Lecțiile Adrianei Săftoiu

Pe 22 decembrie 2012, Adriana Săftoiu a fost exclusă din Partidul Național Liberal după un vot rapid al organizaţiei din Prahova, căreia îi aparţinea. Nu fusese prezentă şi nici nu ştia că urma acest vot. A aflat despre şedinţa în care a fost exclusă de la jurnaliştii care au sunat‑o pentru reacţii – le‑a spus că i se pare că PNL, a cărui membră era din 2008, e mai rău decât Partidul Comunist, în care măcar se mima un drept la apărare în şedinţa în care un membru era exclus.

Şeful PNL Prahova, Mircea Roşca, a motivat excluderea spunând că Săftoiu exprima idei „în contrast cu cele ale partidului” pe la „diverse posturi de televiziune”. În mai multe ocazii, Săftoiu criticase primirea lui Gigi Becali în PNL, criticase alianţa cu PC și cu adversarul tradiţional, PSD, şi confirmase tensiunile din interiorul alianţei USL. Excluderea ei a fost punctul culminant al conflictului de declaraţii dintre ea şi Crin Antonescu, preşedintele PNL din 2009. Deşi l‑a votat şi ea când a candidat pentru funcţia de preşedinte al partidului, părându‑i un democrat principial, nu ar fi făcut‑o dacă ar fi ştiut că el urma să‑şi consolideze puterea impunând conducerea partidului printr‑o listă propusă de el. „Eu am votat în 2010, la congres, împotriva acestei metode”, spune Săftoiu despre primul ei gest de frondă în partid.

Politician atipic, Săftoiu n‑a considerat că trebuie să urmeze disciplina de partid pentru a‑și asigura o funcție. Tocmai de aceea a demisionat din Parlament și a fost apoi exclusă din partid. Nu și‑a spus însă ultimul cuvânt în politica din România și crede că, cel puțin în ceea ce privește educația, mai are multe de construit.

---

Ana Adriana Săftoiu s‑a născut pe 11 septembrie 1967 la Dej, judeţul Cluj, unde a copilărit până în şcoala primară, când familia s‑a mutat, odată cu serviciul tatălui, la Târgu Mureş. Până la 14 ani și‑a petrecut toate vacanţele la Dej, la bunici. În 1985, pe când Adriana era la liceu, familia s‑a mutat din nou, la Timişoara, unde fratele ei intrase la facultatea de informatică.

Ea voia să devină profesoară şi a fost singura dintre cei trei fraţi care a mers la facultate în altă parte decât Timişoara, și anume la litere, secţia română‑spaniolă, la Bucureşti. Nu ştie dacă a fost o opţiune bună, nu s‑a simţit bine în Bucureşti. Se considera chiar şi ea provincială. Dacă în copilărie devenise pionier din prima, un privilegiu rezervat celor mai silitori elevi, la prima evaluare pentru primirea în Asociaţia Studenţilor Comunişti a fost caracterizată ca neprietenoasă. În cele din urmă, n‑a apucat să devină nici membru al ASC, nici al Partidului Comunist.

În anul II de facultate, pe 16 decembrie 1989, a plecat cu trenul spre Timişoara, fără să ştie ce se întâmpla acolo. După ce trenul a fost oprit pentru câteva ore în câmp între Lugoj şi Timişoara, la sosirea în gară toţi călătorii au fost legitimaţi. Buletinul ei de Târgu Mureş avea o viză de flotant de Timişoara care expirase, iar carnetul de student din Bucureşti n‑a ajutat‑o să explice ce căuta la Timişoara, așa că a fost dusă la Miliţie. Ai ei nu răspundeau la telefon şi, după câteva ore, i‑a mărturisit miliţianului, a cărui voce spune că ar recunoaşte‑o şi acum, că venise „cu naşul”. Milițianul suspicios se aștepta însă la alte mărturisiri. Până la urmă, Adriana şi‑a amintit, după ore de interogatoriu, că ar putea să cheme un unchi care să dovedească că venise pur şi simplu acasă.

Îşi aduce aminte de Timişoara din dimineaţa zilei de 17 decembrie, cu străzi pustii, cu TAB‑uri şi tancuri în jurul gării şi spitalului judeţean, cu chioşcuri de ziare arse. În zilele următoare a ieșit la Mitropolie cu fratele ei și colegii lui, fără să facă „acte de mare vitejie”. „Eu chiar n‑am crezut nicio secundă că va ieşi Bucureştiul sau vor exista reacţii şi în alte oraşe”, spune astăzi. „N‑am sperat deloc la asta.”

După Revoluție a făcut parte din Liga Studenţilor şi a participat la scoaterea ziarului Glasul, pe care îl ducea sâmbăta la Timişoara şi îl împărţea gratuit prin pieţe, după care se întorcea sâmbătă seara la Bucureşti. Au fost ani în care discuţiile şi colocviile politice despre democraţie aveau loc peste tot, în facultăţi, în căminul din Grozăveşti. Studenţii erau nelipsiţi, „erau foarte conştienţi şi de forţa lor, şi de faptul că trebuie să se implice”, spune ea. „Viitorul nu era doar al celor maturi, ci era şi al nostru.”

Planul ei era să devină profesoară. „La bază asta era meseria şi chiar mi‑am ales‑o foarte conştient şi responsabil”, spune ea. (Citeşte cel puţin 50 de pagini pe zi, iar pe Marquez îl citeşte în original ca să‑şi exerseze spaniola.) În ultimul an de facultate se căsătorise cu Claudiu Săftoiu, un coleg de la secţia română‑franceză, iar după absolvire ar fi vrut să se întoarcă acasă; nu într‑un loc anume, ci în general în Ardeal. „Bucureştiul rămâne un oraş de tranzit pentru mine, tot aştept să mă mut, să plec undeva. Nu l‑am asimilat deloc.”

Licenţa şi‑a luat‑o în 1992, cu nota 10, iar în vara lui 1993, după un an de specializare în literatură comparată, cuplul Săftoiu a trebuit să părăsească căminul. Cum aveau nevoie de bani pentru chirie şi posturile de profesori se ocupau în toamnă, Adriana s‑a angajat la agenţia de ştiri Rompres, după ce văzuse la facultate un anunţ că se căutau absolvenţi de litere care să ştie să scrie corect în limba română. N‑a renunţat la jurnalism în toamnă, gândindu‑se că examenul de profesorat putea fi dat şi în anul următor şi dorind să mai rămână în presă măcar până înţelegea cum funcţionează. N‑a mai dat niciodată examenul de intrare în învăţământ.

După Rompres, a ajuns la Mediafax, unde a lucrat între 1996 şi 1998 ca reporter acreditat la Guvern. Apoi, fiind un reporter incisiv, i s‑a propus să devină purtătoarea de cuvânt a premierului Radu Vasile. „E uşor să stai pe margine şi să critici”, i‑ar fi spus atunci cineva din echipa premierului. „Vino în interior şi încearcă să construieşti.” Muncind la comunicarea unor decizii complicate ale Guvernului, a simţit, într‑adevăr, că diferenţa era mare și că e mai simplu să fii jurnalist „și când vrei tu să spui că ăla e prost, ăla e deștept și să nici n‑ai nevoie de foarte multe argumente”. 

După primul pas al Adrianei Săftoiu în comunicarea politică în timpul guvernării Radu Vasile, soţii Săftoiu au devenit consilierii și „oamenii lui Băsescu”, cu care ea se cunoștea de când era reporter la Guvern şi cu care colaborase în timpul guvernării Vasile. A fost șefa lui de cabinet la Ministerul Transporturilor, directoarea departamentului de presă al Partidului Democrat după ce Băsescu a devenit preşedintele partidului şi consilier prezidenţial şi purtătoare de cuvânt la Cotroceni, între 2004 şi martie 2007. Atunci a devenit cu adevărat cunoscută, chiar dacă spune că a fost o perioadă în care a încercat să atragă cât mai puțin atenția asupra propriei persoane, preferând să comunice instituțional. Îşi aminteşte că mama ei îi spunea, chiar şi în acel moment al carierei, că ar fi preferat ca fiica ei să fie profesoară. „Care e meseria ta? Ce‑i aia consilier?”

Momentul despărțirii de președinte al unui colaborator atât de apropiat nu putea să nu facă valuri, mai ales că a venit în contextul în care soțul ei demisionase de la conducerea Serviciului de Informații Externe în urma unei gafe – a recunoscut că SIE face interceptări și deține tehnică de ascultare a telefoanelor, ceea ce contravine legii.

În anii următori, tabloidele au speculat despre problemele maritale ale celor doi, care deveniseră în 2001 părinţii unui băiat, Filip. Adriana  a lansat apoi o carte cu interviuri cu toți purtătorii de cuvânt ai Guvernului și ai Președinției de până atunci și s‑a implicat din nou în consultanță politică. Au urmat intrarea în PNL și în Parlament și divorțul, pronunțat în ianuarie 2011.

---

Cariera de politician a Adrianei Săftoiu se datorează carierei sale de consultant politic şi de imagine. Şi ea, şi fostul ei soţ, sunt printre cei cărora li se datorează succesele lui Traian Băsescu. Ieşirile critice la adresa conducerii PNL din ultimii ani se datorează și reflexelor ei de consultant, ascuțite să taxeze părțile slabe ale unui candidat sau partid. Nu mai lucrează în consultanţă politică, ba adaugă că nici nu vede candidatul pe care să‑l consilieze, puţinele sfaturi pe care le dă în ultima vreme fiind benevole. În schimb, consiliază companii pe probleme de comunicare, predă cursuri despre discurs  public și despre tehnici de influenţare celor preocupați de dezvoltare personală, e profesor‑colaborator la Facultatea de Jurnalism a Universităţii din Bucureşti, din când în când scrie pentru Vox Publica, ziare.com, ziarul prahovean AltPHel și revista Business Woman, şi a început un doctorat în discurs parlamentar la Universitatea Babeş‑Bolyai din Cluj.

În ultima seară de ianuarie, la cursul de vorbire în public organizat într‑un proiect numit În Vestiar, care oferă o suită de ateliere pentru oameni din companii, Adriana Săftoiu poartă o rochie neagră, largă, fără talie, cizme negre lucioase, un ceas cu curea neagră și cifre mari şi un pandantiv la gât. Are părul vopsit şaten închis şi ochii căprui‑verzi. E ziua a doua şi ultima de curs, cea în care cursanţii, după ce au aflat de la ea reguli şi sfaturi, trebuie să ţină un discurs în faţa colegilor. Într‑o sală lungă a hotelului Caro, în jurul unui pătrat format din mese, sunt aşezaţi vreo 10 cursanţi, organizatoarea cursului şi Săftoiu. „Luca, hai lasă jucăria”, îl cheamă pe cursantul care încă îşi butonează telefonul.  Atentă, se uită la el, apoi la ceas şi se aşază în spatele laptopului. Luca, la vreo 35 de ani, într‑o cămaşă cu mânecile suflecate, vine în faţa celorlalţi, face o glumă şi începe să vorbească despre managementul relaţiilor cu clientul, despre care spune că e important în orice domeniu. Săftoiu îşi pune ochelarii, ia notițe, zâmbeşte, îşi ascunde zâmbetul cu mâna, , se încruntă. Are în faţă o ceaşcă minusculă de cafea, pe care a adus‑o la pauză din fumoar. Luca vorbeşte despre comunicarea cu clientul şi depăşirea unei crize. Săftoiu se uită la ceas, îşi reazemă barba în pumn, îşi masează fruntea.

„În mod normal ar trebui să‑ţi zic «la loc»”, intervine ea la un moment dat. Iar la finalul discursului, care ar fi trebuit să dureze cinci minute, îi spune că a depăşit timpul cu trei minute. Cursanţii aplaudă; ea nu.

Urmează Irina, și apoi Mihai, care ţine un discurs despre pasiunea lui pentru scufundări. „Câţi dintre voi aţi practicat scufundări?”, se interesează el. Săftoiu ridică și ea mâna. „Şi v‑a plăcut?” Ea dă din cap că nu. Mai târziu spune grupului: „Când am intrat la 10 metri am zis că nu mai fac asta never‑ever. Liniştea aia… plus că am descoperit o uşoară tendinţă de claustrofobie.”

Lucian întrerupe discursul, lucru care s‑a întâmplat de nenumărate ori în cele două zile. Săftoiu mimează un„îl strâng de gât”, îşi roteşte privirea prin sală, mai ia niște notițe, îşi aranjează părul prins în coadă. Are la gât două lanţuri subţiri de aur pe care le prinde cu degetele din când în când, iar la mâna stângă un şnur roşu, de care atârnă un omuleţ plat, argintiu, primit în dar de la o prietenă.

Toţi cursanţii şi‑au terminat discursurile şi începe sesiunea de feedback. Părerile cursanţilor despre discursurile colegilor sunt laudative; prin contrast, părerile ei par severe: „Mi‑a dat senzaţia că vrea să facă persuadare, dar numai persuadare n‑a fost.” Ca să le amintească ce le‑a spus în prima zi de curs, scrie pe flipchart „Ethos”, „Pathos”, „Logos”, cele trei componente ale unui discurs bun, identificate de Aristotel:  autoritatea vorbitorului, apelul la emoţie şi logica.

Barack Obama este unul dintre vorbitorii pe care Săftoiu îi apreciază, pentru că reuşeşte să transmită emoţie prin discursurile sale. Crede despre el că e un vorbitor care îşi exersează şi îşi gândeşte discursurile. „Un discurs bine scris poate fi foarte prost redat”, spune ea, la obiecţia mea că Obama pare să citească. Dintre români îi place să‑l asculte pe Andrei Pleşu, iar în politică se gândeşte la Băsescu, care „a avut şi el perioada lui de glorie”, cu discursuri pe care le repeta şi le gândea. Spune că, atunci când lucrau împreună, porneau de la idei și construiau forma discutând. Săftoiu îi reproşează președintelui că, în timp, a început să se bazeze prea mult pe faptul că are un bun simţ al limbii, dar şi că a devenit mai preocupat să facă titluri de ziar decât proiecte.
La curs, împarte critici fără menajamente, revine la slide‑urile din ziua precedentă şi atrage atenţia asupra problemelor. „Mie îmi plac şi din aceştia ca tine care nu‑şi bat capul”, îi spune unui cursant. „Sunt material foarte bun pentru aşa nu” Sau: „Probabil intri în categoria tânărului rebel, care nu are nevoie de modele”. Sau: „Te‑ai sprijinit de scaun ca un berar”.

Băsescu, consideră Săftoiu, era un partener ideal pentru critică. „Cu cât ştii să încasezi mai bine, cu atât asta arată că nivelul tău de inteligenţă e foarte ridicat”, spune ea. „Băsescu încasa bine. Suporta criticile şi observaţiile extraordinar de bine. Eu, de exemplu, nu cred că aş putea să spun acelaşi lucru despre mine. Pentru el era o dorinţă extraordinară să evolueze.”

Adaugă că n‑au mai putut să lucreze împreună când vocile care spuneau „şefu’, eşti perfect” au devenit prea puternice; crede că preşedintelui ar fi trebuit să i se pună dopuri în urechi pentru a nu mai auzi laudele, aşa cum a făcut Ulise pentru a nu mai auzi cântecele sirenelor. Partidele au o problemă asemănătoare. Dacă nu sunt sancţionate în drumul spre putere, e prea târziu să le sancţionezi când ajung acolo.

„E ca în formarea unui copil. Dacă nu corectezi lucrurile în procesul de formare, [mai încolo] e târziu.

---

Relația lui Săftoiu cu partidele n‑a fost întotdeauna simplă. Deși  s‑a considerat o liberală încă de la discuţiile despre politică pe care le ducea cu colegii în 1990, a fost nevoie să fie curtată patru luni pentru a intra în PNL, ceea ce a făcut până la urmă, în 2008. După plecarea de la Cotroceni nu îşi propusese să intre în vreun partid, pentru că nu ştia dacă apartenenţa te poate ajuta să schimbi lucruri. Fusese membră și în PD câteva luni și deputat pentru cinci zile – înainte să demisioneze pentru a ocupa funcția de la Cotroceni –, dar spune că acolo a fost considerată un outsider. „Eram consultant, omul de la comunicare, nu eram competitorul lor pentru vreo funcție în partid, și cred că asta m‑a ajutat în relația cu membrii PD.” A devenit din nou deputat, de data asta din partea PNL, după ce a candidat pe listele organizaţiei de Prahova, colegiul Urlaţi, cu susţinerea lui Dinu Patriciu şi a lui Mircea Ionescu Quintus. În Parlament și‑a urmărit diversele proiecte de lege, dar mai ales pe cele legate de educație, de la proiectele pentru învățământul preuniversitar şi universitar la care a fost co‑inițiator (prin care se urmăreau noi moduri de gândire, organizare și finanțare în preuniversitar, întărirea autonomiei și introducerea de coeficienți de calitate de care să depindă și finanțarea, în universitar) respinse de Camera Deputaților în 2010, la propunerea pentru recompensarea olimpicilor la care a fost co‑inițiator și care a devenit lege şi până la propunerea privind regimul manualelor pe care a inițiat‑o singură și care a fost respinsă de Senat deși fusese adoptată de deputați.

La început l‑a susținut pe Antonescu dar, din 2010, a început să‑l critice. În timpul manifestaţiilor din Piaţa Universităţii de la începutul lui 2012, după ce Antonescu a sugerat o demisie în bloc a parlamentarilor USL în speranţa provocării de alegeri anticipate, Săftoiu a fost singura care chiar a demisionat, anunțând acest lucru la tribuna plenului. Om care cunoaște bine jocul politic, ea înțelege cu siguranță avantajele pe care le poate aduce un gest care o singularizează printre politicieni, chiar dacă și‑a motivat gestul prin cuvinte ca oameni, cetățeni, țară. „Aş fi renunţat la demisie dacă aş fi fost convinsă că rămânând în Parlament, aşa cum funcţionează şi ne comportăm, pot să îmbunătăţesc situaţia omului care m‑a votat şi m‑a mandatat. […] Decât un parlamentar degeaba, aş spune că mai bine un membru de partid cu un loc de muncă onest”, a spus ea de la tribuna Parlamentului. La referendumul din iulie pentru demiterea preşedintelui a încălcat din nou linia partidului – deşi nu a făcut public acest lucru –, anulându‑şi votul, pentru că nu a simţit că motivaţiile oferite în acel moment de USL susţineau demersul, „un demers extrem de grav şi care nu poate fi făcut o dată la trei ani”.

În octombrie, când se întocmeau listele cu candidaţi pentru alegeri, Antonescu a fost întrebat de ziarişti dacă Săftoiu se regăseşte și ea pe liste. „Doamna Săftoiu, fosta parlamentară? Nu. Dar ce idee aveţi?! Doamna Săftoiu a plecat din Parlament, cred că şi din partid, nu ştiu exact, dar în orice caz, nu este în vederile noastre.”

O zi mai târziu, Săftoiu publica pe Vox Publica un text numit „Care Antonescu?”, în care îl descria pe preşedintele PNL ca „un Brutus postmodernist” cu „comportament narcisiac şi egolatru”, „excesiv de adaptabil” pentru a‑şi atinge scopurile.

Au urmat alegerile, din care USL a scos un scor incredibil şi excluderea din partid a Adrianei Săftoiu, cu puţin înainte de Crăciun. Deşi nu mai are un partid în spate, spune că se consideră în continuare politician.

„Ca să fii politician trebuie să fii înscris într‑un partid şi să activezi în cadrul acelui partid. Eu tocmai sunt exclusă din partid deci, din acest punct de vedere am putea spune că nu sunt politician pentru că nu mai sunt înregimentată. Dar, în sinea mea şi în modul meu de a gândi e limpede că o să rămân politician.” Într‑o „pledoarie pentru nevoia de a compatibiliza şcoala şi programa şcolară cu realităţile timpului nostru”, pe care a ţinut‑o în Camera Deputaţilor în 2010, Săftoiu le spunea colegilor ei că „adevăratul politician este cel care se gândeşte la următoarele generaţii şi nu la următoarele alegeri.”

Educaţia o preocupă şi a avut în timpul mandatului de deputat, mai multe iniţiative legate de învăţământ, în special de cel preuniversitar. Faptul că Filip, fiul ei, care a rămas în grija ei după divorț, este în clasa a VI‑a, o pune în contact direct cu ce se întâmplă în învățământ. Îl duce în fiecare zi la școală și l‑a dus zilnic și la grădiniță, chiar dacă pe atunci lucra la Cotroceni. Face parte din conducerea asociației părinților pe școală, în care a fost și vicepreședinte, dar a renunțat din lipsă de timp.

„Sunt atât de nemulţumită de ce fac la şcoală”, mi‑a spus într‑o dimineaţă de ianuarie într‑o cafenea, după ce l‑a lăsat pe Filip la Școala Centrală cu Miniul ei gri, în care băiatul ține scaunul din dreapta lăsat pe spate, ca să mai fure câteva minute de somn. Și Filip, ca toți colegii lui, merge la meditații. „Dacă nu dublezi tot învăţământul cu foarte multe meditaţii, n‑ai nicio şansă să ai copilul şi educat, dar şi culturalizat. Nicio şansă. Dacă te bazezi pe şcoală, ai toate şansele să scoţi copii semianalfabeţi. Şi le dublezi pe toate şi termină ziua foarte obosit. Şi nu e singurul, toată generaţia lui e aşa.”

I se pare incredibil că, de fapt, lucrurile nu s‑au schimbat de când era elevă. „Fixul e tot matematică şi română. Incredibil! Eşti un elev bun dacă ai note mari la matematică şi română.”

Cealaltă activitate zilnică e înotul. Îl duce şi pe „Flipper”, cum îl alintă pe Filip, dar doar o dată pe săptămână, pentru că „nu e timp”, deşi lui îi place. Mersul la înot al fiului ei e necesar mai ales pentru că şcoala nu are sală de sport, așa că iarna orele de educaţie fizică au loc în clasă şi pe hol. „Dacă toate astea le‑ar asigura şcoala, nici el nu s‑ar mai duce în paralel. Totul e gândit aiurea.”

Atunci când vorbeşte, nu e nicio îndoială că pentru ea, problemele din învăţământ sunt problemele României. „Nu ştiu cum să spun, toată ţara asta e alandala.” Spune că nu vede niciun viitor în România cât timp educaţia e tratată superficial. „Educația nu e niciodată o prioritate. Eu nu spun că economia nu e importantă, numai că eu cred că evoluţia unei naţiuni depinde de cât și cum investești în educaţie.”

O preocupă faptul că, după absolvirea celor 10 clase obligatorii, o parte dintre copii nu vor continua studiile și nu vor avea nici calificări. Soluţia ar fi, crede ea, obligativitatea de a face fie liceul, fie şcoala profesională. O deranjează dezbaterea infantilă legată de clasa zero, în locul unei discuții serioase despre curriculă și calificări. Vede o problemă serioasă și în selecția profesorilor, care, odată cu creşterea salariilor la un nivel motivant, ar trebui reformată: „N‑ai 9,50, nu te duci la catedră; n‑ai master de pedagogie, nu te duci la catedră”.

S‑a gândit mult și la viitorul în România al lui Filip. „Mă interesează să‑mi cresc copilul şi să‑i ofer posibilitatea să plece”, spune ea. Chiar dacă pentru el ar putea fi un lucru bun dacă ar pleca de acum, pentru ea asta nu e o soluție. Compromisul e să‑și ajute fiul să studieze în afară, având libertatea să aleagă dacă se întoarce sau nu. „E soluţia mea intermediară. El pleacă, eu rămân.”

În cei trei ani în care a fost deputat, legea pentru care s‑a luptat cel mai mult – un an şi jumătate – a fost cea pentru reformarea manualelor şcolare. Vorbește despre modelul țărilor în care durata de viaţă a unui manual este de maximum patru ani. „După patru ani le scoţi din circuit şi conţinutul e revăzut, dar şi starea lui. Gândeşte‑te cum arată manualul care a stat în mâna a 10 generaţii de copii.” La noi, manualele se înnoiesc rar – nu numai cartea în sine, dar şi conţinutul, greoi și deseori depășit. „Şi mama mea a învăţat ocaua lui Cuza, şi eu am învăţat ocaua lui Cuza, şi fiul meu învaţă ocaua lui Cuza. Fiul meu oricum n‑a înţeles nimic din povestea aia pentru că a zis «ce naiba e ocaua?»”.

Legea a trecut de Camera Deputaţilor, dar s‑a oprit la Senat. „Doamna Andronescu, pe vremea aceea în opoziţie, o considera o lege foarte bună. După ce a devenit ministru, legea aceea a fost tratată cum se tratează de către orice persoană care ajunge la putere.”

I‑a plăcut Andrei Marga pe când era ministrul educației; îl apreciază și pe ministrul Mircea Miclea, chiar dacă a avut un mandat foarte scurt. Și i‑ar plăcea și ei provocarea postului. „E greu să spui că ai fi un bun ministru până nu ajungi acolo. Dar e un loc în care mă văd, unde ştiu sigur că aş încerca să fac lucrurile cât se poate de eficient. România nu are niciun viitor cât timp nu se investeşte cu adevărat în educaţie.”

---

Disciplină de partid sau democrație în interiorul partidului? În jurul acestei întrebări s‑au stârnit cele mai multe controverse legate de PNL, de când a început să se spună despre Antonescu că este un lider prea autoritar. Ce o întristează pe Săftoiu la problema democraţiei în PNL este că e un partid care spune despre sine că e democratic.

Nu contestă că disciplina e importantă, inclusiv într‑un partid, și spune că nimic nu poate sta în picioare dacă nu ai reguli. Spune că atunci când l‑a votat pe Antonescu în 2009 s‑a raportat la un set de reguli și principii formulate de el și adaugă că „nu eu sunt cea care m‑am abătut de la ele”. „Nu înţeleg disciplina ca pe o subordonare ilogică, subordonarea în faţa unei autorităţi care invocă doar funcţia pentru a fi respectată. Nu cred că ăsta este idealul de a crea partide şi oameni puternici. Şi asta o să se vadă în timp”, spune Săftoiu, dând ca exemplul PDL, care s‑a „autodevorat” acceptând deciziile șefului în orb.

Unul dintre reformatorii proeminenți din PDL, care vorbește de multă vreme de nevoia de schimbare în interiorul partidului său, Sever Voinescu, spune că „democraţia în interiorul unui partid trebuie pusă în cu totul alţi termeni decât în mod obişnuit”. El spune că partidul este totuși o structură ierarhică, în care partea democratică sunt alegerile interne. „Trebuie să fie o democraţie cu un grad mai ridicat de rigoare şi de disciplină.”

Voinescu a fost la rândul său aproape de excluderea din partid pentru că la parlamentarele din decembrie, la Constanța, n‑a susținut candidatul partidului ci o fostă colegă, aflată pe lista PPDD. Astăzi, face parte dintr‑o grupare a reformatorilor din PDL, împreună cu Cristian Preda şi Monica Macovei. Şi Preda, şi Voinescu au demisionat din funcţiile de conducere din PDL, după alegerile din decembrie. Preda a fost chiar mai aproape de a fi exclus din partid, când, în primăvara lui 2012, s‑a împotrivit candidaturii lui Silviu Prigoană, propus de PDL pentru primăria Capitalei, anunţând că‑l susţine pe Nicuşor Dan. „Critica internă e ca oxigenul pentru creier”, spune Voinescu. „Liderii politici cu adevărat mari sunt cei care reuşesc să gestioneze critica internă împotriva lor cu înţelepciune.”

În rândul politicienilor, Săftoiu a întâlnit însă o masă mare de oameni care nu îşi pun alte probleme decât cea a supravieţuirii. „De cele mai multe ori când pe mine mă apuca câte o răzmeriţă, o rebeliune, reacţia era: «Mă, dar tu n‑ai stare?»”. A găsit totuși în PNL și oameni deschişi să discute decizii luate în partid sau în Parlament. Și există și în alte partide oameni – nu neapărat prieteni, pentru că în politică e greu să ai prieteni – care pun principiile înaintea supraviețuirii. Îi dă exemplu pe Preda, Voinescu și Theodor Paleologu de la PDL. Despre Mihai Răzvan Ungureanu, președintele Forței Civice, spune că este meticulos, clar, argumentat, dar că nu‑i cunoaşte principiile politice. O include și pe Macovei în lista celor cu care se poate discuta, deși o suspectează „de un fundamentalism care nu are neapărat legătură cu politica, ci mai degrabă cu societatea civilă”. Și pe prim ministrul și președintele PSD, Victor Ponta, îl plasează în categoria celor frecventabili şi îşi aduce aminte că atunci când a propus Parlamentului să renunţe la semnăturile în condică, falsificate în mod regulat, el a fost primul care a susţinut‑o.

„Răzmeriţa” e cea care a pus‑o în opoziţie cu conducerea PNL şi care i‑a adus excluderea. Primul lucru care a nemulţumit‑o, alegerea conducerii partidului pe listă la congresul PNL din 2010, a continuat la congresul din februarie 2013. La cel mai recent congres, Antonescu a propus, împreună cu candidatura sa, o listă de 31 vicepreşedinți, un prim‑vicepreşedinte şi un secretar general. Singura şansă de urcare în ierarhie pentru un membru de partid care nu era pe lista lui Antonescu, era să se afle pe lista unui alt candidat la preşedinţia partidului, care să‑l învingă pe Antonescu. Acesta, susţinut de un partid mulţumit de rezultatele alegerilor, n‑a avut contracandidat. „Mă poţi suspecta într‑un procent rezonabil că de felul meu sunt o rebelă”, spune Săftoiu. „Adică văd lucrurile care nu merg şi, probabil, pun reflectoarele asupra acelor lucruri. Dar cu toată această suspiciune, pe care pot s‑o am şi eu, nu cred că am fost rebelă degeaba. Pentru că erau lucruri care mi se păreau sau mi se par în continuare fundamentale”, spune ea despre faptul că Antonescu, care, deși l‑a criticat pe Călin Popescu‑Tăriceanu cât a fost prim‑ministru și președinte al partidului, nu suportă vocile care nu sunt astăzi de acord cu el în PNL. De asemenea, deși a fost intransigent atunci când Mona Muscă a fost declarată colaborator al Securității, poate colabora astăzi cu Dan Voiculescu, aflat în aceeași situație.

---

La cursul de vorbire în public, Adriana Săftoiu îi spune lui Lucian, cel care i‑a întrerupt pe aproape toţi vorbitorii, că ar putea fi politician, pentru că e sigur pe el și natural, chiar și atunci când întrerupe. Îi aduce aminte de unii colegi de platou de televiziune, care consideră că dialogul înseamnă să‑l întrerupi pe celălalt. Numele lui Becali apare de mai multe ori în sesiunea de feedback. „Nu trebuie să intri în dispută”, îi sfătuiește pe cursanți. „Vezi cazurile în care noi intrăm în dispută cu Becali. Aproape întotdeauna pierdem.” Nu e nevoie să le spună cine e Becali sau să le povestească despre recenta dispută pe care a avut‑o cu el, când acesta a numit‑o, în direct la RTV, „pufulețul lui Băsescu”.

Săftoiu e invitată frecvent la dezbateri TV; a apărut chiar într‑un top cu persoanele cele mai invitate de televiziuni. Voinescu spune că ea „a avut o poziţie de critică argumentată de fiecare dată la adresa preşedintelui partidului ei şi a păţit‑o. Cred că ce a enervat cel mai mult la Adriana a fost forţa argumentului, nu atât critica în sine. Dar forţa argumentului era imbatabilă. Nu puteai răspunde argumentului ei decât fie asumând «da, am greşit», fie dând‑o afară. Şi asta s‑a întâmplat”.

Săftoiu este sigură că în perioada următoare vor apărea noi grupări politice. Spunea acelaşi lucru şi în 2011 şi consideră că apariţia Forţei Civice şi a Noii Republici i‑a dat dreptate, chiar dacă cele două partide nu au ajuns departe – ea crede că au greşit când s‑au apropiat prea mult de președinte. „L‑au invocat mai mult decât s‑ar fi impus în discursul lor şi atunci au dat senzaţia că nu e nimic nou, ci sunt doar nişte aripioare ale lui Traian Băsescu.”

Despre ce se construiește acum și în ce mișcare s‑a implicat deja nu vrea să spună mai multe. „Cunosc foarte mulţi oameni care, pe lângă faptul că sunt de foarte bună calitate şi foarte competenţi, culmea, în sfârşit au ieşit din apatie şi pun întrebări şi vor să se alăture şi vor să facă.”

Şi Voinescu ştie că se construieşte un partid nou de dreapta. „Sunt foarte mulţi oameni care se întâlnesc şi apoi îmi povestesc despre întâlnirile lor, despre planurile lor, despre proiectele lor, despre revoltele lor, despre frustrările lor. E evident că fierberea asta există pentru că tot ceea ce e pe scena politică de dreapta – PDL, PNȚCD, Noua Republică, Forţa Civică – nu mai e socotit reprezentativ de către grupuri relativ mari de oameni din societatea civilă, care împărtăşesc convingeri de dreapta.”

Și Săftoiu, și Voinescu spun că această „fierbere” e compusă din ONG‑işti, oameni de afaceri, politicieni din afara Parlamentului. „N‑ar fi onest să vorbesc eu mai mult decât ei despre acest proiect, pentru că suntem mai mulţi, ne gândim mai mulţi la el şi, când va fi momentul, se va vorbi despre el”, spune Săftoiu.

Ea crede că 2014 va fi un an de cotitură, anul în care se va încheia era conflictuală în care a activat Traian Băsescu, poate și tipul de atitudine agresivă pe care el a adus‑o în politică și pe care crede că și adversarii lui au preluat‑o, chiar dacă poate nu‑şi dau seama.

Adriana Săftoiu rămâne politician, chiar dacă atipic și chiar dacă nu mai face parte dintr‑un partid. Deși nu s‑a apucat decât recent de profesorat, educația a fost și rămâne preocuparea ei principală. Educația, speră ea, va produce și cetățeni mai responsabili și mai conștienți de drepturile și obligațiile lor. Poate, în timp, va produce și politicieni mai buni. Cât îi va fi de ușor să revină în politica mare, fără să apeleze la atacuri specifice politicienilor vechi? Și cât de ușoară va fi impunerea unui partid nou, care nu conține niciun om din parlamentul actual?

Speră că politica anilor care urmează va fi mai civilizată. Uneori însă, pare pesimistă: „În momentul acesta nu văd persoana profilată şi care să aibă capacitatea, calitățile și buna credință de a se bate cu modul actual de a face politică. Pentru că acum toată lumea face politică la fel. Care e proiectul în jurul căruia suntem adunaţi, uniţi? A fost doar «jos Iliescu, Năstase, Băsescu». E de ajuns?”.