Un străin în clasa Alexandrei

În prima zi de școală, am fost la Caracal să scriu o poveste despre cum depășește o școală un eveniment traumatic. M-am întors cu multe întrebări despre mine și despre meseria pe care o fac.

Când intri în curtea unui liceu în prima zi de școală, te aștepți să vezi grupuri mari de elevi și de părinți, buchetele de crini și trandafiri, scaunele din curte, boxele din fața intrării și profi la costum pe lângă ele.

Dar în curtea Liceului „Mihai Viteazul” din Caracal, în prima zi de școală, mi-au sărit prima dată în ochi camerele de luat vederi pe trepied și, în fața lor, reporterii cu microfoane în mâini.

Am mers acolo pentru că mi-am dorit să aflu ce planuri au adulții din școală pentru a-și ajuta elevii să gestioneze emoțional faptul că o colegă de-ale lor, care abia terminase clasa a noua, a fost răpită într-o zi de vacanță în care încerca să vină de acasă, din comuna Dobrosloveni, în Caracal, la meditații. Că a urcat în mașina unui bărbat la ocazie în iulie și că nu s-a mai întors acasă. Că informațiile oficiale indică faptul că ar fi fost violată și ucisă și că asta e și varianta pe care principalul suspect le-a zis-o polițiștilor.

Mi-am dorit, dincolo de orice, să înțeleg prin ce trec ei într-o primă zi de școală, pentru că trauma legată de pierderea unui coleg se poate întâmpla în orice școală. Membrii trupei de folclor din care a făcut parte Alexandra Măceșanu purtau tricouri cu poza ei și mesaje de protest. „Alo, 112? Sunt Alexandra și vreau să trăiesc.” „Alexandra #erou.” În curtea școlii, am mers la una dintre fete și am apucat să spun cine sunt și de ce sunt acolo. Mai devreme își ștersese câteva lacrimi de pe obraz în timpul discursurilor în care era menționată Alexandra. Când un cameraman s-a întors către grup, încercând să ia un prim-plan cu fotografia de pe tricourile elevilor, fata s-a întors cu spatele la mine și a început să discute cu colegii ei. 

De obicei, când sunt în curtea școlii, acesta e unul din momentele în care încerc să intru în vorbă cu grupul. De data asta, am simțit că nu e locul meu acolo și n-am știut ce să fac. Ar fi trebuit să o bat pe umăr și să încerc să smulg un răspuns?

Am ascultat-o pe Valentina Ciulavu, directorul adjunct al liceului, prezentând invitații de la festivitate: prefectul, subprefectul, viceprimarul și trei inspectori școlari, unul dintre ei chiar fostul director al liceului, Liviu Mitroi. „Vă rog să aplaudați, este chiar o onoare pentru noi”, le-a transmis ea elevilor cu vocea puțin nesigură. La microfon, i se auzea respirația greoaie, iar din când în când făcea pauze mai lungi între cuvinte ca să-și recapete suflul. Discursurile despre noi începuturi și performanțe școlare au fost întrerupte din loc în loc de referințe la Alexandra. De păreri de rău și „sunt alături de”. Ciuvalu a încheiat seria de discursuri spunând că liceul așteaptă ca Alexandra să se întoarcă. I-am auzit pe elevi spunând același lucru în fața camerelor și am chestionat în gând informațiile pe care le citisem în presă: cum adică să se întoarcă?

După festivitate, am privit-o pe Ciuvalu în timp ce discuta cu televiziunile. M-am învârtit câteva minute bune până să merg către ea, să o întreb dacă ar vrea să vorbească și cu mine. Am văzut că se chinuie să ia un teanc de buchete de pe masă, așa că am intervenit să o ajut. Am mers împreună la ea în birou, unde a vrut să-mi dea și mie un buchet de flori. Am refuzat. Mă simțisem oricum ciudat că în calitate de jurnalist am ajutat-o să le care.

Ciuvalu mi-a povestit că au un psiholog școlar care va merge în clase – nu doar să vorbească despre ce s-a întâmplat cu Alexandra, dar să discute și despre planurile lor de viitor. Că vor modifica orarul, astfel încât toate clasele din schimbul de dimineață să înceapă la 8:00 și restul la 14:00. Că vor închide porțile pe durata orelor și că vor verifica carnetele de elev la intrare. Că vor cere operatorilor de transport ca microbuzele cu care vin elevii din alte localități să-i aducă până la clădirea liceului. Am auzit în planurile ei teama pe care o resimt adulții, dar nu am auzit cum le va oferi asta sprijin emoțional elevilor.

Îmi răsuna în cap întrebarea dacă ea crede că Alexandra e în viață sau dacă ideea că se va întoarce e doar un mod prin care încearcă să depășească trauma. Dar cum să pun întrebarea asta?

Ciuvalu m-a condus la clasa unde a învățat Alexandra. A deschis ușa și am văzut că elevii se ridică mecanic din bănci să salute. Diriginta, o femeie mică de statură, îmbrăcată cu o rochie lungă și cu o eșarfă bleumarin pe cap, mi-a zis de la catedră că par o elevă. La rugămintea lui Ciuvalu, mi-au arătat locul lăsat liber în a doua bancă de la mijloc. Acolo era locul Alexandrei. I-am zis dirigintei că aștept la ușă să termine de discutat cu elevii, în timp ce instinctul de reporter îmi striga că aș putea să mă strecor în spatele clasei, să observ, să ascult și să notez. Dar dacă eu și colegii mei am fi trecut prin ceva asemănător când eram a zecea, mi-aș fi dorit să simt în ceafă privirea unui străin în prima zi de școală?

În fața ușii, m-am ferit ca să nu apar în cadrele cameramanilor care filmau din capătul holului. Apoi am văzut că se apropie o femeie din partea presei, alături de o profesoară. Profesoara a bătut la ușă, diriginta a ieșit, reporterul a intrat în clasă, a pozat banca a doua și a plecat. N-am apucat decât să fac un pas în lateral, să mă depărtez de dirigintă și profesoară. Chiar și așa, am auzit când diriginta a zis „nu e normal, nici n-am apucat să-mi cunosc noii elevi”. S-a întors în clasă și a închis ușa în urma ei.

După aproape jumătate de oră, când a ieșit la final cu florile în brațe, a trecut repede pe lângă mine. Am bâlbâit un „aveți nevoie de ajutor?”. Mi-a zis că nu și a plecat mai departe. Ar fi trebuit să merg după ea?

În munca de teren, nu am o problemă să intru în clase și urmăresc discuțiile de acolo. Vorbesc cu elevi, diriginți sau directori. Iar dacă ei nu vor să vorbească cu mine prima oară, îi bat pe umăr și a doua oară și le mai explic o dată ce-mi doresc. N-am putut să fac asta în prima zi de școală la Caracal fără să mă simt încă un intrus care insistă să răscolească niște emoții puternice pe care oamenii încă n-au învățat să le gestioneze.

Deplasarea mea acolo nu s-a încheiat cu un articol publicat imediat. Pentru că singurul lucru pe care am putut să-l înțeleg în câteva ore e că nu am cum să scriu și să procesez trauma unei comunități întregi într-o singură zi. Când o școală pierde un elev, e nevoie mai mult decât o zi în acel loc ca oamenii să învețe să trăiască cu ce s-a întâmplat și ca eu să pot spune o poveste completă. Dar vreau să aflu cum trec școlile peste situații dificile – cum vorbesc elevii între ei, cum deschid profesorii o conversație despre traumă, cum gestionează părinții emoțiile copiilor, cum îi ajută consilierii școlari pe toți să treacă mai departe fără a se preface că nimic nu s-a întâmplat.

Dacă tu și școala ta ați trecut sau treceți printr-o situație dificilă – de la faptul că ați aflat de boala gravă a unui profesor sau elev, până la cazuri de sinucidere –, scrie-mi la nicoleta.cosoreanu@decatorevista.ro despre ce discuții aveți între voi, ce simți că te ajută, ce te-ar ajuta – sau, dimpotrivă, de ce crezi că nimeni nu vorbește despre asta.


Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *