Bunicul Vasile

Bubucu, cum îi spuneau nepoții, a fost bunicul blând și sufletist care le lua mereu apărarea în fața bunicii sau a părinților. Avea 84 de ani când a murit de COVID-19.

De Andreea Giuclea
Ilustrație de Tuan Nini
13 ianuarie 2022

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Ilustrația reprezintă cabana construită de bunicul Vasile.

În fiecare duminică, bunicul Vasile aștepta telefonul nepoatei. Era ritualul lor, început când Alina a plecat la Facultatea de Medicină, la Cluj. Îi povestea cum e viața de studentă, îi spunea că îi e dor să meargă acasă în vacanță, vorbeau despre examene și note și era mândru când lua 10.

Ca nepoții lui să învețe bine fusese mereu important pentru Bubucu, cum îi spuneau Alina și fratele ei mai mic. Bunicul din partea mamei le spunea mereu că trebuie să intre la o facultate bună, ca să se descurce în viață. Voia să-i vadă așezați la casele lor, cu locuri de muncă, cu familii. „Cam asta era grija bunicilor”, spune Alina, care are 33 de ani.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl bunicului a fost luat prizonier de către armata rusă, iar el și cei cinci frați au fost crescuți doar de mamă. După liceu, a făcut o școală profesională în București, apoi s-a întors și s-a angajat la fabrica de mobilă din Câmpulung Moldovenesc, unde a lucrat până a ieșit la pensie.

Timpul liber și-l ocupa tot cu tâmplăritul. În atelierul pe care îl amenajase acasă, în șura din curte, făcea dulăpioare, mese și scaune din lemn. El a făcut mobila – din lemn de brad – din dormitorul pe care Alina îl împărțea cu fratele ei în casa părinților, vecină cu a bunicilor. Alinei îi plăcea mai ales biroul lung la care își făceau temele, fiecare așezat pe câte un scaun.

Când nu meșterea în atelier, Bubucu se ocupa de animalele din curte și de livadă, unde a plantat un măr când Alina s-a născut, apoi un nuc când a plecat la facultate. „Tot timpul era ceva de făcut pe lângă casă. Nici el, nici bunica nu prea stăteau pe loc; pentru ei munca era cea mai importantă.”

În timp ce bunica făcea mâncare, checuri și prăjituri, bunicul mulgea văcuțele, hrănea găinile și culegea merele și perele din livadă. Doar vara și în weekend, când nu aveau teme, îi lăsau pe nepoți să-i ajute la treburile casei.

Vara mergeau la strâns de fân, la o cabană cu obloane verzi înconjurată de brazi, pe care tot el o construise, la jumătate de oră de casă. Acolo, diminețile miroseau a iarbă proaspăt cosită și serile a aer rece de munte. Bubucu se trezea în zori, se ocupa de animale și, până terminau nepoții micul dejun, cosea deja jumătate de livadă. Îl ajutau la împrăștiatul brazdelor, apoi la învârtitul fânului: când se usca pe-o parte îl roteau pe partea cealaltă. Mergeau la izvor să aducă apă și îi duceau mâncare pregătită de bunica.

Era bunicul blând care le lua apărarea în fața părinților sau a bunicii, care voia mereu să fie curățenie și paturile făcute. Era bunicul grijuliu pe care îl sunau să-i spună că au ajuns cu bine în Cluj. În studenție, le trimitea pachete cu sarmale și cozonaci făcute de bunica; când îi colindau de Crăciun, primeau bani, nu doar mere și nuci.

Pentru Alina, a fost și omul de la care a învățat să fie independentă și să aibă încredere în ea. Dacă ieșea cu un băiat la o prăjitură, îi spunea mereu să aibă bani la ea. Să nu depindă de nimeni. „Chiar își pune amprenta așa ceva, îți dai seama că ești adult și tot așa gândești. Te face să vrei să te poți descurca în orice condiții.” 

În toamnă, când a început să se simtă rău, Alina și fratele ei au insistat să meargă la spital să facă un test PCR. Fuseseră la câteva înmormântări și de acolo s-au îmbolnăvit amândoi de COVID-19. Bunica, de 81 de ani, s-a tratat acasă și după câteva zile s-a simțit mai bine. El a rămas internat, iar boala s-a agravat.

Nu i-au plăcut niciodată spitalele și nu avusese probleme grave de sănătate; doar o hipertensiune arterială pentru care lua două pastile pe zi. Când vorbeau la telefon, îi spunea Alinei că vrea să vină acasă. Asistentelor le spunea ce femeie harnică e soția lui. În ultima zi când s-au auzit la telefon, părea că se simte mai bine. Au vorbit despre tratamentul pe care-l ia, despre ce mai spun doctorii, despre cât îi crescuse saturația. În dimineața următoare, a intrat în stop cardio-respirator.

Alinei i-e dor să-l sune duminica; să-l audă spunându-i Alinuța, singura persoană pe care o lăsa să-i spună așa; să vorbească de strănepotul de șapte luni, pe care se bucură că a apucat să-l cunoască. Acum o sună pe bunica în fiecare seară, care-i povestește câtă treabă a avut prin grădină și câte frunze și mere a strâns. „Face și ea activități, că trece mai rapid timpul.”

Notă: Alina și-a dorit să nu facă public numele complet al bunicului său.

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.