Apropiere

De sus, aceste străzi din București par dornice să se atingă. Ţâșnesc una spre alta, înainte, fără ocolișuri. După nici jumătate de kilometru, se izbesc însă într‑un drum mai mare. Despărţite de el, nu ajung niciodată să se cunoască.

Pe trotuare și‑n șosea, copii bat mingea, se caţără pe garduri sau se pitesc după copaci. Se dau pe role și cu bicicleta. Băieţii le tachinează pe fete: „Cine vrea o bomboană călcată cu roata?”. Fetele se plâng la părinţi că băieţii nu le lasă în pace. Câini leneși îi privesc cu aceeași indiferenţă ca pe străini.

Seara, când contururile clădirilor devin difuze, câini și pisici, adulţi și copii, vecin cu vecin se strâng în jurul unor mese și scaune de plastic. Sub lumina lunii și a becurilor de pe stâlpi, împărtășesc, după caz, resturi de mâncare, beri, ţigări, jocuri și idei. Strada devine a tuturor.

Într‑una dintre clădirile mai trainice de pe stradă, 10 fete învaţă să trăiască în același ritm. E casa lor provizorie, locul în care încearcă să uite ce‑au pierdut și să pună temelia la ce e posibil. Pentru moment, e „acasă”, iar pentru multe, mai acasă ca oriunde până acum. Sunt într‑un adăpost de urgenţă pentru victimele traficului de persoane, unde se refugiază cele care scapă de exploatatori când nu mai au familie sau familia le‑a închis ușa în nas. Uneori, familia e un cuib de traficanţi, deci ultimul loc în care și‑ar dori să ajungă.

Au între 14 și 34 de ani și le despart suficiente lucruri: de la personalitate, la pasiuni și circumstanţe, locul în care s‑au născut, familia în care au crescut, școala pe care au făcut‑o sau nu, oamenii pe care i‑au iubit și care le‑au rănit. Le unește realitatea că, la un moment dat, cineva le‑a vândut trupul și le‑a forţat să facă sex pe bani. Împărtășesc bătaia încasată pe parcurs, cu care au ajuns să se obișnuiască, figurile nedefinite care le‑au rulat prin faţă și dorinţa de a merge mai departe. Și mai e ceva. Toate tânjesc ca vieţile lor să se atingă cu adevărat de a altcuiva, toate visează la drumuri care ajung să se intersecteze, toate ard să iubească și să fie iubite.

---

În adăpost, toate drumurile duc la Moni. Așa îi spune toată lumea Monicăi Boseff, cea care a deschis centrul în 2013, imaginându‑și nu doar un refugiu, ci și un loc în care victimele să se apropie de iubire. Are 47 de ani și e directoarea Fundaţiei Ușa Deschisă, a cărei misiune este să ajute persoanele traficate în cea mai vulnerabilă perioadă, imediat după ce au fost identificate de autorităţi, când traficanţii încă mișună în libertate, în timp ce încrederea victimelor în oameni e aproape spulberată.

De profesie asistentă medicală, Moni s‑a școlit în România și în Statele Unite. A lucrat nu doar ca asistentă, ci și ca traducător de engleză și secretară, apoi la o fundaţie din București care oferea consultaţii medicale gratuite persoanelor cu venituri mici. Acolo a început să ajute copii săraci, pentru care fundaţia respectivă organizase un centru de zi, și femei în vârstă, fără familie, care se strângeau într‑un club social. S‑a orientat apoi spre victimele traficului de persoane, colaborând întâi cu un ONG din domeniu. Primul ei caz a fost o adolescentă care își distrusese stomacul și esofagul după ce înghiţise substanţe caustice încercând să se sinucidă. Și‑o amintește translucidă pe patul de spital, la 1,82 metri înălţime și 36 de kilograme. A strâns 7.000 de lei pentru un medicament care trebuia comandat din Elveţia. După ce fata a ieșit din spital, cât încă era slăbită, a ajutat‑o la cumpărături și gătit.

Moni are o figură rotundă, cu bărbie hotărâtă, încadrată de cercei de diverse forme, uneori multicolori, pe care îi ia amintire din fiecare loc unde ajunge să călătorească. La adăpost e, după caz, directoare, contabilă, manager de proiect, profesoară, doctoriţă, prietenă, mamă. Cu o energie molipsitoare, păreri bine conturate și replicile pe buze, ca un soldat gata mereu să se apere sau să atace, domină și însufleţește orice încăpere.

În jurul ei se strâng în bucătărie victimele, personalul fundaţiei și voluntarii. Așezaţi la o masă lungă de lemn, servesc zilnic din mâncarea gătită prin rotaţie de fete. E locul unde Moni le laudă pentru progresele de la școală sau mâncarea de fasole cu costiţă „excepţională”, unde restabilește ordinea când sunt certuri („Așa, lămuriţi‑mă și pe mine care au fost marile dispute și neînţelegeri azi”), dar și unde, câteodată, gesturi simple ca a rupe o bucată din franzelele de pe masă sunt urmate de destăinuiri din copilărie sau întrebări existenţiale: „Oare eu aș putea iubi doi oameni în același timp?”.

Când are de lucru, Moni se retrage în spatele unui birou dintr‑o cameră de la primul etaj, înconjurată de chitanţe, ștampile și dosare. 

Între ea și tastatura calculatorului se lungește un calendar în care își îngrămădește, pe ore, în căsuţa fiecărei zile, întâlnirile și lucrurile de rezolvat. Dacă are de dat telefoane sau de scris proiecte, închide ușa, iar fetele ciocăne înainte s‑o roage să le dea bani pentru cartele la metrou sau să le lase în parc la plimbare. În general stă cu ușa deschisă, mai ales că în camera alăturată fiica de aproape doi ani a unei victime plânge când n‑o are în preajmă pe mamă, iar vocea lui Moni e singura care o liniștește.

Sufrageria de la parter e locul unde Moni ţine ședinţele în care se ciocnesc și domolesc tensiunile dintre fete. Când toată lumea își găsește un loc pe canapele, fotolii sau scaune, dar încă mai foșnește, ca o sală înainte de spectacol, Moni face liniște cu o întrebare:

– Ce aveţi astăzi de spus?

După câteva secunde în care fetele se uită una la cealaltă fără un cuvânt, Moni începe să râdă.

– Chiar așa de bine merg lucrurile?

E semnalul la care una izbucnește. Se plânge că găsește constant hârtia igienică pe chiuvetă sau lângă toaletă. Promite că o va ascunde pe toată dacă se mai întâmplă.

– Chiar, de ce nu e hârtia igienică pe suport?, întreabă Moni.

Toată lumea privește în jos. Nimeni nu recunoaște nimic.

Una dintre angajate spune că va pune un bilet în băi, cum a făcut la intrarea în toaleta de la parter, în legătură cu lumina care nu trebuie lăsată aprinsă. Cineva vine și cu o sugestie de text despre hârtia igienică: „O să mă apreciezi când n‑o să mă mai ai”. După ce lămuresc ce au de făcut în săptămâna următoare, ce le mai lipsește celor care merg la școală și cum să rearanjeze mobila în dormitoare, fetele recunosc că a fost o perioadă linișită. Se completează una pe alta: „fără certuri”, „fără bătăi”, „fără păruieli”.

Tot sufrageria e locul unde seara, când întunericul lungește timpul și scurtează distanţele, după ce majoritatea angajaţilor fundaţiei pleacă acasă, fetele stau tolănite pe canapele, la lumina televizorului de pe perete, și zapează între desene animate și telenovele. La finalul episodului sar grămadă pe câte una, o îmbrăţișează și‑i spun că o iubesc, în timp ce ea le respinge, mai mult în glumă, spunând că n‑are nevoie decât de dragostea personajului masculin preferat din film.

Când li se face somn, urcă în dormitoarele de la cele două etaje, unele dintre ele cu paturi suprapuse, și visează teancuri de bani pe care îi împart între ele sau îi ard din greșeală cu ţigara, case pe care le escaladează până pe acoperiș, foști agresori de care fug prin câmp sau oglinzi în care se sperie când își zăresc ochii.

---

În prima ei seară la fundaţie, una dintre fete s‑a speriat de Andrada, o adolescentă de 18 ani cu ochi albaștri și păr șaten, vopsit ruginiu, cu care trebuia să împartă camera. Supărată că nu vrea nimeni s‑o ajute la teme, Andrada a strigat în ședinţă că se aruncă în faţa metroului. Noua ei colegă a întrebat atunci dacă nu poate dormi cu altcineva. „Îmi era teamă că poate mă aruncă pe mine.” Au rămas împreună, dar n‑au putut dormi toată noaptea pentru că în camera alăturată o fată a ascultat muzica tare, așa că, după ce și‑au dat unghiile cu ojă, au început să povestească. Întâi ce le place fiecăreia – manichiura, respectiv dansul și ieșitul în oraș –, apoi parte din povestea care le‑a făcut să se întâlnească la adăpost.

Pe Andrada, bătaia încasată de la tatăl vitreg și apatia mamei au împins‑o în mâinile traficanţilor. A crescut într‑un sat din sudul ţării și a avut o copilărie frumoasă până la șapte ani, când i‑a murit tatăl. La o săptămână, mama s‑a recăsătorit. I s‑a părut ciudat, dar s‑a gândit că poate așa e firesc, când pleacă un tată, să vină unul nou. Una dintre primele întâlniri cu el a fost de Crăciun, când mama a trimis‑o la el acasă să se uite la desene animate. Asta a făcut toată ziua. Era prima oară când vedea așa ceva, pentru că în familia ei nu existase televizor. 

În scurt timp, s‑au mutat, și ea, și mama, la tatăl vitreg. Avea tot ce‑și dorea, dar n‑au trecut mai mult de câteva luni și au început bătăile. Noul tată dădea în ea de fiecare dată când îl enerva, fie pentru că stătea prea mult în baie, fie pentru că ieșea la poartă.

O bătea cu palma, cu băţul, cu vătraiul, ce‑i pica în mână. Într‑o zi, i‑a spart capul și a lovit‑o așa de tare la picior, că i‑a ieșit ceva din carne, ca o aţă.

S‑a speriat și și‑a întrebat mama dacă nu‑i cumva vreo venă. Mama a tamponat‑o cu spirt și apă oxigenată și a așteptat o lună să‑i treacă. A și certat‑o că și‑a enervat tatăl. Din câte știe Andrada, de mama nu s‑a atins niciodată.

Bătăile au durat până la 16 ani, când Andrada n‑a mai suportat și a început să fugă de acasă. Stătea câteva zile la prieteni. Odată, a lipsit și câteva luni, când și‑a făcut un iubit. După ce s‑au certat, s‑a întors acasă. De fiecare dată când revenea, tatăl era lapte și miere. Îi cumpăra telefon, ţigări, tot ce‑și dorea. După două‑trei luni, reporneau bătăile. Începuse și să o dea afară din casă. La un moment dat, spune că l‑a reclamat la poliţie și a fost trimisă la un centru de plasament, unde a stat o lună.

Acolo au început abuzurile sexuale. Într‑o zi, un educator a trimis‑o cu taxiul la cineva pentru a‑i face ordine în casă, contra‑cost. Andrada nu prea avea bani, așa că a acceptat. Când a ajuns la destinaţie, a constatat că trebuia de fapt „să fac acele lucruri, să‑l satisfac, să zic așa”. Fiind la menstruaţie, a fost forţată să facă sex anal. Se jenează când povestește despre „lucrurile acestea urâte”. Când s‑a întors la centru, a refuzat să mai discute cu educatorul respectiv. Două zile mai târziu, spune că a fost adusă înapoi acasă. Mama zicea că nu mai are fiică, dar până la urmă a acceptat‑o. Când le‑a povestit ce s‑a întâmplat, părinţii au spus că e vina ei că nu a așteptat să le treacă nervii.

După câteva luni, s‑a certat din nou cu tatăl și a fost dată afară. S‑a dus la o prietenă, al cărei iubit a vândut‑o cu 2.000 de euro cuiva din București. Andrada nu înţelege de ce. Ei i‑au spus că o duc „la bine”. Când povestește, adaugă detaliile de parcă ar fi fost spectator la propria viaţă: „Mi s‑a mai întâmplat un lucru”. Pentru că se plângea clienţilor că a fost răpită, traficanţii au trimis‑o înapoi acasă. 

S‑a refugiat la o prietenă de o vârstă cu ea la care mai stătuse în trecut, dar s‑a trezit că o pune și ea să se culce cu diverși bărbaţi, în casa în care stăteau. O îmbrăca în pantaloni scurţi și tricouri care lăsau să i se vadă buricul. „Banii mă punea să‑i cer eu. Dacă era persoană mai săracă, îmi zicea 30 de lei, dacă era persoană mai bogată, 100 de lei.” Andrada lua banii, îi dădea prietenei, care înmâna mai departe prada soţului ei, în vârstă de 30 de ani. Crede că el a pus‑o să facă asta. „Pentru că ea mi‑a fost prietenă de mică și nu cred că ar fi vrut să fac asta. Sau nu știu.”

Sunt multe incertitudini în viaţa Andradei. Nu știe cum a rezistat și nici cum a găsit curajul să fugă. S‑a întâmplat într‑o seară, după ce soţul prietenei a bătut‑o cu un pumnal de box, o rozetă de metal care protejează monturile pumnului, învineţindu‑i coastele. Aparent, totul a pornit de la un client care ar fi dat prea puţini bani. Erau în bucătărie, soţul prietenei s‑a enervat, i‑a rupt tricoul și a tras‑o de păr, apoi a scos o foarfecă să o tundă. Andrada avea părul lung, până dincolo de fund, și nu lăsa pe nimeni să se apropie de el. A reușit să‑i smulgă foarfeca și i‑a aruncat‑o prietenei. Ţine minte că el a pus‑o să se dezbrace, inclusiv de chiloţi, spunând că până și aceia îi aparţin lui. Când a apucat la nimereală un tricou și niște pantaloni, Andrada a fugit pe poartă, în timp ce bărbatul ţipa după ea să‑l denunţe la poliţie. Nu înţelegea de ce și, de frică, nu s‑a dus la poliţiști. A fugit prin curtea școlii spre casă. Părinţilor le‑a zis că a fost răpită și bătută. După două sau trei zile, a venit Moni, cu ofiţeri de la DIICOT, să‑i propună să vină la ea. (În general, autorităţile care investighează traficul de persoane le propun victimelor pe care le descoperă să se refugieze în centre ca al lui Moni).

Iniţial, Andrada n‑a avut încredere în Moni. „Am zis dacă tot mi s‑a întâmplat ce mi s‑a întâmplat, dacă mi se întâmplă încă o dată, nu‑i problemă. Tot scap, cum am scăpat și până acum.” 

Ce i‑a rămas lui Moni întipărit în minte din acea zi e reacţia mamei Andradei când i‑a spus că fiica ei a fost sodomizată în grup, în mai multe rânduri. A ridicat din umeri. „Aha. Și eu ce să fac acum?”. Între timp, l‑a văzut pe tatăl vitreg al Andradei cum își ciupea fata de sfârcuri.

---

Pentru victime, viaţa în adăpost poate fi plicticoasă. Faţă de dramele prin care au trecut, rutina câteodată le alină, alte dăţi le sâcâie. Sunt libere, dar nu pot face tot ce vor. În fiecare zi au program de curăţenie, de gătit sau de cumpărături.

Unele s‑au întors la școală, altele au început să lucreze ca vânzătoare, ospătar sau croitoreasă. Multe abia aici își descoperă pasiuni, cum ar fi gătitul sau manichiura. Fundaţia le plătește cursuri și încearcă să le găsească angajatori. În afară de privit telenovele ca Singură pe lume și Fugara, le place să joace cărţi și se amărăsc când pierd, de parcă în joc n‑ar fi doar câteva puncte, ci ceva mult mai important. Seara, uneori se joacă de‑a v‑aţi ascunselea.

Trei dintre fete au născut recent. Unele știu cine e tatăl copilului, altele, nu. Una dintre ele și‑a dorit atât de mult băiat, ca să nu sufere ca ea și să‑i fie mai ușor în viaţă, încât când medicul i‑a spus că ar putea fi fată a plâns în hohote și s‑a încăpăţânat să-i spună „băiatul meu”. (Până la urmă a născut un băiat.) O altă victimă și‑a adus fata de aproape doi ani la adăpost, lăsându‑și la familie celălalt copil, de care nu prea vorbește. De cele mai multe ori, familia nu se interesează cum le merge. Fetele sunt cele care sună la rude, de pe telefonul fundaţiei. Vor să afle ce face toată lumea, indiferent cât de îndepărtate le sunt persoanele respective.

Regulile sunt temelia adăpostului, iar una dintre ele este că fetele nu au voie să aibă telefon mobil, pentru a nu fi contactate de traficanţi. Au fost și cazuri când cei de la fundaţie au descoperit racolatoare în rândul victimelor, care transmiteau prin telefon informaţii despre centru către reţeaua din care proveneau. Moni le‑a dat afară din program. O altă cerinţă este ca adresa adăpostului să rămână secretă. Fetele nu au voie să aducă pe nimeni în apropiere de centru, iar, dacă o fac, nu se mai pot întoarce. Alte condiţii: fără furturi, fără alcool, fără droguri, fără violenţă, fără limbaj obscen. Orele de venire și de plecare trebuie anunţate. Adăpostul este monitorizat video, iar poarta poate fi deschisă doar de angajaţi. Cine încalcă regulamentul o dată, primește avertisment. A doua oară, își ia la revedere.

Și totuși, prezenţa lor aici e voluntară. Atunci când identifică victime, autorităţile preferă să le reintegreze în familii, în ideea că acolo ar putea primi cel mai mare sprijin. Când nu ajung înapoi în familii, le îndreaptă spre servicii de ajutor de stat (de exemplu, direcţiile de asistenţă socială și protecţie a copilului) sau spre adăposturi ale ONG‑urilor. Nu există încă în București un adăpost de stat pentru victimele traficului. A fost identificată și mobilată o clădire, dar nu are personal. În afară de fundaţia lui Moni, alte ONG‑uri au deschis adăposturi în Timișoara, Pitești și Oradea.

La Fundaţia Ușa Deschisă, în afară de serviciile de ajutor psihologic și juridic sau de consultaţii și tratamente medicale, victimele care nu lucrează primesc o alocaţie de 60 de lei pe săptămână, bani pe care îi cheltuie mai ales pe ţigări. Îi și pot pierde dacă nu respectă regulamentul sau iau note sub șase la școală. Fiecare cuvânt dintr‑o înjurătură, de exemplu, costă cinci lei. Dacă se lasă de fumat, pe de altă parte, primesc un bonus de 15 lei. Moni le dă în plus bani, în funcţie de situaţie, pentru rechizite, încălţăminte, haine pentru ele sau pentru copii.

Până acum, fundaţia, care trăiește din donaţii, în special de la o femeie de afaceri din Scoţia, a ajutat peste 80 de victime, majoritatea exploatate sexual. Unele au venit doar pentru consiliere, altele au stat o noapte sau luni la rând. Programul e gândit pentru un an și jumătate, dar perioada nu e bătută în cuie. Majoritatea pleacă, din proprie iniţiativă, mai devreme, apoi îi scriu lui Moni sau o sună să‑i ceară sfatul când ajung la ananghie. Îi spun că adăpostul a fost singurul loc în care s‑au simţit în familie. Când pleacă, deseori se întorc la traficanţi sau într‑un mediu în care e probabil să fie din nou traficate. În primăvară, o fată a părăsit centrul pentru a patra oară. 

Victimele oscilează între a respecta regulile și a le chestiona necesitatea. Lucruri mărunte le pot face să răbufnească: ora de culcare, spălatul geamurilor sau dacă una dintre ele ocupă locul alteia într‑un fotoliu din sufragerie. Pot trece în câteva secunde de la îmbrăţișări la ţipete și uși trântite. Se ceartă între ele sau cu angajaţii fundaţiei. De obicei, Moni e cea care le liniștește. Le spune: „Te rog să încetezi cu limbajul ăsta” sau „Pe bune? Așa am făcut eu regulamentul și nu știu?” sau „Asta trebuie făcut”. 

Moni poate părea dură, dar fetele o respectă. Într‑o zi, Moni a văzut‑o pe Andrada în pantaloni mulaţi prin care i se vedeau chiloţii. Stătea în pragul ușii, bosumflată, așa că a întrebat‑o ce‑i cu pantalonii ăia. „Ce să fie?”, a zis Andrada. Moni a insistat. A întrebat‑o dacă i‑a arătat vreodată cineva de la fundaţie chiloţii. După câteva eschive, Andrada a admis că nu. „Și‑atunci de ce trebuie să‑i văd eu pe‑ai tăi?” 

Moni i‑a spus că refuză ca fundaţia să plătească pentru haine indecente, care o reduc la statutul de obiect. I‑a cerut să se schimbe și să‑i aducă pantalonii. Când a revenit cu ei, Moni a luat o foarfecă și i‑a tăiat, fără să se grăbească, în timp ce Andrada o urmărea din ușă, ca un copil care nu înţelege pe deplin de ce e pedepsit. „Bine”, e tot ce‑a zis când Moni i‑a promis că‑și poate lua alţii, dar să‑i aleagă cu atenţie.

În timp, Moni a învăţat să fie directă cu fetele, să nu le mai întrebe dacă au fost abuzate de părinţi, ci când s‑a atins tatăl de ele prima oară. Până să schimbe formularea, una dintre fete a răspuns constant „nu”, apoi a recunoscut că s‑a întâmplat „odată, demult”. 

Își permite momentele de asprime, pentru că nu trece zi în care să nu le îmbrăţișeze pe fete, uneori pe mai multe deodată, și să le spună că le iubește, vorbe pe care unele dintre ele nu le‑au auzit niciodată. La ea vin fetele să spună ce‑au mai păţit. Ei îi cer părerea când trebuie să ia o decizie grea. Sunt zile în care în casă răsună constant, pe mai multe voci: „Moni!”, „Moni!”, „Auzi, Moni!”. Când le întrebi dacă admiră pe cineva, Moni e prima care le vine în minte. Pentru că simt că ţine la ele și le vorbește cum și‑ar fi dorit să o fi auzit pe propria mamă.

---

Pentru Moni, în copilărie iubirea a venit de la mamă, de profesie inginer, care muncea zi și noapte să o întreţină, și de la bunic, tatăl mamei, care era stomatolog și locuia într‑o casă pe o porţiune din terenul transformat între timp în grădina Palatului Parlamentului. Bunicul o făcea eroină în toate poveștile pe care i le spunea, că era vorba de lupte cu piraţii sau pentru dreptate. Povestea preferată a lui Moni era Prinţul fericit, de Oscar Wilde, despre prietenia între o rândunică și statuia unui prinţ, în care statuia aurită, cu safire în loc de ochi și un rubin la mânerul sabiei, se dăruiește, pe bucăţi, pentru binele oropsiţilor din oraș, iar rândunica îi duce la îndeplinire dorinţa. Moni a fost impresionată de sacrificiul statuii.

În viaţa reală, Moni era o altfel de eroină, una care nu ezita să‑i ia pe ceilalţi la bătaie. Două lucruri o făceau să sară: când nu câștiga la sport, indiferent de joc, și când colegii își băteau joc de cei mai slabi. „Mama venea de la ședinţele cu părinţii cu capul baniţă de câţi băieţi bătusem și câtă dreptate împărţisem eu în stânga și‑n dreapta.”

Când nu dădea cu pumnii, ardea cu vorba. Era cumva și o reacţie la sarcasmul tatălui care, după ce a divorţat de soţie, când Moni avea trei ani, le umilea constant pe ea și pe mamă. Atunci a învăţat că forma cea mai bună de apărare e atacul. „Eram implacabilă, rece ca lama de bisturiu.” Își amintește că, odată, când avea 12 ani, tatăl a întrebat‑o ce vrea să facă în viaţă. I‑a spus că vrea să dea la medicină, moment în care el a izbucnit în hohote de râs. „Tu, mă? Păi, idioată cum ești, cum să intri, mă, la medicină?” L‑a fixat cu privirea și cuvintele i‑au ţâșnit: „Tu până la vârsta asta încă n‑ai învăţat că prostia se moștenește pe cale paternă?”. A fost ultima oară când și‑au vorbit. Nu mai știe despre el decât că trăiește pe undeva prin București. 

În timp, Moni a învăţat să‑și canalizeze energia în muncă, de care spune că e dependentă. Crede că ușurinţa de a da replici și stilul direct o ajută și astăzi. Când un traficant a ameninţat‑o la telefon că vine și o omoară, pe ea și pe alţi angajaţi de la fundaţie, a simţit că o cuprinde furia. Pe fondul unui val de adrenalină, a început să ţipe și ea la el. „Tu mă omori? Da’ și eu te omor! Ţine minte ce‑ţi spun, că este ultima ta zi pe pământ! Eu știu ce se întâmplă cu mine după ce mor, dar pe tine dracii te mănâncă. Te‑aștept. Dar vino astăzi!” Povestește că era în bucătăria adăpostului, cu colegii alături și telefonul pe speaker, și, brusc, s‑a făcut liniște. „Fă, dar ești mai nebună decât mine!”, i‑a spus bărbatul și a închis. 

În altă zi, a venit la adăpost un bărbat de la o companie de utilităţi. Încercând să arate înţelegere faţă de victime, i‑a povestit lui Moni cum, în concediu în Thailanda, a mers la o prostituată și i‑a dat mai mulţi bani când a aflat că face totul pentru a‑și crește copilul. „Domnule, felicitări!”, i‑a spus Moni. „Dacă tot erai într‑o stare de generozitate, de ce nu i‑ai spus să stea acasă și să te duci tu să te lovească trenul în fund? De ce n‑ai făcut tu actul ăla de caritate în locul ei?” L‑a pus să‑și imagineze că fiica lui ar fi în locul fetei respective. „Doamnă, nu pot să mai vorbesc cu dumneavoastră, că mă speriaţi”, i‑a spus el. „De ce? De ce este OK să te duci să faci obiect sexual din copilul altuia și pe al tău îl vezi mult mai presus?”, a întrebat Moni.

Tot el i‑a spus mai târziu, insinuând că unele femei se îmbracă intenţionat provocator: „Haideţi, doamnă, lăsaţi‑mă! Nu le vedeţi și dumneavoastră cum umblă vara?” Moni l‑a întrebat dacă principiul se aplică și invers, în cazul bărbaţilor cu bustul gol sau cămașa descheiată. „Am și eu simţuri și dorinţi! Conform teoriei dumitale, este perfect OK să le sun pe prietenele mele să‑l luăm pe individ, să‑l legăm seara într‑o pădure de un copac și toată noaptea să‑l violăm. E OK, nu‑i așa?” 

Crede că de vină e și felul în care sunt văzute femeile în România, faptul că multora li se pare acceptabil ca bărbatul să aibă amantă, că sunt mame care vor să‑și înveţe copilul cum să fie golan. Pe de altă parte, o doare lipsa de empatie, că trecem pe lângă oameni „ca trenurile în mers”, întorcând capul când ceva nu ne place. „Dacă ar fi propriul tău copil, ai ara asfaltul cu mâinile goale.”

---

Distanţa între persoane face de multe ori posibilă exploatarea sexuală, care poate apărea la intersecţia între dorinţa victimelor de a se apropia de cineva și capacitatea traficanţilor de a se distanţa de oameni.

Pentru traficanţi, e o îndeletnicire foarte profitabilă, în care balanţa între riscuri și beneficii atârnă de partea câștigurilor. Dacă după Revoluţie, profitând de poziţia geografică a României, de tranziţia spre economia de piaţă și deschiderea graniţelor, apelau des la violenţe și răpiri pentru a racola victime și a le duce în străinătate, în ultimii ani preferă să investească timp, în general câteva luni, pentru a le atrage spre ei. Între timp, traficul a prins avânt și în interiorul graniţelor. Traficanţii caută persoane vulnerabile, le îndepărtează de familie sau de comunitate și le cultivă o stare de dependenţă, uneori amestecată cu rușine faţă de restul lumii. Într‑unul dintre cele mai frecvente scenarii, denumit loverboy, traficantul o face pe victimă să se îndrăgostească de el, îi promite că se va căsători cu ea și o convinge să plece să lucreze în străinătate. Multe victime descoperă abia la faţa locului ce au de fapt de făcut. 

Sărăcia e unul dintre principalii factori care le fac să cadă în plasa traficanţilor. I se adaugă lipsa de educaţie și de rădăcini. Unele victime sunt exploatate în familie, de părinţi sau soţi, altele provin din familii abuzive și se refugiază cu prima ocazie în braţele unui traficant poleit cu aura de salvator. Pentru cele fără familie, orice ușă deschisă e văzută ca o posibilitate de mai bine, dar se transformă într‑un cerc vicios greu de depășit.

Deși, conform statisticilor, cel mai mare risc e la tinerii între 18 și 25 de ani, aproape la fel de multe victime minore au fost identificate anul trecut. Moni spune că vârsta e în continuă scădere. Cu cât mai mică victima, cu atât sunt câștigurile mai mari, iar cea mai răspândită formă de exploatare rămâne cea sexuală. Trei sferturi dintre victimele traficului de persoane de anul trecut sunt femei.

Distanţa ne poate face să credem că astfel de lucruri nu li se întâmplă celor de lângă noi, că e vorba de cazuri izolate. Când ne gândim la traficul de persoane se poate să simţim jenă, ca atunci când ne înghesuim în mijloacele de transport și suntem forţaţi să ne apropiem de oameni pe care în mod normal i‑am evita. Doar că, dincolo de amploarea fenomenului la nivel global, unde se estimează că peste 20 de milioane de persoane sunt supuse la muncă forţată, între ţările europene cele mai multe victime identificate apar în România și Bulgaria. 

La noi, statisticile sunt făcute de Agenţia Naţională Împotriva Traficului de Persoane, iar comisarul șef Adrian Petrescu spune că una dintre explicaţii este că România este a șaptea naţiune din Europa ca mărime a populaţiei. Pe de altă parte, crede că România și Bulgaria sunt monitorizate mai atent decât alte ţări și „datorită modului în care reușesc să se integreze în Uniunea Europeană”. „Realitatea este greu de conturat cu precizie, dar avem o problemă suficient de serioasă ca să necesite o atenţie la fel de mare din partea noastră ca din partea tuturor.”

Moni a aflat de amploarea fenomenului în 2010, după ce o organizaţie din SUA a contactat‑o pentru a organiza un eveniment în București. Pe‑atunci lucra la fundaţia medicală care ajuta persoane sărace și a fost surprinsă să descopere că sute de victime ale traficului sunt identificate anual în România, femeile și minorii fiind cei mai vulnerabili, cei mici puși la cerșit, iar tinerele exploatate sexual. Peste 1.000 de victime au fost depistate în acel an, un număr care a scăzut la 750 în 2014. În discuţiile cu instituţiile de stat, Moni a constatat atunci că lipsa cea mai mare e a unui adăpost de urgenţă, un loc unde să fie ajutate victimele imediat după ce au scăpat de traficanţi. A spus pe loc: „Dacă asta este nevoia, asta vom face”.

În 2012, a cumpărat casa pentru adăpost și a strâns o echipă de voluntari, paznici, psiholog, asistent social. În aprilie 2013, cu șase persoane alături, a inaugurat centrul. Povestește că și reprezentanţii instituţiilor de stat prezenţi la eveniment s‑au mirat cât de bine arăta totul. Cineva a întrebat‑o chiar dacă nu e „un pic cam prea bun, prea mult”. „Pentru cine?”, a izbucnit Moni. „Dacă fata sau nepoata vreunuia dintre voi ar fi traficată, ferească Dumnezeu, ai aduce‑o la noi. Dacă nu este prea mult și prea bun pentru propriul meu copil, nu este prea mult și prea bun pentru nimeni.” Acum fundaţia are nouă persoane în echipă, printre care și o avocată care le reprezintă pe victime în instanţă când depun mărturie împotriva traficanţilor și încearcă să obţină daune. Unii traficanţi au fost și condamnaţi.

În 2014, Statele Unite au desemnat‑o pe Moni erou al luptei împotriva traficului de persoane, un titlu acordat anual de Departamentul de Stat unor oameni din toată lumea care‑și dedică viaţa acestui domeniu. Au lăudat‑o pentru câte a reușit să facă într‑un timp scurt și pentru că s‑a încumetat să înfiinţeze adăpostul „într‑o ţară în care fondurile de la guvern pentru ajutarea victimelor sunt limitate”. Moni ţine diploma și o fotografie alături de secretarul de stat John Kerry pe un raft în biblioteca din birou. Dacă acum un an spera că premiul va determina guvernul să dea fonduri ONG‑urilor care ajută victimele traficului de persoane, între timp s‑a convins că doar prin forţe proprii va veni schimbarea.

---

Într‑o după‑amiază de sfârșit de iulie în care doar nevoia sau viciul te puteau sili să înfrunţi arșiţa, câteva fete de la fundaţie s‑au strâns în jurul mesei din curte, locul de fumat. Și‑au aprins ţigările și dintr‑o dată fiecare s‑a închis în sine. Trăgeau fumul în piept și‑l dădeau afară pe rând, în liniște, cu privirea în pământ. Ar fi putut părea un moment de meditaţie, dar, în loc să emane calm, feţele lor radiau tristeţe. Aveau o expresie similară, însă nimic nu mai exista între ele. Fiecare era singură cu paguba ei. Prima care a ridicat privirea a fost o fată care tocmai se întorsese de la cumpărături. A întins mâna spre cea de alături și a strigat, cu bucurie mimată:

– Ia uite, m‑am logodit! 

A răsfirat degetele și a arătat spre un inel pe care‑l purta ca verighetă. Se minuna că a costat‑o doar 20 de lei. Spunea că s‑a logodit cu o altă fată de la fundaţie. Fără vreo explicaţie, cele două au început să‑și tragă câte o palmă pe spate, în dreptul umărului. Cea care rămăsese acasă i‑a reproșat că nu‑i luase și ei inel. Cealaltă s‑a scuzat că nu‑i știe mărimea, timp în care palmele au continuat să zboare. Spuneau că dau în joacă, dar părea o fripta în care scopul nu e să‑l atingi cât mai repede pe celălalt, ci să‑l pălești cât de tare poţi. 

Când trăiești toată viaţa în preajma bătăii, violenţa devine parte din tine, un mecanism de autoapărare: rănești, ca să nu fii rănit. În școală, Andrada era bătăușa clasei. Era suficient să se uite cineva urât la ea și sărea. Nu trăgea de păr, ca alte fete. Dădea cu palmele, cu pumnii. Odată, a avut nota scăzută la purtare din cauză că a bătut pe cineva în curtea școlii. Altă dată a ars cu ţigara o fată pentru că i‑ar fi furat iubitul unei prietene. 

Urme ale violenţei răsar când te aștepţi mai puţin. La un atelier de confecţionat cercei, una dintre fete a lovit‑o pe alta cu pastă de modelat peste mână.

– Bre, doare?
– Nu.
– Mi‑ai luat locul!
– Cap de plută!
– Vrei să‑ţi tai capul?
– Gata, termină‑te!
– Îţi scot ochii. Ciudato!

Uneori, violenţele se transformă în semn de afecţiune. Fetele povestesc cu nonșalanţă despre iubiţi care le trăgeau palme și picioare pentru că ele nu le făceau pe plac. „Am fost și eu de vină”, e refrenul prin care justifică acţiunile agresorilor. Își amintesc cu drag de cei care s‑au purtat suficient de bine cu ele. Moni spune că mai multe victime cred că dragostea înseamnă bătaie. Iar bătaia e doar manifestarea vizibilă a agresiunii, o brazdă pe un teren deja accidentat. 

Violenţa în familie obișnuiește victima cu relaţiile abuzive și starea de dependenţă și o poate face vulnerabilă. „Sunt cazuri în care familia nu este direct implicată în traficarea ta, dar ţi‑a creat condiţiile perfecte ca tu să fii atât de dornic să ţâșnești pe ușa casei, încât să ai toate condiţiile pentru a fi traficat”, spune Moni. Dă ca exemplu cazul fetei care a plecat pentru a patra oară de la adăpost: abandonată de mamă, crescută de o bunică alcoolică și violentă, apoi agresată fizic și sexual de propriul tată, de care a fugit căsătorindu‑se la nici 15 ani, ulterior dusă în străinătate, drogată și exploatată sexual de soţ. „Cu cine te căsătorești atât timp cât singurul tău model din viaţă a fost un bărbat alcoolic și superabuziv? Cu unul care îi seamănă.” 

Autorităţile au constatat că victimele provin mai ales din familii în care există relaţii tensionate, violenţă și consum de alcool sau droguri. 

Un studiu din 2012 al Centrului Parteneriat pentru Egalitate, în cadrul căruia au fost intervievate 26 de victime, observă că lucrurile care le‑au influenţat cel mai mult traiectoria spre exploatare au fost „relaţiile deficitare între membrii familiei, lipsa de afectivitate și de îngrijire”. 

Cu alte cuvinte, lipsa de iubire.

---

Tot ce‑și dorește Angela, o tânără înaltă și zveltă, desprinsă parcă din comediile romantice americane, e să‑și refacă familia, să găsească pe cineva care s‑o iubească și să‑i accepte copilul din căsnicia anterioară.

Crescută într‑un oraș mare, Angela a fost genul de elev studios, care câștigă concursuri și olimpiade. A terminat o facultate și a ales o meserie în care lucrează cu copii. (Nu vrea să o dezvăluie public, de teamă că ar putea fi recunoscută.) S‑a simţit împlinită după ce s‑a căsătorit și a născut un băiat.

Când a descoperit că soţul a început o aventură, tot ce‑a construit a părut să se prăbușească. Petrecea timp doar cu amanta și devenise violent. Într‑o zi, când nu a vrut să‑l lase să plece în oraș, a tras‑o de păr, a lovit‑o cu capul de perete, apoi a trântit‑o pe patul din sufragerie și a strâns‑o de gât. „Am simţit că nu mai am aer și atunci l‑am zgâriat pe faţă cu toată puterea mea, ca să mă eliberez, să pot să trăiesc.” Poliţia a chemat‑o el, reclamând rănile provocate de ea. Apoi a dat și în copil într‑o dimineaţă. I‑a tras o palmă și l‑a izbit de perete. Devenise imposibil să mai trăiască împreună. Au divorţat, iar copilul a rămas în grija ei. 

Când o cunoștinţă i‑a prezentat un bărbat divorţat, dornic să o ia de la zero și care îi promitea că toată viaţa o s‑o trateze ca o prinţesă, Angela a sperat că și‑a găsit perechea și un nou tată pentru copil. Făceau planuri de căsătorie și, pentru a pune bani deoparte, au început să vorbească de plecat la muncă în străinătate. I‑a spus că o pune în legătură cu o rudă să aibă grijă de copii sau să fie „un fel de damă de companie”, să plimbe clienţi pe la bănci. Era vorba de ceva temporar, din care putea câștiga 1.500 de euro pe lună, fără să‑și piardă serviciul din România, pe care putea să și‑l îngheţe. Angela spune că nu ducea lipsă de bani, dar că a convins‑o zicându‑i că băiatul merită mai mult. 

A lăsat copilul la fostul soţ și a plecat singură în străinătate, urmând ca iubitul să i se alăture peste câteva zile. Când a ajuns la ruda lui, a avut un șoc. Femeia chemase un fotograf, a pus‑o să se dezbrace și să facă poze în sutien și slip. Le‑a urcat pe două site‑uri și i‑a adus clienţi chiar în acea după‑amiază. Banii pe care i‑a câștigat i i‑a oprit pentru reclama de pe net. Paginile respective arată și acum femei cu sânii goi, majoritatea pe tocuri înalte, întinse pe diverse canapele, unele cu o bandă pe ochi sau cu faţa blurată, disponibile ca escorte, pentru masaj, striptease sau sex în diverse poziţii, totul la un telefon distanţă.

Angela, care e un amestec de fragilitate și încăpăţânare și are nevoie de părerea celorlalţi pentru a lua decizii, nu știe cum a intrat în acest joc. Își amintește că totul era nou, nu cunoștea limba, abia se înţelegea cu clienţii. Încerca să nu se uite la ei, ca să nu le reţină figura. Le spunea și femeii de acolo, și iubitului la telefon, că nu‑i place ce face, că nu mai vrea. Ca s‑o convingă, peste câteva zile bărbatul a venit cu un inel de logodnă. Au stabilit nunta peste câteva luni. Îi spunea să mai reziste puţin, cât să strângă bani să pornească o afacere în România și să‑și construiască o casă. „Am zis că pentru asta, pentru binele copilului, să mă sacrific, să împlinim planul ăsta al nostru, pentru a avea casa noastră, familia noastră. A zis că după aceea ștergem cu buretele tot din minte și o să avem un trai bun.” 

În ţara în care a ajuns Angela, prostituţia e legală. Înainte să meargă să ceară permis de muncă de la poliţie, iubitul și ruda i‑au interzis să vorbească de copil și că e logodită. „Dacă ai iubit, o să te întrebe unde e iubitul, nu‑i cumva un pește.” Angela a râs. „Cum să fie el pește?!” Acum își dă seama că au manipulat‑o, că a fost șantaj sentimental. Atunci încă nu conștientiza că e victimă. 

Dacă la început avea trei‑patru clienţi pe zi, în timp iubitul a început s‑o încurajeze să ia mai mulţi. Apela la orgoliul ei. A ajuns și la 10 clienţi pe zi, de nici nu apuca să facă duș după fiecare. Îi spuneau: „Vezi că în cinci minute vine altul!” Seara, când se culca, o puneau să întindă un cearceaf peste patul unde îi primea pe bărbaţi și să fie pregătită oricând de noi clienţi. Zece minute costau 100 de euro, o jumătate de oră, 200, o oră, 300. Toţi banii îi lua ruda iubitului, care spunea că îi trimite în ţară. Ei îi dădeau doar bani de mâncare. Când voia să‑și cumpere haine, cărţi sau ziare, o certau. „Ce faci aici? În loc să strângi bani pentru copilul tău…”

După câteva săptămâni, au apărut și ameninţările: să nu cumva să scrie pomelnice la biserica unde mergea în fiecare duminică, să nu fugă sau să meargă la poliţie. Îi spuneau că, dacă greșește, le vor povesti cunoștinţelor ei din România cu ce s‑a ocupat și‑și va pierde automat slujba.

Trei luni a stat acolo. Treptat, și‑a dat seama că bărbatul respectiv nu o iubește. A decis să plece după o ceartă care a umplut paharul. Fusese la cumpărături, pentru că avea nevoie de haine de iarnă. Pierduse clienţi pentru că ieșise, i‑au spus, și i‑au reamintit că fără ei nu s‑ar fi descurcat acolo. Atunci a hotărât să meargă la poliţie să se intereseze care e, de fapt, statutul ei. A plecat într‑o dimineaţă, lăsând totul în apartament în afară de buletin, telefon și permisul de muncă. La poliţie a aflat că gazdele ei mai fuseseră condamnate pentru trafic de persoane. Acolo i s‑a zis prima oară că e o victimă. Victima perfectă.

După câteva luni petrecute într‑un adăpost în ţara respectivă, prin consulatul României de acolo a aflat de adăpostul lui Moni și s‑a întors în ţară. De la revenire, a pierdut copilul, pe care instanţa l‑a încredinţat, pentru moment, tatălui. A rămas și fără vechiul loc de muncă, dar între timp și‑a găsit altul, tot în domeniu. Plătește pensie alimentară și își vede băiatul cam o dată pe lună. Nu mai locuiesc în același oraș. Uneori, își dorește să primească înapoi banii pe care i‑a câștigat cât a fost plecată, care ar ajuta‑o să se pună pe picioare. Într‑o astfel de zi, discutând cu Moni în sufragerie, a întrebat‑o: „Și atunci eu pentru ce m‑am chinuit? Erau bănuţi pentru care mă chinuiam pe pielea mea”. Moni a întrebat‑o dacă o făcea de bună voie. A zis că nu, dar îi era greu să accepte că tot calvarul a fost în zadar. Acum, Moni crede că Angela e prima fată cu adevărat pregătită să părăsească adăpostul, doar că n‑are unde să locuiască în altă parte, pentru că nu‑și permite să stea în chirie.

Între timp, Angela a revenit la visul de după divorţ, cel de a se recăsători. Visează la un bărbat care nu e violent sau „șmecher”, dar nu știe dacă mai poate avea încredere în cineva.

---

Într‑o zi, în timpul unei ședinţe, când una dintre victime a ţipat la Moni că n‑are de unde să știe cum e să crești înconjurată de abuzuri, Moni a întrerupt‑o și, de faţă cu angajaţii și celelalte fete, a început să‑și spună propria poveste. 

Le‑a spus cum, de la vârsta de patru ani, bunicul din partea tatălui a început s‑o abuzeze sexual. Îi cumpăra tăcerea cu lucruri care nu se găseau atunci pe piaţă și șoapte ca „iubirea noastră e specială, dacă o spui cuiva n‑o s‑o înţeleagă niciodată”. Pe la 11 ani a început să‑și dea seama că nu e în regulă și a început să rărească vizitele la bunci. Când ajungea acolo, la sfârșit de săptămână sau în vacanţe, se încuia în cameră, unde obișnuia să vină el noaptea, și se punea pe citit. Spune că poveștile au salvat‑o. „Făceam grămezi de cărţi în jurul patului și nopţile le petreceam citind, astfel încât să pot dormi în timpul zilei, când era și bunica activă.” După ce a murit ea, când Moni avea 12 ani, nu a mai dat pe la bunic. Vorbea o dată pe an cu el la telefon. Nu l‑a confruntat niciodată pentru ce i‑a făcut.

Mult timp s‑a urât pe sine, că a acceptat să nu zică nimic nimănui. „Aveam momente în care îmi venea să‑mi înfig o furculiţă în faţă, pentru că eram o depravată, mă vedeam cât de mizerabilă sunt.” Mamei i‑a mărturisit abia la 17 ani, după ce a fost violată la mare de un bărbat care a ameninţat‑o cu un cuţit. 

A urmat o perioadă în care a făcut patru avorturi în urma unor relaţii și a unor decizii pe care acum le numește „dezastruoase”, care i‑au lăsat „cicatrici vicioase” și au făcut‑o să fie împotriva avorturilor. Pe victime spune că le încurajează să ia propriile decizii. Povestește de cazul unei fete care a aflat la adăpost că e însărcinată în urma exploatării sexuale. Când s‑a întors de la ginecolog, a întrebat‑o, rușinată, ce‑o sfătuiește. „Eu ce zic? Ce zici tu?”, i‑a spus Moni. „Eu vreau să păstrez copilul. Vreau să fiu prima din familia mea care să nu‑mi abandonez copilul niciodată. Vreau să arăt că se poate.” Moni a plâns în hohote de bucurie. Deseori când își amintește astfel de momente i se umplu ochii de lacrimi.

În faţa copiilor, Moni se topește. Ar face orice pentru ei. Îi ia în braţe și‑i alintă. Bebelușilor de la adăpost le vorbește mai ales în engleză, așa cum a făcut și cu cei doi copii ai ei când erau mici, ca să știe de timpuriu o limbă străină. Are o fată și un băiat, care o ajută astăzi la fundaţie. Soţul ei este pastor la Biserica Nazarineanului, o confesiune evanghelică apărută la începutul secolului XX în Statele Unite, căreia amândoi i s‑au alăturat în 1992, când au cunoscut niște misionari veniţi în România. Moni era însărcinată cu primul copil și își căuta un al doilea serviciu, în afara celui de asistentă. O prietenă care‑i știa pe misionari i‑a propus să le fie traducător. Au cucerit‑o nu cu predici, ci cu felul lor de a fi, prietenos și iubitor. I‑a zis soţului, care pe atunci se temea să nu fie cumva spioni americani, că vrea și ea să aibă un stil de viaţă ca al lor.

Religia e o parte importantă a vieţii lui Moni și a adăpostului. Înainte de fiecare masă sau ședinţă, spun o rugăciune în care îl roagă pe Dumnezeu să le binecuvinteze mâncarea, să le deschidă minţile și să‑i ajute să ducă la îndeplinire ce și‑au propus. E unul dintre motivele pentru care Moni le cere oamenilor să se implice „ca și cum și‑ar da lor”. Nu acceptă haine prea uzate, pe care donatorii le‑ar fi aruncat oricum. Îi întreabă dacă s‑ar duce la cineva la masă când le‑ar spune: „Te‑am invitat că oricum aveam de gând să aruncăm ciorba asta și ne‑am gândit că e păcat”. Mulţi angajaţi de la fundaţie fac parte din aceeași comunitate religioasă. Și unele victime merg la biserică, dar Moni spune că nu le obligă. 

După toate lucrurile prin care a trecut, Moni înţelege cum, atunci când ești zdrobit, poţi să iei decizii foarte proaste. „Când te uiţi în oglindă și nu te vezi decât un nimic, un zero barat, știi sigur că toate deciziile pe care le‑ai luat până acum sunt proaste, dar nici nu te vezi capabilă de a ieși din situaţia respectivă. Ce vei decide în continuare va fi cel puţin la fel de prost ca ce ai decis până acum.” Crede că, dacă n‑ar fi trăit în comunism, dacă societatea ar fi fost mai deschisă, ar fi putut pica în plasa unui traficant. Poate chiar și după Revoluţie, când nu era ușor să‑ţi găsești un loc de muncă.

„Știu că mi s‑ar fi putut întâmpla mai rău. Dacă aș fi trăit acum, în zilele astea în care traficul de persoane e atât de dramatic și pandemic, probabil că aș fi sfârșit într‑o situaţie de genul ăsta.” 

Când i‑au auzit povestea, fetelor de la adăpost aproape că nu le‑a venit să creadă. „Mamă, Moni, dar cum de se poate? Și, uite, poţi să ai o viaţă normală!” Moni a învăţat însă și cum să se ridice. Trei lucruri au ajutat‑o: credinţa, prin care a reușit să ierte, familia, care a făcut‑o să meargă mai departe, și munca alături de fete, care i‑a dat un ţel. Asta încearcă să le înveţe și pe ele, că indiferent cât de întortocheat e drumul, câte intersecţii ratează, dincolo de lipsuri, greutăţi și obstacole, pot să‑și ia viaţa în propriile mâini. De aceea le și spune „supravieţuitoare”, nu „victime”. Nu e ușor și nici nu există o reţetă a succesului. Moni se încăpăţânează totuși să le spună constant: „Da, poţi!”. 

---

Antidotul pe care l‑a găsit Moni pentru o parte din suferinţele fetelor e iubirea. Când ajunge la adăpost, le întreabă ce fac, le alintă „draga mea”, „scumpa mea”, le spune „te iubesc”. Când a auzit prima oară aceste cuvinte, una dintre fete, Giulia, care ţinea tot timpul capul în pământ, a început să plângă. Moni și‑a cerut scuze dacă a supărat‑o. A doua zi, a îmbrăţișat‑o discret. A treia zi, a pupat‑o și pentru prima dată i‑a văzut ochii. A întrebat‑o dacă vrea să‑i spună ceva și, când a dat din cap că da, i‑a spus din nou că o iubește. Următoarea zi, cum a intrat în curtea fundaţiei, Giulia a fugit spre ea și a îmbrăţișat‑o strâns. Cu capul pe umărul ei, i‑a șoptit: „Moni, te iubesc. Dar să știi că n‑am mai spus asta la nimeni niciodată”.

Nici n‑ar fi avut cui să‑i spună. A crescut până la 18 ani la casa de copii, apoi s‑a căsătorit cu primul bărbat care i‑a oferit o casă, bărbat care în timp a început să o bată pentru că nu voia să facă sex oral și anal. După ce s‑au despărţit, a cunoscut un taximetrist care a luat‑o la el acasă și a pus‑o să se culce cu prietenii lui. „Mi‑a zis că pentru banii casei, să avem ce să mâncăm, și am acceptat.” Când a înţeles că el se aștepta ca lucrurile să devină o obișnuinţă, a fugit. A ajuns în București, unde, în gară, o bătrână s‑a oferit să o cazeze. Cum a intrat în casa respectivă, s‑a trezit sechestrată. „Îţi luăm acum vopsea, te îmbrăcăm, îţi faci un duș și te apuci de treabă. Ce treabă? O să vezi tu. Să le faci la clienţi pe placul lor.” Doi ani au ţinut‑o în bătăi, cu câte 20–30 de clienţi pe zi. „Dacă dormeam vreo trei‑patru ore pe seară era foarte bine. Era non-stop, non-stop.” Vara, își amintește cum curtea se umplea de bărbaţi care stăteau la coadă să intre în cameră la ea sau la cealaltă fată din casă, aflată în aceeași situaţie. Singurii bani pe care îi primeau erau cinci sau zece lei, bacșiș de la clienţi. A scăpat într‑o zi, la patru dimineaţa, când au intrat mascaţii în casă și i s‑a propus să vină la adăpost. 

Giulia este una dintre fetele care, după câteva luni la fundaţie, a vrut să plece. Nu poate să explice de ce. Spune că se simţea „pe altă lume” și că după aceea i‑a părut rău. A întâlnit un bărbat, cu care a rămas însărcinată, dar care a pus‑o să avorteze. N‑a vrut și a rugat‑o pe Moni să o primească înapoi. Între timp a născut o fată, iar pentru viitor speră să‑și găsească de lucru, să aibă o casă și un soţ. Nu ar vrea să‑i povestească prin ce‑a trecut, pentru că e convinsă că orice bărbat ar ajunge să o jignească.

Deseori, apropierea provoacă rănile cele mai adânci. Ce suntem dispuși să acceptăm de la străini devine impardonabil în familie. Distanţa atenuează durerea. Impersonalizează. O critică de la colegi sau de la necunoscuţi e mai ușor de gestionat decât de la cei care ne iubesc sau ar trebui să ne iubească. Abuzul victimelor traficului de persoane nu încetează automat când revin acasă. De multe ori, acasă încep alte abuzuri. Angela, care urma să primească bani ca daune pentru perioada cât a fost exploatată, își căuta o garsonieră în orașul natal când propriul frate i‑a reproșat că și el și‑ar lua casă, dacă ar avea cu ce. A simţit că intră în pământ de rușine când a întrebat‑o, acuzator: „Da, dar tu cum ai făcut banii ăia?”. Pe o altă fată de la fundaţie, bunica a primit‑o cu silă și reproșuri că nu așa a crescut‑o, să ajungă o curvă, un om de nimic. E lucrul care o doare cel mai tare, că persoana la care ţinea cel mai mult a îndepărtat‑o.

Victimele ajung să creadă că nu valorează mare lucru sau să‑și însușească perspectiva traficanţilor asupra valorii lor. Într‑un atelier de lectură la fundaţie, citind un text cu voce tare, în loc de „reparaţie anevoioasă” una dintre fete a văzut „relaţie avantajoasă”. O alta e curioasă tot timpul când vine o nouă victimă la adăpost dacă e mai frumoasă ca ea. E un cerc vicios în care frumuseţea înseamnă mai mulţi bani, iar mai mulţi bani le fac să se simtă frumoase și dorite. Moni încearcă să le schimbe percepţia. Le spune că sunt uluitoare. „Tu auzi ce‑mi povestești? Ești o femeie atât de puternică de pe mine mă lași mască. Nu pot să‑mi imaginez cum ai trecut prin lucrurile alea și ai scăpat.” Când una dintre ele i‑a zis că valoarea ei constă în bani, a întrebat‑o câţi anume. Pentru că nu i‑a răspuns, a insistat: „Dacă vine cineva și zice că îmi umple bucătăria asta cu bani până în tavan pentru tine, e OK să i te dau?”. Iniţial, fata a fost flatată. Moni a continuat: „Dar dacă vine altcineva și zice că îmi umple și sufrageria cu bani, cum facem? Eu te dau lui, că sunt bani mai mulţi”. „E, dar nu‑i corect!”, s‑a plâns fata. „Eu sunt nepreţuită!”

Moni spune că succesul programului de la fundaţie nu stă în cifre, în bilanţuri anuale. Sigur, își dorește ca fetele să își găsească de lucru, să aibă casa lor și să le vadă îmbrăcate în rochie de mireasă. Mai important e însă cum ies de pe poarta fundaţiei, să știe că sunt valoroase, că merită respect, să se simtă puternice și independente și „să nu mai creadă balivernele unui nenorocit”. Le spune constant că au un potenţial extraordinar. „Tu te vezi? Tu vezi progresul uluitor pe care l‑ai făcut?” Unele îl văd în faptul că au rezistat în adăpost câteva luni, deși n‑ar fi crezut la început. Altele se uită la fotografii vechi și li se pare că acum sunt mai frumoase.

De când a ajuns la fundaţie, Andrada nu mai crede că trebuie să aibă părul lung până la pământ ca să arate bine. A acceptat să se tundă până la umeri și s‑a obișnuit să fie complimentată. Înainte, mama i‑a spus că e frumoasă o singură dată, când s‑a vopsit brunetă.

Chiar și cele care au prins mai multă încredere au momente când spun despre ele că sunt nimeni, că nu au nimic, niciun viitor. Simt că au pierdut tot și le e greu să reconstruiască: să se reînscrie la școală, să meargă la slujbe prost plătite, să fie respinse la interviuri pentru că n‑au o diplomă, să‑și ceară drepturile când angajatorii le încalcă. Moni spune că unul dintre motivele pentru care lucrează preponderent cu femei e pentru că lor le e mai ușor să admită că au nevoie de ajutor. Ar vrea să facă și un adăpost pentru bărbaţi, pentru că sunt mulţi traficaţi, în special pentru muncă, dar nu crede că vor accepta să stea într‑un astfel de centru. „Când dorești rezidenţă, recunoști că ai ajuns într‑un punct în care nu mai ai nimic și pe nimeni.” Și cei de la Agenţia Naţională Împotriva Traficului de Persoane au observat că bărbaţii apelează mai degrabă doar la ajutor juridic sau psihologic.

Pe Moni și pe ceilalţi angajaţi de la fundaţie îi frământă tot timpul întrebări precum cât ajutor pot să ofere, ce le face cu adevărat bine victimelor, cum să le menţină interesul faţă de școală, cum le pot opri să se întoarcă în braţele traficanţilor când spun că vor să plece. E cel mai dur moment, când câte o fată se uită în ochii lui Moni și‑i spune că locul ei este pe stradă. „Eu nu știu altceva să fac, Moni!” Pe de o parte le înţelege. „Când tu la patru ani ai început prin a fi jucăria sexuală a cuiva și tot ce a urmat n‑a fost decât un șir de asemenea întâmplări, când nimeni nu ţi‑a oferit nimic altceva decât organ genital, de unde să înveţi să fii și altceva, să faci și altceva?” Una dintre victime a rugat‑o odată s‑o ţină cu forţa când vrea să plece, dar Moni a spus că n‑are cum să facă asta. Unele pleacă fără să spună un cuvânt. Zic doar că ies la plimbare. Așa a făcut și Andrada în această toamnă, după mai bine de un an la adăpost, deși tocmai intrase în clasa a XII‑a și spunea că vrea să termine liceul și să devină asistentă medicală. La plecare, a luat‑o cu ea și pe cea mai mică dintre fete, de 14 ani. Într‑o zi, tatăl Andradei a sunat‑o pe Moni și i‑a spus că ar fi amândouă la el acasă. De‑atunci, de cea mică nu mai știe nimeni nimic.

Tot timpul există la fundaţie temerea că o victimă ar putea să dispară. Într‑o zi, una dintre fete a fost dusă cu mașina la interviu pentru o slujbă și lăsată vizavi de adresa angajatorului. Peste câteva ore, când psiholoaga centrului a sunat la firmă să întrebe cum s‑a descurcat și când vine acasă, de faţă cu Moni și cu telefonul pe speaker, au îngheţat când li s‑a spus că fata n‑a mai ajuns la interviu. S‑au uitat una la alta câteva secunde, apoi spre ceasul de pe perete, urmărind secundarul cum se târa. Trecuseră câteva ore bune de când fata plecase, iar copilul îi rămăsese la adăpost. S‑au întrebat dacă ar putea să dispară și să‑l lase în urmă. Și‑au amintit de momente când le‑au căutat pe fete la 11–12 noaptea pe străzi, de cazuri când nu le‑au găsit sau când au dat de ele la traficanţi. Peste o jumătate de oră, când victima respectivă s‑a întors la centru, povestind că a nimerit în altă parte și a dat probă la altă firmă, aducând ca dovadă și o ștampilă de PFA și o listă de acte de care ar fi avut nevoie pentru angajare, au răsuflat ușurate. Nu neapărat pentru că au crezut povestea în totalitate, ci pentru că era bine.

Minciunile sau cosmetizarea realităţii fac parte din viaţa victimelor. „De invenţii mi‑e podul plin”, a spus o dată Moni. În situaţii dramatice, minciuna poate deveni un aliat de încredere. Poate salva vieţi. Îl poate face pe un client să fie mai blând, îl poate relaxa pe traficant și reduce numărul sau intensitatea bătăilor. Fetele învaţă să se adapteze, să citească oamenii dintr‑o privire, să dezvolte strategii de supravieţuire. Câteodată, spun ceea ce trebuie ca să le fie bine sau ceea ce cred că vor ceilalţi să audă. Uneori, se mint pe ele ca să poată să se privească în oglindă a doua zi. Niciodată poveștile pe care le spunem despre noi nu reflectă adevărul în totalitate. Sunt mai degrabă o expresie a cine vrem să fim, a modului în care decodificăm ceea ce ni s‑a întâmplat și a drumului pe care încercăm să ni‑l croim mai departe. 

Cei care lucrează cu victimele traficului de persoane spun că poveștile acestora i‑au schimbat. Pe Moni, au convins‑o că fiecare om are „o valoare pe care nimeni și nimic nu o va putea lua”. „Cel mai ușor lucru e ca oamenii să‑ţi spună o ștampilă. Până nu ajungi să stai de vorbă cu omul respectiv și să‑ţi spună toate poveștile înfiorătoare prin care a trecut din fragedă pruncie, n‑ai cum să‑ţi dai seama.” Avocata fundaţiei, Mirela Podoiu, e acum mai îngăduitoare și nu mai judecă după aparenţe. „De câte ori mă întâlnesc cu un om, fără să vreau, mă gândesc ce e în spatele imaginii pe care o văd.” Spune că n‑a cunoscut nicio victimă care să fi ales de bună voie să se prostitueze. E ce a constatat și Mihai Cazacu, fost poliţist la crimă organizată, care a lucrat pe trafic de persoane timp de 12 ani. „Toate au o poveste foarte tristă și toate, dacă ar fi avut o altă oportunitate, ar fi ales‑o pe aia.”

---

În zori, când corul greierilor prevestea o zi toridă de vară, făcându‑i în ciudă unui câine insomniac care lătra în depărtare, fetele au ieșit somnoroase la fumat în curte. Pe nesimţite, șoaptele s‑au transformat în râsete și înghionteli. Se pregăteau să fugă la mare. Trei dintre ele, printre care și Giulia, nu o văzuseră niciodată.

„Lasă‑mă‑mi place. Lasă‑mă‑n place”, a început să cânte una dintre fete. S‑a oprit brusc când a văzut‑o pe Moni ieșind în fugă din casă și cerându‑le liniște, să nu‑i deranjeze pe vecini. S‑au strâns în sufragerie, în jurul lui Moni, care a început să se roage.

„Doamne Dumnezeul nostru, îţi mulţumim din suflet, Doamne, că datorită harului și îndurării tale, Doamne, noi avem pregătită această nouă zi înaintea noastră. Îţi mulţumesc, Doamne, că ne‑ai păzit încă de pe când dormeam. Doamne, ai îngăduit să ne trezim sănătoși și pe picioarele noastre și să avem parte împreună de această zi binecuvântată. Ajută‑ne să trăim frumos înaintea ochilor tăi, Doamne, să avem între noi o dragoste și o unitate, Doamne, care să te bucure pe tine.” 

Au spus în cor „Amin” și au trecut la lucruri practice.

„S‑a făcut împărţirea pe mașini?”, a întrebat Moni. „Cine a făcut‑o? Nu, ţeapă, șoferii o fac.” 

În stradă, înainte să se urce în mașină, una dintre fete a constatat că se fac șase luni de când e la adăpost. „Nu‑mi vine să cred c‑am putut să rezist cu nebuniile mele în cap.” Și‑a amintit cum înjura la telefon în prima zi și s‑a scuzat: „Abia venisem”. O altă fată a calculat că împlinește un an la fundaţie.

Goana pe autostradă și vederea plajei pestriţe, pline de turiști, deși abia era opt dimineaţa, au disipat nostalgia. În ritmurile unduite de la terase, un mix de muzică orientală, latino, folk și pop, vânzătorii ambulanţi îndemnau lumea la integrame, brăţări, pixuri, fructe de pădure și porumb cald. Fetele au luat șezlonguri, dar le‑au abandonat repede. Au umflat colaci și au dispărut cu ei printre valuri.

În apă, s‑au stropit și s‑au învârtit cu colacii până au ameţit și‑au devenit una cu ceilalţi turiști care se lăsau cuprinși de mare. Pentru moment, nu mai conta drumul care le adusese acolo. Nu mai existau piedici, constrângeri sau distanţe. Nu mai aveau nevoie de cuvinte. Chiotele erau de ajuns. 

Giulia n‑a îndrăznit să înainteze prea tare. S‑a oprit când apa i‑a ajuns puţin peste genunchi, tresărind când valurile mari i se spărgeau de picioare. Încordată, a întins braţele și a răsfirat degetele, de parcă se pregătea să zboare. După câteva minute, s‑a întors la șezlong și i‑a spus mirată lui Moni că apa e sărată.

Înainte să plece, fetele au pornit pe faleză spre magazine să‑și cumpere rochii. Tot drumul, Giulia a ţinut‑o pe Moni de mână. În lumina verde de neon, fetele au foșnit dintre rândurile de haine spre cabinele de probă, apoi către Moni pentru a‑i cere părerea. Pentru multe, a fost cel mai frumos moment al zilei. La sfârșit, după o oră de probat, au sărit la gâtul lui Moni, au pupat‑o și i‑au mulţumit. 

„Hai să ne iubim, Moni! Hai să ne iubim!”

În acea îmbrăţișare lungă, în acele secunde în care bucuria prezentului și promisiunea unui viitor în care‑și vor purta noile rochii prin lume ștergeau, temporar, umbrele trecutului, Moni devenise ancora fetelor. Era cea care făcea clipa aceea de fericire reală, și nu un vis. Era dovada că apropierea de cineva nu trebuie să doară, că, în ciuda opreliștilor, drumurile pot ajunge să se atingă, iar iubirea poate veni și necondiţionat.

Când soarele se pregătea să apună peste mare, Giulia a plecat spre casă cu o rochie vaporoasă, viu colorată, în centrul căreia, pe piept, plutea un fluture mare, cu aripile larg deschise.

---

NOTĂ: Numele victimelor din acest text sunt pseudonimele pe care și le‑au ales pentru a nu putea fi recunoscute. Documentarea acestui articol a fost posibilă datorită Burselor Superscrieri/AVON, pe tema violenţei în familie, oferite de Fundaţia Friends For Friends.

---

ACTUALIZARE (DECEMBRIE 2022)

​​De 10 ani, Monica Boseff le este aproape victimelor traficului de persoane; crede că putem cu toții face mai multe pentru ele.

E după-masă și miroase a tocăniță și măr copt în casa unde 11 fete, victime ale traficului de persoane, încearcă să-și reconstruiască viața. „Tocăniță cu multă ceapă verde”, explică Moni, cea care a deschis adăpostul în 2013. Tinerele, unele însărcinate sau cu copii, gătesc cu rândul. Ceapa au primit-o de la Banca pentru Alimente și au folosit-o pe toată, să nu se strice.

Monica Boseff are 54 de ani și e directoarea Fundației Ușa Deschisă. Am cunoscut-o în 2014, în Washington D.C., când Departamentul de Stat american a numit-o erou al luptei împotriva traficului de persoane. Eram într-o sală de conferințe, iar în timp ce vorbea, lui Moni i-au dat lacrimile când a amintit de suferința fetelor de acasă. Un an mai târziu, după ce am vizitat adăpostul câteva luni, am spus în DoR povestea ei și a locului unde le învață pe fostele victime să creadă că merită iubire.

Acum m-am întors să văd ce s-a schimbat.

Pe Moni suferința o face și azi să lăcrimeze. A trecut prin multe, a fost și abuzată sexual de bunic când era mică. A învățat să se ridice de jos și să construiască și asta încearcă să dea mai departe. Un mare sprijin îl găsește în religie – soțul ei e pastor la Biserica Nazarineanului, o confesiune evanghelică din Statele Unite, căreia i s-au alăturat în 1992. De acolo, dar nu numai, a învățat că binele sau răul sunt o alegere zilnică pentru fiecare. „Ce mă șochează cel mai tare este cum noi, ca oameni, suntem capabili de binele cel mai extraordinar și cel mai frumos și de răul cel mai nenorocit și mai terifiant”, spune astăzi Moni, care în anii ăștia a lucrat cu aproape 500 de victime ale traficului de persoane.

Toate vin cu abuzuri fizice și emoționale. Povestesc de traficanți care lovesc până-și fracturează și ei pumnul și recurg tot mai des la abuz emoțional, pentru că e mai greu de dovedit. Traficantul o ia de soție pe victimă, alternează momentele de tandrețe cu cele de violență și apoi susține în instanță că a bătut-o „ca să-i scot prostituția din cap”. O amenință că-i va ucide familia, o șantajează cu copilul sau cu poze cu vreo soră mai mică, ținută pe după umeri de un aghiotant („Mai zici că nu poți? Păi tu știi cât iau eu pe prospătura asta de sor-ta?”).

Lui Moni i se pare că traficanții devin tot mai perverși și o doare. „Au fost momente în care efectiv aș fi ieșit în mijlocul câmpului să urlu ca lupul. Ca oala sub presiune, tot se acumulează, tot se acumulează.”

O doare și că, deși România e de ani mulți pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește traficul de persoane, iar statul nu are capacitatea să identifice și să le ajute cum trebuie pe victime, societatea încă le blamează, iar procurorii și judecătorii nu înțeleg că, dacă au trecut trei ani de la abuz, nu înseamnă că victima e vindecată și poate da declarații de față cu fostul abuzator.

În plus, crede că eforturile ONG-urilor din domeniu – care oferă cazare, masă, asistență medicală, psihoterapie, cursuri de calificare, consiliere juridică – nu sunt suficient recunoscute. „Atâta timp cât facem o treabă și o facem excelent, tu ar trebui, ca stat, să-ți dai toate silințele să ne faci viața mai ușoară, nu să ne pui buturuga în traistă, că, pe bune, dacă mai am nevoie și de buștenii dumitale.”

Dă ca exemplu condițiile de licențiere a adăposturilor. Ca să poată găti acolo, spune că i se cer trei chiuvete (una pentru carne, una pentru legume, una pentru biberoane) și trei frigidere (legume și fructe, carne și lactate). Moni are acreditare, nu și licențiere, iar cea din urmă i-ar permite și să acceseze fonduri de la stat. Fără ele, e în continuă căutare de sponsori.

Dar Moni a gândit un program în care mâncarea nu trebuie să vină prin catering, rufele nu sunt spălate la Nufărul, iar beneficiarii nu stau închiși în camere cu ochii în telefoane. Nu înțelege cum un astfel de sistem i-ar pregăti pentru viața reală de după. Din această vară, a reușit să deschidă și niște „case de tranziție”, unde s-au mutat unele victime care au trecut prin programul de bază de aproximativ un an și jumătate, dar încă nu sunt independente. Moni nu le cere bani de cazare, dar le condiționează să pună deoparte o sumă într-un cont de economii.  

Ce a încurajat-o în ultima vreme a fost răspunsul românilor la criza refugiaților din Ucraina. Și ea a reușit să cazeze 221 de ucraineni din februarie până în octombrie, în special în clădirea bisericii și la casa de oaspeți a acesteia. Povestește de un ucrainean care drept mulțumire i-a dat o bucată de șuncă, într-o pungă roz care-i încăpea în căușul palmei. „Asta este bucățica noastră de Ucraina pe care vrem tu s-o ai”, i-a spus bărbatul. Moni a băgat șunca la congelator și le-a cerut celor din familie să nu cumva să se atingă de ea toată viața.

După ce pleacă din adăpost, cele mai multe victime țin legătura cu Moni. Unora le merge bine. S-au întors în familie sau și-au construit una. Altele ajung să fie din nou exploatate. Uneori își mai găsesc drumul înapoi la adăpost. Alteori nu. „Îți rupe inima, dar n-ai ce să faci.” Moni înțelege că, după atâtea traume, nu e realist să te aștepți la vindecări miraculoase, deși uneori se întâmplă.

Spre seară, în adăpost miroase a orez cu lapte, gătit pentru copii. Între ei, un băiat cu zulufi, de un an, care abia a învățat să meargă. Bagă viteză spre Moni, știe că-l va gâdila când i se urcă în brațe. Între timp, o fetiță roșcată cu coada prinsă într-o parte exersează culorile pe colierul vărgat al lui Moni. O încântă când aude că o sferă din colier e „muștar” și-l învârte pe toate fețele în căutare de una „ketchup”. Mâncarea e unul dintre lucrurile care îi apropie pe toți în adăpost.