste noapte. Degeaba ești curajos dacă aștepți să se întâmple.”

În 2019, după Roma Rally, a scos Sandero-ul la vânzare și a hotărât să treacă la o clasă superioară (piloții punctează în mai multe clasamente, în funcție de capacitatea motorului). A reușit s-o vândă abia în toamna lui 2020. Tot atunci a devenit parte din echipa UniCredit Leasing Motorsport, a găsit încă un partener și a reușit să-și cumpărere propriul Peugeot 208.

Cu noua mașină, care are omologare internațională, vrea să participe în 2021 la mai multe raliuri europene și balcanice, pentru că în comunitatea internațională simte mai multă susținere. Iar în 2022 vrea devină prima româncă pilot din Campionatul Mondial de Raliuri.

Pentru că simte nevoia de mai multă reprezentare, în 2019 a lansat platforma Femei în Motorsport, unde promovează româncele din automobilism și motociclism, pentru care a fost premiată la Gala Societății Civile.

„O să continui să militez pentru nevoia de reprezentare a femeilor în rândul piloților și pentru susținere, dar nu susținere pasivă. Pentru că nu-mi doresc ca fetelor care vin din urmă – și nu doar fetelor –, să le fie rușine de ce fac.”

Simte responsabilitate când tinere fete îi spun că o admiră, dar și-ar dori să fie mai multe, să nu mai pară ceva special că e singura din campionatul național de raliuri. Ar vrea ca altora să nu le fie rușine să se bucure de ce fac, cum i-a fost ei după valurile de comentarii: câteva luni a ezitat să mai posteze, și-a pus la îndoială întregul drum în motorsport și s-a gândit să renunțe. Au ajutat-o discuțiile cu Ramona Rusu, triplă campioană la drift, care i-a povestit experiențele ei asemănătoare și a încurajat-o să nu se oprească. Iar când a urcat prima oară la volanul noii mașini pentru teste, și-a amintit cât de mult îi place ce face.

E hotărâtă să continue să vorbească despre sexismul pe care-l vede reflectat și în motorsport, oricât hate va primi; de faptul că Federația Română de Automobilism Sportiv a înființat în 2020 un lot național de juniori pe care îi susține financiar și nu a inclus în primul an nicio fată pilot, deși se încadra și ea ca vârstă (sunt două fete copilot și de anul ăsta va fi și Cristiana inclusă); de faptul că atunci când un pilot a înjurat-o, a amenințat-o și i-a spus că e frustrată că e femeie și ar trebui să meargă la psihiatru, comisia de disciplină care i-a analizat reclamația a hotărât că nu e nimic în neregulă. Iar asta, crede Cristiana, descurajează alte femei să depună plângere.

„Până n-o să fim suficient de multe și n-o să ne asumăm că e a safe space to talk, că poți să spui în sport că se întâmplă niște lucruri nasoale, mai e de muncă. Asta aș vrea s-o schimb, dar nu neapărat pentru motorsportul românesc; în general, pentru femei. OK, se întâmplă ceva greșit, te lupți cu chestia asta. Nu ți-e rușine s-o spui.”

Maya Păduraru

12 ani, Iași, para-snowboard

Pe pârtie, toată lumea e a ei

Să înveți să mergi cu o proteză e ca și cum cineva ți-ar înfige un băț în picior și ți-ar spune: „Mergi!”, spune Maya Păduraru, o elevă de 12 ani din Iași căreia îi plac engleza și româna și care-și dorește să devină chirurg ortoped. A început să folosească una la un an după ce și-a pierdut, de sub genunchi, piciorul stâng.

Înainte să înceapă durerile la gleznă, care o trezeau din somn la 5 dimineața și care nu treceau oricâte analgezice lua, și înainte să afle, la opt ani, că are cancer osos, era tot timpul în mișcare. Fie la orele de înot, fie la joacă cu alți copii din cartierul ieșean Tătărași, cu care alerga, sărea coarda, juca rațele și vânătorii, se dădea cu bicicleta sau cu rolele; uneori până la 12 noaptea, alteori până uita să intre în casă să mănânce.

Când făcea sport, se simțea liberă. 

Asta i-a lipsit cel mai mult în camera de spital cât o bucătărie de apartament, cu două paturi, un frigider și un televizor în care și-a petrecut 10 luni. Acolo a făcut 18 cure de citostatice, urmate de zile în care se simțea rău și stătea mai mult în pat. Acolo se juca, în zilele bune, cu Gabriela, colega de salon care i-a devenit cea mai bună prietenă, și cu ceilalți copii de pe etaj: cântau, dansau pinguinul sau meneaito și, dacă era vreo aniversare, le vizita un magician. Acolo o durea tot mai rău piciorul și îi spunea des mamei, care dormea când pe scaun, când cu ea în pat, cât îi lipsește înotul.

De acolo a plecat, pe 18 februarie 2017, spre o operație în care știa că e posibil să i se amputeze piciorul. Când s-a trezit, mama încerca să i-l acopere cu un cearceaf.

„Nu-l mai am, nu?”, a întrebat-o. Apoi s-a culcat la loc.

Maya în apă
Maya în camera ei, lângă placa de snowboard

În primul an, s-a deplasat în cărucior și în cârje. Prietenii din cartier, cu care a vorbit zilnic din spital, se luau la întrecere care să o împingă, dar îi era greu să stea în cărucior și să-i vadă alergând sau pe biciclete. Când părinții se gândeau că va trebui să instaleze rampe sau chiar să se mute la o casă fără etaj, le-a spus să aștepte, să vadă dacă poate să se descurce singură. Se enerva dacă voiau să o ajute pe scări și încerca să urce singură, în fund, lăsându-și o pereche de cârje sus și una jos. Când mama se gândea că trebuie să renunțe la serviciu ca să aibă grijă de ea, îi spunea că o sufocă și mai bine se întoarce la spitalul unde lucrează ca statistician. Voia să-și ia singură mâncarea și să-și ducă singură ghiozdanul la școală.  

În septembrie 2018, a început să meargă cu proteza, ajutată de o cârjă.

La început, își lăsa greutatea mai mult pe piciorul drept, pentru că nu avea încredere în cupa protezei din carbon. A învățat treptat să fixeze corect manșonul de silicon care-i protejează pielea, să monteze și să controleze proteza.

A început să meargă la kinetoterapie, ca să-și refacă musculatura. A reușit să urce singură scările. A revenit la înot și a învățat să-și folosească mai mult forța brațelor.

După câteva luni, mergea fără cârje.

După jumătate de an, s-a urcat din nou pe bicicletă.

După un an, s-a dat prima oară cu snowboardul și a simțit că „toată lumea e a ei”.

În toamna lui 2019, aflase de la firma care i-a făcut proteza că Mihăiță Papară, un sportiv paralimpic care a câştigat prima medalie a României la para-snowboard, căuta fete cu dizabilități pentru o tabără sportivă internațională. Înainte să-l vadă pe Papară pe Instagram, Maya nu știa că există competiții pentru persoane cu dizabilități. Își dorea să continue cu înotul, dar știa că șansele să concureze cu sportivi sănătoși sunt mici.

Pe pârtie, a regăsit sentimentul de libertate. A învățat să-și lase greutatea când pe câlcâie, când pe vârfuri, și să aibă mai multă încredere în proteză. În a doua tabără, în ianuarie 2021, aluneca deja singură.

„Înainte, credeam că persoanele cu dizabilități o să fie limitate toată viața și că o să trebuiască să depind de cineva toată viața. Apoi am început să fac snowboard și mi-am dat seama că sunt mai independentă decât credeam.”

Snowboardul i-a arătat că poate fi mai independentă decât credea și vrea ca și alții să știe că își pot depăși limitele. Așa că nu-și ascunde dizabilitatea. Merge în fustă la școală, le spune copiilor de la înot care se uită lung la ea că o pot întreba orice și intră în vorbă cu oamenii de pe stradă, întrebându-i „Sunt interesantă, nu?”. Vrea ca după pandemie să meargă la spitalul din Iași, să le arate copiilor că n-are un picior și că nu trebuie să le fie frică.

„Am prieteni cu dizabilitate cărora le e frică să arate sau să spună, li se pare că e un dezavantaj total. Le-am spus că nu, ești total normal, poți să faci orice îți dorești. De asta, vreau să vorbesc cu cât mai multă lume care are curiozități, pentru că e greu să ieși pe stradă să se holbeze lumea la tine. Dacă vorbești cu ei și le explici, a doua oară când o să vadă, o să știe.”

Vrea să devină chirurg ortoped, ca să fie și ea un sprijin pentru copiii care se simt descurajați, cum au fost medicii ei pentru ea; să le arate că nu e un capăt de lume dacă îți pierzi un picior.

Și vrea să ajungă, împreună cu Gabriela, la Jocurile Paralimpice din 2026.

Pentru că atunci când își pune placa în picioare, când se ridică și vede în jur pârtia și munții acoperiți de zăpadă, e mândră că dintr-o fată de 18 kilograme, fără un picior, pe un pat de spital, a ajuns „o fată sportivă și ambițioasă”.

Ana-Maria Brânză

36 de ani, București, spadasină

Rolul de campion vine la pachet cu rolul de model

În fiecare sâmbătă dimineață, începând din februarie, campioana olimpică la spadă Ana-Maria Brânză spune povestea unui sportiv la început de drum, în emisiunea UP – Micii campioni ai României! de pe Digi24. Vizitează bazine de înot și piste de atletism, terenuri de tenis, fotbal sau golf, săli de scrimă sau handbal pentru a descoperi tineri care fac performanță.

Vine dintr-un sport puțin mediatizat și știe cât de important e pentru un sportiv la început de drum să simtă încredere și recunoaștere a muncii, „să aibă minutul lui de glorie”.

Le spune să creadă în ei și atunci când sunt jos – mai ales atunci –, și atunci când se simt singuri; să muncească pentru visul lor, să se înconjoare de oameni care să-i motiveze să facă un pas în plus, pentru că o să conteze mai târziu; cum i-au spus ei colegii mai mari din sala de scrimă a Centrului Olimpic din Craiova, unde s-a mutat la 13 ani, pentru că visa să devină o campioană.

Le spune părinților să nu pună presiune pe copii și să-i încurajeze chiar dacă pierd la primele competiții, cum i-a spus ei mama după primul concurs național, unde a ieșit penultima: dacă întoarce clasamentul, o să fie vicecampioană.

Tot pentru copii a scris, în 2018, cartea En Garde! Fetița cu mască tricoloră, în care și-a povestit drumul în scrimă, fără să-l idealizeze. A descris momentele frumoase, de pe podium, ca medalia de argint de la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008, la individual, sau cea de aur obținută cu echipa la ediția din 2016, dar și despre cele dificile – cum a fost locul șase cu echipa la Jocurile Olimpice din 2012 din Londra –, pentru că a vrut să le arate că performanța, ca și viața, are suișuri și coborâșuri.

Ana a înțeles că rolul de campion vine la pachet cu cel de model când s-a întors în sala de antrenament după argintul olimpic câștigat la Beijing și doi copii i-au spus că s-au apucat de scrimă pentru că au văzut-o la televizor. „Atunci am realizat că prin rezultatele mele pot fi o sursă de inspirație pentru cei mici”, scrie în carte. „Că un campion este, de fapt, un model și că are o responsabilitate față de cei care îl privesc și îl admiră.”

Simte o datorie și față de scrimă: e vicepreședintă a Federației de Scrimă, vorbește la evenimente, participă la demonstrații de scrimă și comunică mult cu fanii pe rețelele de socializare. A simțit pe pielea ei lipsurile unui sport slab finanțat și nu i-a fost ușor, ca adolescentă, să înțeleagă de ce se antrenează cu adidașii lipiți cu scotch, pentru că se găureau repede, de ce nu merită un costum nou, ca ale adversarelor pe care le învingea la competițiile internaționale, sau de ce medaliile ei rămâneau în umbră, în timp ce pe prima pagină a ziarelor vedea doar fotbal.

„Sportul pe care eu îl practic nu are notorietatea de care aș avea eu nevoie. Dar datoria mea, ajunsă la acest nivel, e să ofer ceva înapoi acestui sport care m-a ajutat să devin omul de azi.”

Ana-Maria Brânză cu spada și masca
Ana-Maria Brânză într-o fandare

Multiplă campioană europeană și mondială, numită de trei ori cea mai bună spadasină a lumii și singura care a câștigat de patru ori Cupa Mondială la spadă, Ana vorbește des despre muncă și ambiție – cuvânt pe care l-a transformat în brand personal și într-un logo, AMBitious, pe care îl poartă pe costumul de scrimă – pentru că asta crede că a stat la baza performanțelor ei.

Pentru că a fost talentată de mică și și-a dat seama că prinde repede, în perioada junioratului nu era la fel de motivată să muncească. Se ferea de pregătire fizică, iar dacă antrenorul îi spunea să facă 10 fandări, se oprea la nouă. Când a ajuns la seniori, a înțeles că talentul nu e suficient și că nu poate compensa lipsurile din pregătire doar prin dorința mare de luptă. În finala olimpică din 2008 de la Beijing, a pierdut pentru că n-a mai făcut față fizic. „Îmi consumasem toate resursele și acolo trebuia să muncesc mai mult, la pregătire, refacere, recuperare. Nu puteam să trăiesc doar din talent. Talentul m-a dus pe podium, dar n-o să mă țină acolo veșnic.”

A căzut apoi în extrema opusă, când nu mai ieșea din sală. A căutat alte metode de antrenament: a încercat yoga, cycling, înot, alergat și a început să lucreze cu un preparator fizic. A participat la un semimaraton și a încurajat oamenii să facă sport organizând un cros caritabil de ziua ei, cu donații pentru copii cu autism. În postările dese din social media, prezintă și munca din spatele medaliilor: trezitul devreme din cantonamente, lipsa de motivație din unele dimineți sau durerile de la antrenamente, pentru că vrea să arate că performanța nu se obține doar cu zâmbetul pe buze și că e important să nu renunți când e greu. „Un campion e acel om care nu renunță la visul lui.”

După Jocurile de la Londra, unde echipa a plecat sperând la aur și s-a clasat pe șase, a plâns zile întregi și a simțit că a dezamăgit pe toată lumea. În următorii patru ani, s-a hrănit din amintirea acelui eșec. Când simțea că nu are chef să se dea jos de pe canapea și să meargă la antrenament, urca în pod și privea o fotografie cu ea plângând după competiție. Și-a tatuat pe încheietura mâinii drepte „No matter what, never give up”.

„Cred că asta trebuie să facem cu toții: să nu ne dăm bătuți, să ne dăm voie să visăm în continuare, dar să nu așteptăm așa, pur și simplu, că lucrurile nu se întâmplă de la sine, trebuie să faci ceva pentru ele. Și să nu ne pierdem speranța. ”

În 2016, la Rio, a câștigat, împreună cu Loredana Dinu, Simona Pop și Simona Gherman, singura medalie de aur din delegația României.

Vara aceasta, la 36 de ani, se pregătește să participe pentru a cincea oară la Jocurile Olimpice. Știe că se apropie de finalul carierei, dar nu e convinsă că Tokyo va fi ultimul capitol; iubește prea mult scrima și vrea să vadă cât de mult își poate împinge limitele.

Anul trecut, după ce competiția s-a amânat cu un an din cauza pandemiei, s-a operat la genunchi, unde avea dureri. A fost prima operație din carieră și, deși a mai avut accidentări care au ținut-o departe de scrimă, simte că niciodată nu i-a fost atât de greu să revină în formă.

„Dar cu atât mai mult îmi crește dorința și ambiția de a reuși din nou.”

Emilia Vizitiu

31 de ani, București, jucătoare de rugby

Acolo unde se joacă rugby-ul adevărat

Când se gândește că în iunie va întâlni naționala Rusiei în divizia de elită a Campionatului European de Rugby în 7 feminin, unde România s-a calificat pentru prima oară, Emilia Vizitiu simte că o strânge ceva de spate. A mai jucat cu campioana europeană în 2008, când avea 18 ani, și a rămas cu amintirea unei echipe dure, chiar fioroase.

Când se gândește la Franța, o altă echipă europeană puternică, își amintește de înfrângerea cu 55-0 din 2019 și cum le privea în vestiar ca un copil care vedea pentru prima oară niște jucătoare profesioniste de rugby.

Când se gândește la Anglia, se gândește la tradiția rugbystică a țării, unde toți părinții își duc de mici copiii pe teren, fie că sunt fete sau băieți.

Emilia, care la 31 de ani e căpitanul României, își mințea la început părinții că merge la handbal. Rugby-ul nu le părea un sport potrivit pentru o fată de 30 de kilograme și 1,30 metri. Când ajungea la liceul din Pașcani, în loc să intre în sala de handbal din dreapta, unde se antrenau fetele, cotea spre terenul din stânga, unde băieții jucau rugby. În primii ani, când erau toți începători, s-a antrenat cu ei și când ajungea acasă cu genunchii noroiți, le spunea părinților că s-a împiedicat pe drum.

Până în duminica în care tatăl s-a îmbrăcat și a însoțit-o. Pentru că avea un meci amical, n-a mai putut să-l mintă și au ajuns la stadion. Antrenorul care îi era și diriginte l-a convins atunci s-o lase să facă ce-i place. În clasa a șaptea, i-a spus, oricum era mai bine la sport decât pe străzi, „cu golanii”.

La 14 ani, juca la echipa de senioare din Pașcani, pentru că nu erau suficiente jucătoare pentru echipe de junioare. La 16 ani, debuta la echipa națională. Nu avea unde să vadă rugby feminin (abia de câțiva ani se transmit meciuri live pe Facebook), așa că modelul ei a fost Daniel Carter, din Noua Zeelandă. Studiindu-i gesturile, cum își calcula pașii și distanța înainte să șuteze, și-a propus să nu rateze nici ea nicio transformare. Nu credea că poate ajunge la nivelul lui, dar putea fi cea mai bună jucătoare din campionatul intern, titlu câștigat de opt ori.

La 20 de ani, a devenit căpitanul naționalei. În Women’s 7 Trophy, eșalonul secund al competiției europene de rugby în 7 – care se joacă în echipe de șapte, în reprize de câte 7 minute și care din 2016 e sport olimpic – au oscilat până în 2017 între locurile 4 și 6. Apoi au început să se agațe de locul 3. În 2019, deși au început cu două înfrângeri, au învins favorita Portugalia, au terminat pe 2 și s-au calificat la pentru prima oară la Grand Prix Series, divizia de elită a Campionatului European.

Pe podium, când și-a văzut medalia la gât, Emilia s-a gândit la cei 10 ani în care a muncit ca să ajungă „acolo unde se joacă rugby-ul adevărat”. Calificarea i-a arătat și că generația ei merita mai mult decât un campionat intern cu doar trei echipe de senioare, decât terenuri denivelate cu iarbă până la genunchi, decât meciuri fără spectatori și fără indemnizații.  

Emilia Vizitiu pe teren
Emilia Vizitiu zâmbește cu mingea în brațe

Acum încearcă să ajute ea generațiile viitoare. „Ascund foarte bine frustrarea asta, nu mă las condusă de ea. Nu cred că ar mai avea rost acum să plec în altă parte. Mai bine rămân aici să lupt pentru viitor.” 

Pentru că a simțit că rugby-ului feminin îi lipsesc antrenori specializați, metode uniforme de pregătire și literatură de specialitate, s-a înscris la doctorat ca să studieze pregătirea tehnico-tactică a junioarelor și vrea să-și transforme teza într-o metodologie de pregătire a fetelor care să fie preluată și aplicată la nivel național. În februarie, a fost aleasă reprezentanta rugby-ului feminin în Biroul Federal al Federației Române, rol din care poate crea o strategie de dezvoltare a rugby-ului feminin.

De trei ani, antrenează junioare la Agronomia București, unde și joacă, și predă educație fizică la o școală din sectorul 6. După ore, revine în campusul studențesc Agronomia și se schimbă în echipament. Trece pe lângă terenul care-i pare tuns și îngrijit ca un covor, față de cele pe care a crescut ea, și merge spre sala de forță, să strecoare și o ședință de pregătire fizică înainte de antrenamente. Vrea să fie pregătită pentru întâlnirea cu cele mai bune jucătoare din Europa.

Zilele ei sunt mereu pline pentru că, așa cum le spune fetelor când o întreabă „Profa, dar cum ați rezistat?”, atunci când îți place ceva, atunci când vrei să te dezvolți și să ai un impact, trebuie să investești: timp, antrenamente, energie, efort.

Ei i-a plăcut rugby-ul atât de mult încât la 19 ani, când prietenul ei i-a cerut să aleagă între el și sport, pentru că în loc de întâlniri mergea la antrenamente, a ales sportul fără să stea pe gânduri.

Dacă auzea replici răutăcioase ca „Ce faci tu la rugby, faci gogoși?”,întorcea spatele și pleca.

Dacă s-ar accidenta sau ar deveni mamă, tot ar reveni pe teren să mai joace, cât o mai țin genunchii și plămânii.

Așa că nu se descurajează nici acum, când îi e greu să convingă fetele să vină la rugby. Știe că nu e un sport mediatizat și atractiv pentru adolescente, că i-e greu să concureze cu Instagram și TikTok, că părinții sunt încă reticenți când aud de rugby pentru fete.

„Ar trebui încurajate și fetele care fac box, și fetele care fac karate. Să respectăm decizia fiecăruia; dacă asta îi place, haide să-l susținem, să-l încurajăm, să-i dăm încredere. Îi dai încredere unui sportiv și doar dacă stai de vorbă cu el și-l întrebi despre ce face.”

După pandemie, vrea să organizeze mai des în școli concursuri de rugby-tag, o competiție dinamică, fără contact direct, care prinde bine la copii și prin care îi poate atrage spre rugby. Din primăvară, face parte dintr-un proiect european inițiat de Școala de Antrenori care-și propune să învețe 100 de antrenori și profesori de sport cum să antreneze fetele și cum să crească baza de selecție.

Vrea să organizeze Cupe de mărțișor, de 1 iunie sau de Crăciun, pentru că jucătoarele au nevoie de concursuri ca să-și păstreze motivația și să progreseze. Le-a spus fetelor să convingă fiecare câte o prietenă să vină la antrenament și i-a invitat la meciuri pe elevii cărora le e dirigintă.

Visează să fie 200 de echipe de rugby feminin în țară, dar s-ar mulțumi măcar cu 10; măcar în orașele mari, care au și echipe de băieți. Visează și să urce pe podiumul european în grupa de elită, dar știe că pentru generația ei e târziu. În timp, crede că viitoarele jucătoare pot ajunge acolo. „Cu mine antrenor, să plâng de emoții. Asta vreau.”

Teodora Căbuț și Oana Koulpy

28 de ani și 34 de ani, București, fotbal feminin amator

Incluziune prin sport

Teodora și Oana obișnuiau să ajungă primele la întâlnirile săptămânale de fotbal feminin amator pe care le organizau înainte de pandemie. Pregăteau terenul acoperit din Parcul Tineretului pe care-l închiriau de obicei, umflau mingea și întâmpinau fetele, care aflau de întâlniri dintr-un eveniment pe Facebook. Unele veneau pentru prima dată, altele constant din iunie 2019, de când au pornit grupul informal prin care vor să încurajeze femeile să facă sport, indiferent de vârstă, etnie, orientare sexuală sau abilități fotbalistice.

După ce-și încălțau ghetele, își prindeau părul și făceau câteva mișcări de încălzire, se împrăștiau pe teren: „Hai să jucăm!”.

Teo și Oana s-au cunoscut în februarie 2018, ca adversare la prima ediție a turneului „Fotbal pentru Diversitate”, organizat de Q Sports, o inițiativă a asociației MozaiQ care încurajează incluziunea și participarea persoanelor LGBTQI+ în sport. Oana, care are 34 de ani și lucrează în marketing sportiv, obișnuia să joace cu băieții în fața blocului în copilărie, apoi la încălzirea dinaintea antrenamentelor de scrimă, în cei cinci ani în care a făcut performanță. Teodora, care are 28 de ani și lucrează în televiziune – controlor emisii –, nu jucase deloc până la 24 de ani, când s-a alăturat unui grup informal de fotbal feminin din Cluj, United Women of Cluj-Napoca. Șase luni mai târziu, debuta pentru o echipă de senioare din liga a doua, iar acum joacă în liga 1 cu FC Carmen București.

Oana se înscrisese în turneu cu Club Sportiv Ocazional (CSO), o echipă formată ad-hoc cu prieteni cu care juca ocazional baschet, și s-a amuzat de cât de competitivă era Teodora. Teo participa cu United Women of Cluj-Napoca și era curioasă cine e în spatele echipei cu numele Club Sportiv Ocazional.

Echipa Teodorei a câștigat turneul, așa că în 2019 a găzduit în Cluj a doua ediție, iar ea s-a implicat în organizare. Pornise între timp propriul grup, Cluj United, unde invita săptămânal fetele la fotbal, prin evenimente publice pe Facebook. Văzuse cum e să fii parte dintr-o comunitate care te acceptă în august 2018, când a participat în Paris la Gay Games, o competiție sportiv-culturală destinată comunității LGBTQI+ despre care spune că i-a schimbat viața.

„M-am dus cu o oarecare homofobie internalizată. Nu voiam să apar, nu voiam să zic ceva, să se vorbească, să se știe. Până când am ajuns acolo și am văzut că se poate și altfel și că e OK să fii diferit și să nu te privească cineva chiorâș că ai luat pe cineva de mână sau că te-ai sărutat cu cineva în public sau efectiv că joci orice.”

S-a întors din Paris dorindu-și să creeze și acasă același sentiment de comunitate și apartenență. În martie 2019, la o lună după turneul din Cluj, unde s-a revăzut cu Oana, s-a mutat la București pentru a începe o relație și un job nou. Au început să organizeze și aici ieșiri săptămânale, sub umbrela Club Sportiv Ocazional.

Portret cu Teo și Oana, spate în spate
Portret cu Teo și Oana, spate în spate

Au fost zile când au fost doar ele două, dar și zile cu 15 participante, și au înțeles că pe lângă pasiune, îți trebuie și rezistență ca să construiești o astfel de comunitate. „În momentul în care zici că faci asta, trebuie să pui un event și să accepți că unii o să dea attending sau interested și alții n-o să dea, pentru că nu vor să vadă Facebook-ul, că se află. Și tu, organizator, nu știi la ce să te aștepți, cine și câți o să vină. Și trebuie să fii acolo, că e ninsoare, că e ploaie și să vezi cine vine”, spune Oana.

Tot în 2019 au preluat împreună Q Sports și organizarea turneului. Au participat la workshopuri internaționale organizate de European Gay & Lesbian Sport Federation și au cunoscut cluburi cu misiuni asemănătoare din Europa. În februarie 2020, la a treia ediție, peste 50 de participante – din țară și străinătate, membre sau aliate ale comunității – au jucat fotbal, au făcut galerie, au primit trofee și medalii, iar la final au sărbătorit cu bere și pizza.

A fost și ultima oară când au jucat fotbal înainte de pandemie.

În ultimul an, au încercat să țină comunitatea aproape prin întâlniri pe Zoom, în care au vorbit despre ce se întâmplă în viețile lor și și-au amintit cum a fost la turneu. Vara au ieșit în parc cu bicicletele, iar în toamnă au organizat un queer sports quiz online, în cadrul Lunii Istoriei LGBT. Primiseră finanțare să crească proiectul și să organizeze o conferință de fotbal feminin, pe care au transformat-o într-un site unde Teodora, împreună cu alte pasionate de fotbal, scriu poveștile a 30 de fotbaliste din generații diferite.

Vor să extindă activitatea Q Sports și caută persoane din București care să coordoneze grupuri de tenis și baschet. În mai, după un an și două luni de pauză, au reluat și ieșirile la fotbal.

„Participarea la Gay Games a fost un moment definitoriu și punctul de cotitură. M-a motivat să fac mai multe pentru ceilalți și sper ca evenimentele pe care le facem noi, la rândul nostru să motiveze și pe alții să schimbe ceva.” (Teodora)

Pentru că merg pe un drum nebătătorit, nu le e clar unde pot visa să ajungă. Teo și-ar dori ca impactul lor să fie în zona de vizibilitate și de schimbare de percepții despre comunitatea LGBTQ+, pentru că „lumea e foarte speriată de acest subiect”, iar Oana ar vrea mai degrabă o schimbare în interiorul acesteia, pentru că primesc uneori întrebări, inclusiv din comunitate, de genul „Ce vă trebuie să faceți un grup separat? De ce trebuie să fie așa specific?”.

Privesc cu admirație spre sportive cunoscute din alte țări care-și asumă public identitatea și luptă împotriva discriminării, dar cred că va mai dura până vor apărea și în România astfel de voci.

Până atunci, cel mai mult își doresc ca fetele să vină să facă sport și să nu li se pară ciudat. „E greu să găsești o strategie și un punct unde vrei să ajungi, când suntem în poziția asta unde nu există nimic și am vrea să facem ceva”, spune Teodora.

„Pur și simplu facem și vedem unde ne ducem.”

Laura Savu

44 de ani, Cluj, Women Rally

Încredere la volan

De fiecare dată când auzea motoarele karturilor în copilărie, Laura Savu lăsa temele și fugea pe pistă. Locuia aproape de Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei din Făgăraș, unde făcea karting de la șapte ani, dusă de tatăl ei. Îi plăcea că învață să ia singură decizii. „Pe circuit nu mai ești cu mama, cu tata, ce fac acum, cum fac, ajută-mă. Te ajută să te formezi singur și să fii responsabil.”

Mergea la competiții doar cu antrenorul și doi mecanici, cu karturile copiilor urcate pe un microbuz. Nu aveau salopete sau căști colorate și branduite și uneori împărțeau mai mulți copii o cască. Nu a concurat în afara țării și, deși urmărea în fiecare weekend Formula 1, nu visa că ar putea să ajungă acolo, pentru că nu vedea nicio femeie.

La jumătatea liceului, s-a oprit. Învăța pentru admiterea la stomatologie și nu mai avea unde să progreseze cu sportul. Nu știa că există competiții de karting pentru adulți și credea că e vârsta la care toți se opresc. Îi plăcea și medicina, de când se juca cu păpușile și le doctoricea. După facultate, a lucrat trei ani în Germania, iar în 2014 s-a întors în țară cu gândul să-și deschidă un cabinet. Atunci l-a cunoscut pe Horațiu, viitorul ei soț.

Pe lângă profesie, au descoperit că au în comun și pasiunea pentru motorsport.

A început să-l însoțească la etape din campionatul național de raliuri, unde el concura ca pilot, și să-l ajute cu organizarea Raliului Clujului. A ajuns din nou și pe o grilă de start, în competiții de amatori, pentru că nu avea buget pentru campionatul național. S-a clasat pe podium și spune că asta le-a arătat celor din lumea motorsportului că și ea e pasionată de mașini. „Mulți nu înțelegeau de ce îl susțin așa de mult pe Horațiu în raliuri, în organizare, în participare, mă duceam cu el la toate evenimentele.”

Văzând cât de mulți bărbați participau la raliurile din campionat, a început să viseze la un eveniment asemănător cu la fel de multe femei. Știa că mai sunt femei care iubesc mașinile la fel de mult ca ea, dar și că despre ele se spune că se tem și nu se descurcă la fel de bine la volan. S-a gândit că ar putea să le transmită din încrederea pe care ea o simte în mașină, câștigată în cei 10 ani de karting.

Așa a pornit, în 2018, Women Rally, o competiție în care femeile își testează limitele pe un circuit sigur, la volanul mașinilor personale.

La prima ediție, organizată în parcarea unui mall din Cluj pe 15 septembrie 2018, a avut la start 32 de participante. Multe i-au scris apoi pe Facebook că s-au bucurat să cunoască așa de multe iubitoare de mașini și să iasă din zona de confort, iar asta i-a dat curaj să continue.

Laura Savu la volan
Laura Savu în tribune

Anul următor, s-a extins în Alba Iulia și Timișoara și a primit din partea Federației de Automobilism Sportiv titlul de campionat național. În 2020, a adunat, în premieră la București, 60 participante pe un traseu de lângă Arena Națională și a găsit un partener principal, care a preluat numele campionatului, Women Rally – Bosch Car Service.

Se ocupă singură de organizare, de la comunicarea cu șoferul care livrează baxurile de Coca-Cola, la cea cu primarul, pe care îl invită la startul festiv. Deși a păstrat pacienții pe care-i îngrijește de aproape 20 de ani la cabinetul deschis împreună cu soțul ei, merge mai rar, pentru că e mult timp plecată: când nu e la întâlniri cu parteneri din cele trei orașe e la competițiile de karting ale celor doi băieți, campioni naționali la clasele Pufo (7-9 ani) și Mini (9-13 ani). Concurează mai ales în Italia, unde competiția e mai puternică și au șanse mai mari să se facă remarcați, iar Horațiu a renunțat la cariera de pilot ca să-i susțină.

Laura n-a pornit Women Rally ca să demonstreze ceva, dar crede că, în timp, poate să contribuie la o schimbare a prejudecăților despre femeile din trafic. Vede bărbați care privesc de pe margine uimiți, dar și încântați că „femeile pot să conducă așa bine, cu scârțâit de roți”. Alții o sună și îi spun că vor să facă o surpriză soției sau partenerei și s-o înscrie.

„Scopul meu e să încurajez femeile să capete mai multă încredere la volanul propriei mașini, ceea ce ar fi un beneficiu apoi în condusul de zi cu zi.”

Mai mult decât o competiție sportivă, vede evenimentul ca pe o comunitate în care femeile se încurajează una pe alta. Se bucură când află de foste participante care au rămas prietene, iar la dineurile de după curse organizează o licitație caritabilă pentru organizații ca Little People sau Tineretul Maltez; anul acesta va promova importanța prevenției cancerului de sân.

Din 2020 a introdus o clasă de mașini electrice și vrea să pornească și un club de karting electric, ca să promoveze grija pentru mediu printre copii. O sună des părinți și o întreabă unde îi pot duce, dar în Cluj nu există un circuit de karting. E și un mod de a-i învăța pe cei mici reguli de circulație și importanța condusului prudent. „În momentul în care te lovești cu un kart, mare lucru nu pățești, dar îți dai seama de impactul pe care îl poți avea.”

Crede că o femeie încrezătoare la volan nu e doar un conducător auto mai bun, ci și un exemplu pentru copiii ei, și vrea să le ajute să se bucure de timpul petrecut în mașină în familie. Să povestească, să facă exerciții la matematică sau să joace fazan, cum joacă familia ei pe drumurile lungi spre concursuri.

Crina Pintea

31 de ani, București, handbal feminin

Curajul de a-ți folosi vocea

În vara lui 2020, înainte de începerea noului sezon, Crina Pintea, pivotul naționalei de handbal feminin, a învățat din tutoriale YouTube să facă măști din bumbac. Era pasionată de croitorie de când își făcea haine din rochiile mamei, și, la propunerea unor prieteni, a cusut în două săptămâni 150 de măști verzi, portocalii, roz sau albastre. Ajungea acasă după antrenamente, asculta muzică și umplea casa de ațe, ace și material.

A oferit o parte prietenilor și colegelor de echipă. Restul de 100 le-a donat proiectului „Cu ghiozdanul pe uliță” al Asociației Atelierul de Bine, care a cumpărat din fondurile strânse prin vânzarea lor rechizite pentru elevi din zonele rurale. Tot pentru ei, handbalista de la CSM București a făcut cozonaci și a decorat turtă dulce într-un eveniment online de Crăciun.

Și-a dorit să ajute copiii din sate, pentru că de acolo vine și ea.

Crina a început handbalul mai târziu decât alte jucătoare. Își dorea din clasa a V-a, de când a văzut un meci la televizor. Avea 1,85 la 16 ani și voia să-și valorifice fizicul, dar părinții se temeau că o să crească și mai înaltă. În plus, era cea mai mare dintr-o familie cu patru copii care trăia din munca câmpului și creșterea animalelor și era nevoie de ea în satul din județul Bacău, unde muncea uneori de la 5 dimineața până noaptea.

La 16 ani, i-a convins spunându-le că pleacă de acasă. Împreună cu un profesor, i-a scris o scrisoare lui Gheorghe Tadici, fost antrenor al naționalei, atunci la Zalău. S-au întâlnit după un meci, iar antrenorul i-a recomandat să meargă la Vâlcea să se antreneze cu junioarele Oltchimului, pe atunci cea mai bună echipă din România.

Pentru că nu făcuse niciun sport, a pornit de la zero: a învățat să alerge, să paseze, să prindă mingea. S-a retras de la școală un an ca să poată sta de dimineața până seara în sala de handbal, cu două tricouri și două sandvișuri în ghiozdan. Oricât de obosită era când ajungea la cămin, oricât de dor îi era de surorile și de fratele ei, oricât de singură se simțea, hotărâse că nu se mai întoarce acasă decât în vizită.

„Pentru mine n-a fost nimic altceva decat să reușesc, asta a fost în mintea mea.”

Crina Pintea întinde mingea spre cameră
Crina Pintea cu mingea

După ce-a terminat junioratul, a jucat șase ani la Zalău, din recunoștință că Tadici a ajutat-o să înceapă, apoi în Germania, Franța și Ungaria. În decembrie 2018, a fost numită cel mai bun pivot al Campionatului European. În 2019, a câștigat Liga Campionilor cu Győr, unde se va întoarce din această vară, după doi ani la CSM București.

În cei patru ani în care a jucat în străinătate, în culturi handbalistice care pun preț pe exprimare individuală, încurajare pozitivă și încredere, a redescoperit cum să lupte pe teren și cum să-și folosească vocea în afara lui.

La începutul lui 2019, a vorbit pentru prima oară în presă despre abuzurile psihice și fizice ale antrenorului de la Zalău: a povestit cum a umilit-o în fața echipei, spunându-i că e proastă, putoare, anti-handbal, cămilă, urangutan; cum a scuipat-o, cum a călcat-o în picioare și cum a lovit-o cu un pumn în spate.

A făcut-o pentru că și-a dorit o schimbare pentru generațiile viitoare de sportivi; pentru ca alte jucătoare să aibă curaj și să nu mai accepte astfel de situații. A vrut să arate că lumea s-a schimbat și nu se mai face așa performanță și să le spună oamenilor să nu renunțe, oricât de greu le e, pentru că doar așa își pot îndeplini visurile. Și ea se trezea în multe dimineți simțind că nu mai poate, dar își spunea să mai încerce o zi.

„N-am vrut să arăt cât de greu mi-a fost mie, ci că încă se întâmplă lucrurile astea și încă sunt foarte mulți copii care suferă și stau acolo, sau nu toți sunt la fel de puternici ca mine și renunță la visul lor.”

A primit multe mesaje pozitive, mai ales de la jucătoare care i-au povestit că au trecut prin experiențe asemănătoare, dar au tăcut sau au renunțat la sport. A primit și multe critici: că se plânge, creează dramă și n-ar trebui să vorbească.

Dacă ar da timpul înapoi, ar face-o din nou. „Pur și simplu asta am trăit, asta am simțit și asta am spus”.

Și-ar dori ca mai mulți sportivi să vorbească despre lucruri importante din societate, cum vede că se întâmplă în străinătate. Dar crede că în România ești criticat pentru orice pas și nu e ușor să nu te lași afectat. În ultimii ani, a făcut terapie și a lucrat cu un mental coach, a citit și a ascultat podcasturi despre creier și emoții, a făcut cursuri de actorie și public speaking, ca să-și depășească teama de-a vorbi în public. A mers la dansuri, a cântat la pian și a cusut, activități care au ajutat-o să se detașeze de handbal și să revină pe teren cu mai multă energie și concentrare.

Primește mesaje de la oameni care-i spun că nu face decât să bată o minge, dar crede că sportul ar trebui valorificat mai mult. „Te învață cum să lucrezi în echipă, cum să empatizezi, cum să aplanezi un conflict, cum să vorbești cu profesorii sau cu părinții.”

Sportul i-a dat și încredere în corpul ei: nu mai merge pe stradă gândindu-se unde să se ascundă, cum făcea când era mică și lumea râdea pentru că era prea înaltă, și nu se ferește nici să poarte tocuri.

Sportul i-a oferit mai ales șansa unui viitor mai bun, atât ei cât și fratelui și surorii ei, care își construiesc și ei cariere în handbal. Știe însă că cei mai mulți copii din sate „uitate de lume” ca al ei nu au șansa să-și descopere talentele. Vrea să-i ajute să-și continue studiile, să vorbească în școli despre cum să lupți pentru visul tău și cum îți dezvolți mentalitatea de învingător. Visează mai ales la o școală de handbal.

Știe cum e să muncești din greu și să ai responsabilități de mic și crede că astfel de copii pot face diferența, indiferent de domeniu.

Gabriela Popescu

35 de ani, Gura Humorului, rugby

Rugby pentru toți

Gabriela Popescu nu s-a gândit niciodată că va conduce un club de rugby. Când era mică, voia să fie profesoară de engleză. Apoi a studiat business la Londra și a lucrat la o casă de brokeraj. Când s-a întors în Gura Humorului, după trei ani, a vrut să le arate tinerilor din zonele rurale că există viață dincolo de satul lor. A început să meargă în școli și să facă testări vocaționale, ca să-i ajute să-și descopere talentele. Le-a oferit ședințe de consiliere, ghiozdane cu rechizite și tabere de engleză.

Dar cea mai buna metodă de-a avea un impact e sportul de echipă, crede Gabriela: îi face mai empatici, mai atenți la nevoile celuilalt și la coeziunea grupului, le crește încrederea și stima de sine. Sunt progrese pe care le vede – și le măsoară, prin teste de inteligență emoțională –, la cei 40 de tineri între 14 și 18 ani din mediul rural, din familii monoparentale sau cu părinți plecați în străinătate, incluși în programul social „Rugby pentru Toți”, pornit în 2017.

Nu plănuia să includă rugby-ul în proiectele de educație non-formală ale ONG-ului Te Aud România, pe care îl înființase în 2014, dar discutând cu antrenorul Clubului Sportiv Școlar Gura Humorului, a înțeles că e un loc cu istorie în acest sport, de unde au plecat jucători de națională ca Viorel Lucaci sau Mihai Macovei, dar și că mulți se pierd pe drum.

Ca să-i ajute să continue cu sportul, dar și cu școala, le acoperă taxele de cazare și masă la Colegiul „Alexandru cel Bun”, cu ajutorul sponsorilor; îi ajută la materiile unde au nevoie; organizează cursuri de engleză și de educație financiară, ședințe de dezvoltare personală cu psihologul fundației, unde învață să-și controleze emoțiile, să nu reacționeze violent, cum să se comporte într-un grup, și sesiuni de mentorat cu persoane de succes precum Dan Suciu, purtător de cuvânt al Băncii Naționale Române, Sergiu Manea, CEO al BCR, sau Daniel Kearvell, fost director general al DHL România.

Dincolo de un posibil drum în viață, Gabriela vede în sport și un mod de a-i ține aproape de școală. „Sportul te ajută să fii bine psihic. În momentul în care ai mintea limpede, performezi mult mai bine și la școală”. Ea a descoperit târziu sportul, când era în Londra, unde toată lumea alerga sau juca rugby, și de atunci e nedespărțită de sală. A alergat două maratoane și trei semi-maratoane, iar seara, când ajunge acasă, face exerciții cu mingile și greutățile din living, unde o învață și pe fiica ei să facă mișcare.

În 2018 a înființat, cu susținerea lui Daniel Kearvell, și un club de rugby de seniori, care participă în al doilea eșalon al campionatului național. A acceptat să fie președintă fără să stea mult pe gânduri. „Sincer, nu mi-am dat seama în ce mă bag. (…) Am zis: «Hai s-o facem, că o facem pentru juniori, practic continuăm munca începută».”

Gabriela Popescu cu mingea în mână
Gabriela Popescu aruncă o minge în aer

Primul sezon a fost unul în care a învățat cum să afilieze clubul la federație, cum să-l înscrie în campionat, cum să țină ședințe cu 30 de rugbiști care o priveau de la înălțime, ea nefiind foarte înaltă. În primul an, antrenorii au convins foști jucători să se întoarcă pe teren și i s-a părut ciudat să le vorbească ea, cu mai puțină experiență în rugby. La prima ședință, le-a citit regulamentul în jurul unei mese rotunde, au semnat contractele și apoi i-a încurajat să spună ce gândesc și ce așteptări au, dar nimeni n-a spus nimic. Acum țin întâlniri mai relaxate – câte 15 minute în vestiar sau pe teren, înainte de antrenament – și vorbesc deschis pe grupul comun de Facebook; unele limite s-au păstrat: sportivii au și un grup separat pe WhatsApp, fără „doamna președintă”.

Nu o deranjează că e singura femeie care conduce un club de rugby din România, pentru că și în Londra, la casa de brokeraj din centrul financiar unde lucra, erau două femei și 28 de bărbați. „Ce mi-aș dori să înțeleagă femeile e că și asta te face puternică, să fii femeie într-o lume a bărbaților.”

Și-ar dori ca prezența ei să le dea încredere și altora. Să le arate că nu trebuie să știi totul înainte să pornești la drum și că nu e greșit să ai nesiguranțe. „Toată lumea le are, dar le administrezi pe parcurs, așa cum vin. Cred că ăsta e unul dintre lucrurile foarte importante atunci când pornești, să pornești fără frică. Sau dacă o ai, să ți-o învingi natural.

I-ar plăcea ca proiectul să fie un model de replicat și de alte comunități, și de alte sporturi. „Pentru mine asta ar însemna succesul cu adevărat.”

„N-am inventat eu roata, pur și simplu am luat niște elemente care existau și le-am dat o formă complexă. Programul poate fi ușor replicat în alte zone, de alte organizații, urmând niște pași pe care eu în mare parte i-am creionat. ”

Dar are și zile în care se așază în scaunul portocaliu de la birou, se uită la lista de to-do de sub tastatură și și-ar dori să poată face mai multe; să nu aibă atât de multe constrângeri bugetare; să nu trebuiască să aleagă, de exemplu, dacă să plătească testele RT-PCR, care depășesc 10.000 de euro, bani care ar trebui să meargă la jucători, sau să nu înscrie echipa în campionat, pierzând astfel un an. Conduce un club privat, nefinanțat din bani publici, care uneori e la limita supraviețuirii.

Vede însă și multe posibilități de creștere, atât pe plan sportiv, cât și managerial, iar asta o motivează. Vrea să construiască un club cât mai bun pentru sportivi, pentru șansa pe care le-o oferă. Pentru cei șase care au ajuns la loturile naționale. Pentru Robert, care joacă acum în al doilea eșalon din Franța. Sau pentru copilul timid care are grijă de trei frați mai mici când părinții pleacă în străinătate, care acum trei ani nu avea nicio direcție despre viitor, iar acum e în clasa a XI-a la o școală profesională, e focusat pe rugby și urmează să înceapă un job de vară găsit de unul dintre mentorii din program.

„Mi-as dori să încercăm să redefinim un pic performanța”, spune Gabriela, care vede progrese și în faptul că un copil învață engleza. „Toată lumea vorbește de performanță, că ei trebuie să fie campioni și să participe la olimpiade, trebuie să fie de 10. Nu, performanța poate însemna și să-l aduci de la 4 la 6. Și să se mențină la 6.”

Pentru astfel de victorii mici, dar importante, a rămas în Gura Humorului. Pentru sentimentul de apartenență pe care nu i-l poate da un oraș mare; pentru că vede tot mai mulți oameni la stadion și tot mai mulți copii care vin la sport, în loc să-și ia scutire. „Poate cel mai important lucru e sentimentul pe care îl ai când reușești să faci ceva pentru comunitatea ta. Că dai și tu ceva înapoi, nu ești doar la primit.”


Abonează-te la Poveşti din Sport, un newsletter despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim, scris de Andreea Giuclea.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *