„Unitatea de măsură în jurnalism ar trebui să fie încrederea, nu simpatia”

Presiunea de a plăcea publicului, îndrăzneala tot mai crescută a autorităților de a îngreuna munca jurnaliștilor și alte îngrijorări ale presei românești de azi.

Fotografie de la Festivalul Internațional de Jurnalism, 2022, de Ilaria Sofia Arcangeli.

Recent, pregătindu-mă pentru un panel la Festivalul Internațional de Jurnalism de la Perugia, am întrebat mai mulți jurnaliști români despre amenințările și oportunitățile pe care le văd astăzi în profesie. Pentru că răspunsurile lor au fost generoase și pline de învățăminte, le-am cerut permisiunea să le public integral. Răspunsurile au fost editate minimal, pentru claritate.

CRISTIAN DELCEA (Recorder)

Care sunt 1-2 amenințări contemporane pentru jurnalismul din România? (Orice simți tu că doare: de la chestii de conținut, la lipsă de educație media, la presiuni etc.)

Instituțiile din România, politicienii, oamenii din administrație încep să înțeleagă cât de mult rău le poate face o presă independentă și duc un război tăcut, dar periculos, de discreditare a jurnaliștilor și a ideii de presă independentă. 

Avem azi în România o jurnalistă amenințată cu moartea de oameni din interiorul instituțiilor de forță din această țară. Tot pe ea o vizează o încercare de compromitere cu fotografii personale postate pe site-uri pentru adulți. Și în acest caz, primele suspiciuni duc tot către oameni din instituțiile care, teoretic, ar trebui să apere cetățeanul/jurnalistul, nu să-l compromită.

Jurnaliștii români cu care am discutat nu se tem de interlopi sau de oameni de afaceri dubioși, se tem de stat: se tem că au microfoane în redacție sau în case, se tem că datele din computerele lor nu sunt sigure, se tem de forța discreționară a justiției sau a poliției financiare, se tem de instituții care oricând pot pune în pericol existența redacției lor, sau uneori, în cazuri extreme, chiar existența lor fizică. Sper, totuși, să fie o îngrijorare excesivă din partea mea.


Care sunt 1-2 strategii pe care le aplicăm bine în partea asta de lume (Europa Centrală și de Est) tocmai pentru că n-avem nici istoria și resursele jurnalismului „din vest”?

Îmi e greu să vorbesc despre strategiile presei din partea asta de lume, pentru că nu le cunosc, dar la Recorder simt că o semi-strategie (care e dată de tinerețea proiectului și de lipsa de cultură organizațională) este apropierea foarte mare de cititori.

Omul care ne citește/ne urmărește simte că îi suntem foarte apropiați, știe că dacă își dorește cu adevărat poate bea o bere cu noi, știe că poate comunica direct cu jurnaliștii, știe că jurnaliștii îi citesc comentariile și îi răspund la propuneri. Îmi dau seama că, pe măsură ce un proiect jurnalistic crește, legătura asta se pierde, dar acum ne trăim încă „adolescența”.

Mai e ceva ce am observat la jurnaliștii români și la cei din Europa de Est (mă gândesc la cei ucraineni): foamea de a învăța de la cei care fac bine meseria asta. Pentru jurnaliștii din Ucraina, care în perioada asta fac multă muncă de producători pentru jurnaliștii din Occident, războiul are, oricât de cinic ar suna, o parte bună: le permite să lucreze zi de zi cu oameni de la CNN, The New York Times, AFP, Deutsche Welle etc. Noi am pornit Recorder după un studiu amănunțit asupra The Guardian. E o foame uriașă de perfecționare în partea asta de lume.


ANDRADA FISCUTEAN (Pro FM)

Care sunt 1-2 amenințări contemporane pentru jurnalismul din România?

Informația falsă care se răspândește pe Facebook & WhatsApp și alte platforme. 

Lipsa unor modele de business și a cunoștințelor suficiente de business, care să facă proiectele media viabile și relevante. La multe publicații, în special din presa locală, oamenii scriu la hectar sau pozează comunicate de presă, pe care le publică ca imagine.

Jurnaliștii de la diferite publicații nu colaborează aproape deloc unii cu alții și nu se ajută. În lipsa resurselor financiare și de timp, colaborarea ar putea ajuta mult. Dacă am vorbi mai mult între noi, am găsi poate de multe ori soluții etice mai bune.


Care sunt 1-2 strategii pe care le aplicăm bine în partea asta de lume?

Mă bucur că, din când în când, apar materiale excepționale, cu care ar fi mândru orice jurnalist vestic. Când vrem și când primim timp și resurse, ies lucruri excepționale.


VLAD STOICESCU (Dela0)

Care sunt 1-2 amenințări contemporane pentru jurnalismul din România? 

Aș menționa, cu prioritate, opacitatea și reactivitatea tot mai mari ale autorităților / instituțiilor publice. Precaritatea financiară și incapacitatea redacțiilor de a proteja actele jurnalistice de ingerințe exterioare sunt simptome perene și, într-o anumită măsură, tratabile prin mobilizarea și acțiunea directă a redacțiilor. 

Dar lipsa de transparență publică și înclinația tot mai accentuată a instituțiilor de a contribui la subminarea jurnalismului sunt amenințări relativ recente – și, în bună măsură, imposibil de tratat prin acțiunea directă a redacțiilor afectate. Îngrijorător este faptul că un tipar de gândire disprețuitoare la adresa rolului și importanței jurnalismului a fost imprimat chiar de la vârful statului român, de președintele Klaus Iohannis. România este țara care la cele mai recente alegeri prezidențiale nu a avut o confruntare electorală (mediată jurnalistic) între principalii competitori politici. Presa a fost redusă la un rol decorativ (sau la statutul de suport de microfon). 

Apoi, în contextul pandemiei de coronavirus, una din măsurile de urgență ale statului a fost dublarea termenelor de răspuns la solicitările de acces la informații publice. Nu puține instituții publice au interpretat această dublare ca fiind, în fapt, o derogare totală de la necesitatea transparenței. Simultan, statul român a comunicat faptul că este singurul furnizor și gestionar de „știri corecte”. 

Recent, jurnalista Emilia Șercan a dezvăluit o operațiune de kompromat îndreptată împotriva sa la care ar fi participat chiar organe de cercetare penală ale statului. Tot recent, invocând fraudulos GDPR-ul, Ministerul Justiției a curățat Registrul Național ONG (document public) de numele fondatorilor organizațiilor non-guvernamentale, limitând astfel investigarea jurnalistică a intereselor politice, economice sau de altă natură din zona civică.

Mixul dintre acest tip de reactivitate (specific regimurilor iliberale, în care statul de drept devine mai degrabă un ornament) și netransparența tot mai accentuată amenință în mod fundamental jurnalismul și diminuează libertatea tuturor.


Care sunt 1-2 strategii pe care le aplicăm bine în partea asta de lume?

Strategia costurilor ultra-reduse. Probabil că România are printre cele mai bune raporturi calitate-preț din lume în ceea ce privește producția jurnalistică. Documentări care în alte părți ar costa mii de euro, la noi pot costa sute. 

Serii editoriale care în Occident ar necesita bugete de zeci de mii de euro, la noi se pot face doar cu câteva mii. Exemplul pe care îl dăm din acest punct de vedere nu-i neapărat unul „bun” (în sensul clasic al termenului) – dar este factual prezent și observabil.

Inclusiv în presa mainstream, salariile și resursele jurnaliștilor sunt consistent în urma salariilor & resurselor din alte industrii, ceea ce explică pe de o parte deprofesionalizarea parțială a breslei, dar justifică pe de altă parte și supraviețuirea jurnalistică. Pe un soi de instinct primar de supraviețuire s-au consolidat, de altfel, și mediile independente. Sigur, discuția e nuanțată și complicată – dar, în mod fundamental, ca să influențezi și să schimbi un mediu relativ toxic trebuie să-i supraviețuiești.


MARIUS PANCU (Observator)

Care sunt 1-2 amenințări contemporane pentru jurnalismul din România?

Plafonare la adăpostul subiectelor care năvălesc peste tine. Ultimii doi ani au abundat în subiecte care te lovesc – nu e necesar să le mai cauți tu ca jurnalist. Am avut o pandemie, avem un război și, evident, focusul e, așa cum ar trebui să fie, pe aceste drame ale umanității. Dar prea s-a pierdut de tot apetența pentru investigație locală, culoare locală. 

E și o problema de resurse umane, firește. Atunci când ai redacții sub limita de necesar, mobilizezi toata forța de muncă spre acoperirea asta a știrilor planetare, nu mai dai răgaz oamenilor sa se ocupe de domeniile lor, să sape după propriile subiecte. Problema e că s-ar putea să uite cum se face asta.

Apoi e nevoia de a fi plăcut de către propria bulă. Prea adesea, deși n-au nicio ingerință patronală, jurnaliștii se autocenzurează cu gândul la publicul care i-a plăcut până atunci. Și livrează edulcorat sau nu livrează deloc atunci când au senzația că subiectul nu pică pe calapodul apreciat până atunci.

Doar că jurnaliștii nu sunt lucrători în HORECA, nevoiți să servească clientul, ci sunt, înainte de orice, agenți de diseminare a adevărului; cu aceeași măsură și când deranjează și când se suprapune cu opiniile publicului. Unitatea de măsură în jurnalism ar trebui să fie încrederea, nu simpatia. Nu suntem nici actori, nici cântăreți. Nu vreau să mă placi, vreau să mă crezi și când spun ce îți place și când nu.

Dar publicul nu cere asta. Vrea ranforsarea ideilor proprii în dezbateri ample, nu dezbateri autentice care să ducă la noi perspective. Nu e profund exigent, și aici îți dau un exemplu banal din ograda proprie: sancționează mai degrabă nodul de la cravată sau bâlbe și corecții din mers decât să înțeleagă că respectivele corecții sunt pentru acuratețe, deci spre binele informării.


Care sunt 1-2 strategii pe care le aplicăm bine în partea asta de lume ?

Suntem excelenți centralizatori de date pe subiectele internaționale. N-avem redacții, corespondenți externi și resurse pentru materiale proprii, dar facem cea mai cuprinzătoare punere în context și trecere în revistă dintre toate țările pe care le monitorizez eu (Franța, Spania, Marea Britanie, SUA). 


CĂTĂLIN TOLONTAN (Libertatea)

Care sunt 1-2 amenințări contemporane pentru jurnalismul din România?

Cea mai mare amenințare cred că este comună mai multor țări și traversează granițele și condițiile specifice: este obligația pe care o resimt redacțiile să placă publicului-bulă. 

Asta vine nu doar din considerente legate de nevoia de audiență și de business, ci și la nivel individual, al reporterului. Fiecare ziarist citește comentariile din subsolul articolelor, mesajele care-i vin pe Twitter/Facebook și gestionarea acestei presiuni mi se pare că poate conduce la abținere de a aborda subiecte „care nu plac”, la autocenzură.

Noi ca jurnaliști suntem antrenați să rezistăm guvernelor, companiilor, celor despre care scriem, dar mai puțin să rezistăm celor pentru care scriem. Chiar dacă știm că rețelele sociale nu dau imaginea întregului public, totuși inconștient, avem tendința de a ne alinia credințelor publicului nostru și vrem să-i facem pe plac, nu doar prin temele abordate, dar și prin unghiurile de abordare, împărtășirea aceluiași punct de vedere. Ceea ce este, evident, fatal în timp.


Care sunt 1-2 strategii pe care le aplicăm bine în partea asta de lume?

Cred că, din cauza lipsei de resurse, am unificat mai repede redacțiile de print și cele de online în cadrul aceleiași publicații. Asta i-a determinat pe jurnaliștii învățați în cultura printului să accepte mai repede online-ul și manifestările sale.

De regulă, jurnaliștii au înțeles că au un rol și în prezentarea și multiplicarea articolelor pe rețelele sociale, prin preluarea de către televiziuni. Asta într-un fel nu e bine, pentru că își consumă energia pe altceva decât pe descoperirea știrilor și subiectelor, dar pe de altă parte are un rol pozitiv pentru că ne pune față în față cu obiceiurile de consum ale publicului tânăr.


CRISTINA LUPU (CJI)

Care sunt 1-2 amenințări contemporane pentru jurnalismul din România?

Una dintre probleme vine din modul în care profesia se mai raportează la mandatul ei. Cum mai poate jurnalismul să facă acel conținut relevant pentru public, în condițiile în care se luptă, pe de-o parte cu lipsa cruntă a banilor, care duce la incapacitatea de a planifica ceva pe termen lung sau de a te gândi la inovație; la dependență de politic sau comercial (în România, advertorialele marcate sunt excepțiile); la oameni puțini și demotivați, care nu mai văd de ce ar continua să facă meseria asta, și pe de altă parte se luptă cu „publicul”, care ori consideră jurnaliștii irelevanți, ori se raportează la ei ca la niște „lăutari” care trebuie să livreze ce se așteaptă ei să livreze.

Această luptă de uzură este o problemă uriașă, cred eu. Pentru că, în acest fel, instituțiile media mor încet, în tăcere. Nu sunt capturi violente, care să țină prima pagină a altor publicații sau care să ducă la reacții internaționale. Dar sunt morți care sărăcesc orașe și care îi lasă pe oameni vulnerabili.

Aș adăuga la asta și faptul că vedem cum cresc presiunile directe asupra jurnaliștilor – dați în judecată, amenințați, șantajați cu informații din viața privată în tentative de a-i intimida. Sau cum reglementările europene, GDPR-ul în principiu, sunt abuzate pentru a reduce la tăcere jurnaliști sau publicații întregi.


Care sunt 1-2 strategii pe care le aplicăm bine în partea asta de lume?

Faptul că am început să nu ne mai fie rușine să cerem bani pentru jurnalism și să explicăm publicului nostru de ce trebuie să contribuie pentru o informare sănătoasă. Știu că asta nu e motiv de laudă pentru alte țări, dar chiar cred că în partea asta de lume, unde să spui cum stai este văzut ca o slăbiciune, această deschidere față de public cred că este un câștig imens.

Avem încă o societate civilă care a reacționat dur la îngrădirile dure ale libertății de exprimare și asta e important pentru că, deși instituții media au putut să fie capturate, există încă contextul în care jurnalismul independent poate exista și se poate dezvolta.

Cei care iubesc jurnalismul comunică între ei, în ciuda orgoliilor, a rivalităților și a certurilor. Dacă situația este suficient de serioasă, sunt oameni care decid că vor lucra unii cu ceilalți pentru un scop comun, mai mare. Avem o energie reală, oameni care iubesc meseria asta, care vorbesc unii cu ceilalți, care învață unii de la ceilalți și care se susțin și se ajută atunci când este nevoie.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.