Câțiva ani departe de lume

La ce sunt bune anxietatea și atacurile de panică sau Încurcate sunt căile psihicului.

De Bogdan Coșa
Ilustrații de Dan Ungureanu
Fotografii din arhiva personală
Timp de citire: 11 minute
3 iunie 2021

În clasa a II‑a sau a III‑a învățătoarea ne‑a mobilizat să pregătim o scenetă pentru serbarea școlară de Crăciun. Părinți, bunici, frați mai mari sau mai mici se adunau în fiecare an la casa de cultură a orășelului să aplaude trupa de breakdance, cântecele populare, poezioarele, puținul teatru și ce mai era. Toți elevii participau, așa că, atunci când mi s‑a oferit rolul principal din O inspecțiune…, m‑am bucurat până la cer.

Aveam sentimentul că nu mai contează lecțiile, sceneta devenise pentru noi cel mai important lucru.

Ne‑am pregătit, iar când a venit ziua serbării, la ultima repetiție, pe scenă, am simțit că‑mi tremură genunchii și că nu mai pot să vorbesc, că nu‑mi amintesc nicio replică. Învățătoarea a încercat să mă încurajeze, dar eu nu mai reușeam să gândesc; abia dacă auzeam ce‑mi șoptea. Uite băncuțele aduse din sala de sport a școlii, pe care stau colegii mei, lumina puternică – deruta, necunoscută până atunci, nu o puteam corecta; pendulam între uimire și groază; visam, parcă, și nu mă puteam trezi.

Doi sau trei ani mai târziu, pentru că voiam să petrec cât mai mult timp cu colegii, m‑am prezentat la probe pentru corul școlii. N‑aș ști să zic cum, dar am fost admis, și‑am rămas la repetiții.

La casa de cultură ni s‑a cerut să venim cu pantaloni negri și cămăși albe. Celor care nu erau convinși că o să‑și amintească versurile li s‑a permis să prindă foaia cu ace de siguranță de haina celui care stătea în fața lui.

La repetiția finală am cântat cu însuflețire, bucuros să fiu acolo, și nici prin cap nu mi‑a trecut că seara, înainte să începem, aveam să plec din formație fără să stau pe gânduri, teleghidat. Am urmărit restul spectacolului de pe un scaun rămas neocupat, singur, undeva la marginea sălii, înghețat de rușine că am plecat.

Nu le‑am pomenit părinților despre asta – nu știau că urma să cânt în cor, nici că n‑am mai cântat.

Primul atac de panică din adultețe l‑am avut într‑un restaurant. Când mi‑am revenit, în jurul meu erau mai mulți ospătari, adunau tacâmurile pe care le împrăștiasem în cădere. N‑am vorbit cu nimeni despre ce se petrece nici după ce atacurile de panică s‑au îndesit.

În troleibuz, în sala de lectură, la cinema, în bar, la doctor – mi se făcea brusc foarte cald, începeam să transpir și să mă sufoc; îmi țiuiau urechile, mi se încețoșa privirea; tot ce puteam să fac era să încerc să ies de acolo cât mai repede, să mă întind undeva și să aștept să‑mi revin.

Dacă situația nu îmi permitea să ies, încercam să mă las pe spate sau să mă așez pe ciuci lângă un perete sau o ușă, să nu mă lovesc la cap dacă îmi pierd cunoștința. Uneori, dacă aveam apă la îndemână și puteam să mă stropesc pe față, îmi reveneam mai ușor.

Uneori, dacă eram cu cineva și simțeam că avalanșa a fost declanșată, mi se făcea atât de rușine încât încercam să rezist, să nu mă ridic de la masă, chiar dacă știam că nu funcționează; dimpotrivă, când decideam, în sfârșit, să mă scuz, timpul care‑mi rămânea la dispoziție să ajung la toaletă era atât de scurt încât abia dacă mai nimeream ieșirea – mă scurgeam pe hol, pe scări, pe o bordură.

Culorile și contururile mașinilor se amestecau, rămânând doar petele stopurilor, roșii, împrăștiate peste tot ca după o ploaie. Sunetul se tăia înainte de asta, lăsându‑mi doar bătăile inimii în urechi.

Întins pe trotuar, de unde nu mai aveam unde să cad, furnicăturile din brațe și picioare îmi topeau carnea, lăsându‑mă amorțit ca un calup de ceară; în mijlocul lui, plămânii, care se chinuiau tot mai mult să tragă înăuntru un fir de aer foarte subțire, singura legătură cu lumea.

Mai întâi reveneau culorile, apoi sunetul – pași apropiindu‑se; îndepărtându‑se.

Forma obiectelor – picioare de oameni, nedumeriți, îmi imaginez.

Durerea din membre. Palma rece, într‑o baltă; mi‑o puneam pe frunte.

Lucrurile prinzând contur.

Cu un efort, încercam să mă ridic în capul oaselor. Mă gândeam să‑mi curăț cămașa. Înainte să merg să caut toaleta, să mă spăl, le zâmbeam celor care se opriseră și se uitau la mine, „e‑n regulă, sunt OK, o cădere de calciu”.

Am început să accept invitațiile în oraș cu un nod în gât; să merg la cinema cu teamă, să evit teatrul. Să stau stresat înainte de orice întâlnire, să transpir, să nu mai reușesc să fac nimic în ziua cu pricina. Mintea rula același scenariu: la un moment dat se va întâmpla, o să trebuiască să mă ridic și să caut în grabă ieșirea. O să mi se întâmple în metrou?

Prietenii, familia dădeau semne că își pierd răbdarea cu mine. În afară de plimbări, nu mai eram de acord cu nicio propunere. Nici măcar la petrecerile de apartament nu mai mergeam cu toată inima. Trebuia să beau mult ca să mă destind; și nu mă îmbătam, nu deveneam euforic, ci tranchilizat; a doua zi mă simțeam de parcă versiunea mea din ajun mă violase.

Au fost câțiva ani în care am trăit departe sau foarte departe de lume. De lucrat nu puteam să lucrez decât în mediul online, îmi era frică să ies din casă. La cumpărături începeam să transpir îndată ce mă așezam la coadă – dacă mergea greu și vedeam că rămân fără aer, lăsam coșul jos și ieșeam.

Nu puteam să folosesc transportul în comun. O călătorie cu trenul era un supliciu; dacă era aglomerat, închideam ochii și mă chinuiam să cânt ceva în gând; mă simțeam într‑o sală de operații, jupuit. Un drum cu metroul îmi consuma resursele de energie pentru toată ziua; mergeam o stație sau două, coboram; după ce treceau alte două trenuri, urcam și mai mergeam atât cât puteam sau ieșeam și îmi vedeam de drum pe jos.

Când trebuia să zbor, mă îmbătam criță. Beam acasă, înainte să urc în taxi, apoi în aeroport, după ce treceam de porțile de control. Și nu primeam intoxicațiile cu plăcere. Nu mai reușeam să stau în prezența oamenilor. Mi‑era greu să‑mi promovez cărțile, să fac ce trebuie. Îmi reproșam că i‑am distrus viața partenerei mele.

Chiar dacă mă străduiam să par în regulă, mă simțeam extrem de incomod în prezența oricui, îmi era rușine de halul în care ajunsesem și nu vedeam nicio scăpare. Mă gândeam tot mai des că mai bine mor decât să mă chinui așa. Mă trezeam cu un ghem de frică în burtă, care urca în piept, apoi în cap, vâjâind.

De ziua mea, într‑o iarnă, au venit doi prieteni să mă vadă. M‑am purtat cât am putut de bine, am încercat să par vesel, dar ceva era vizibil rupt. Mi‑au făcut legătura cu un psihoterapeut experimentat, de încredere, care a acceptat să mă primească imediat. Asta se întâmpla în februarie 2016.

Patru ani mai târziu, în aceeași zi de februarie, ca o coincidență stranie, o sincronicitate, căci neplanificat, după sute de ore de muncă de convingere cu propriul creier, mi‑am luat rămas bun de la Monica, cea care coborâse până în Iad după mine, și, terfelit, foarte terfelit, dar și cumva încrezător, pentru că acum știam ce se găsește acolo jos, am compus o listă de ratări personale, am lipit‑o pe perete și am început să fac planuri; voiam să recuperez ce putea fi recuperat din toate câte pierdusem în acești ani.

La începutul lui martie am ieșit să îmi caut un coworking space; să lucrez din nou în compania altor oameni era un punct rezonabil de plecare. Aveam emoții, și bune, și rele, iar faptul că la o săptămână după ce am găsit, în sfârșit, un birou a fost declarată stare de urgență a venit pentru mine ca o super‑dezamăgire. Ca un semn rău prevestitor. Pe de‑o parte. Pe de altă parte, știam, era o binecuvântată amânare. Nu trebuia să joc încă niciun rol, repetițiile fuseseră anulate. „Realitatea s‑a defectat. Ne cerem scuze pentru disconfortul creat”, părea să fi strigat cineva din regia de emisie.

Ceea ce pentru restul lumii era un pumn în față, pentru mine era de mult timp simplă rutină. Nu trebuia decât să mă comport normal. Ceea ce trăisem ani de zile, teroare, izolare, redenumită mai prietenos acum – distanțare socială –, devenise normă în toată lumea. Peste noapte, nu mai eram ciudatul, comportamentul meu până atunci cel puțin bizar nu mai ieșea în evidență; nu mai eram judecat de prieteni și de familie că nu sunt cel pe care și l‑ar fi dorit, că nu merg la concerte și beri, că nu avansez, că nu evoluez conform așteptărilor; dintr‑o dată, toată lumea era speriată. Deranjul meu, reticența mea erau acum și ale lor – lumea întreagă era străbătută de groază, o senzație pe care o învățasem până la ultima consecință. Cu care, ca să o pot suporta, stabilisem legături adânci, reale. O privisem în față.

Când a venit pandemia și ne‑a trosnit cu bâta ei de laborator, așadar, am simțit o eliberare, o descărcare a tensiunii acumulate parcă dintotdeauna.

Primul gând – după ce m‑am dezmeticit – a fost, „acum fac și eu parte din ceva mai mare”. Pentru prima dată în foarte mulți ani nu mai eram un outsider; ca în coșmarurile mele, grație unui virus, toți deveniserăm outsideri. Iar eu eram un outsider cu experiență, mă pregătisem pentru asta toată viața. Eram unul dintre cei care aveau în casă emergency kit‑ul in case of zombie attack. Înțelegeam profund frica tuturor. Gluga pe care o purtam – și care unora li se părea de plumb – mie mi se părea de lumină, cum frumos zice într‑o poezie Alexandru Mușina.

Erau încă primele săptămâni, nimeni nu știa cât de dezastruos se va termina; dar cu toții ne gândeam că s‑ar putea să fie urât, extrem de urât, warlike. Stăteam călare pe televizoare, cu mic, cu mare, și țipam la Internet. Verificam cifrele în fiecare seară. Nefiind medic, nici în vreun alt fel esențial, nu puteam decât să‑i încurajez pe cei din jurul meu; să nu se‑aștepte să treacă, dar nici să nu dispere – să facă ceea ce făceau și înainte, cât pot de bine. Să rezolve lucrurile rămase nerezolvate. Seara, când îmi terminam munca, mă întorceam la lista de ratări personale și contemplam lucrurile pe care crezusem la un moment dat că vreau să le fac, dar nu avusesem resursele necesare. Degeaba mă amărâsem, majoritatea se dovedeau irelevante în noul context.

Am dansat mult în lunile alea – zilnic. Am ieșit să alerg. Le‑am citit povești copiilor. Am dresat câinele. Am terminat Cât de aproape sunt ploile reci, un roman la care lucrasem șase ani, dar pe care nu mă înduram să‑l las liber, și l‑am publicat. Îi găsisem titlul în perioada mea cea mai proastă, și acum se potrivea, din păcate, mănușă, nu mai trebuia să‑l explic nimănui.

„Cât de aproape sunt ploile reci…”

Da, man.”

Am scris o carte pentru copii, Ziua în care Adam Banană a devenit băiat bun, ceva ce visasem dintotdeauna să fac – am înregistrat‑o audio și‑am trimis‑o celor apropiați.

Am trimis multe mailuri, am dat telefoane și mi‑am cerut iertare de la niște oameni, am clarificat câteva lucruri lăsate să se usuce după canapeaua prieteniei, am tras câteva linii de demarcație. A fost ca o repetiție pentru judecată – judecata de acum, nu de apoi.

În iunie, mai echilibrat decât oricând, m‑am căsătorit – cu mască, în cadru foarte restrâns, cu cea care îmi fusese alături în ultimii opt ani. (În acele două luni în care am stat non‑stop împreună, am înțeles mai clar ca niciodată cât de mult o iubesc.) Întâmplarea a făcut apoi ca Irina să rămână însărcinată imediat după nunta noastră – câțiva oameni jucând ping‑pong în curtea unui amic.

Chestia asta, cum să zic eu mai bine?, a venit și mi‑a mai dat un restart. Un… restore to factory settings, de fapt. Vocile cinicilor, ale criticilor de serviciu și ale cârtitorilor, din afară și din capul meu, au fost automat reduse la un măcănit indistinct.

Odată cu pandemia, în viața lui Bogdan au apărut roluri noi, de soț și tată, și o casă lângă pădure.

Și‑n vara aceea ca un vis, în care nimic nu mai era cum știam noi, am început să vorbim despre ce ne dorim, firește, pentru copilul care avea să vină, singura certitudine; și a apărut ideea asta, să ne mutăm lângă o pădure – în lockdown, ne mutaserăm în balcon.

Două săptămâni mai târziu am găsit o casă de vânzare; singurul ei minus era că se‑ntâmpla să fie în orășelul meu natal, în care nu‑mi închipuisem niciodată că o să mă întorc; de fiecare dată când ajungeam acolo îmi aduceam aminte de bătăile și umilințele îndurate în copilărie, de scenele de pe care coborâsem teleghidat, de replicile uitate, rușinat, în general, de toate ratările. Și atunci am înțeles că e un semn. Că psihicul are nevoie să‑și reconfigureze cea mai veche hartă.

Era momentul să las în urmă și cele mai vechi resentimente, să adresez cu curaj dârele de frică lăsate de inima mea rănită de copil; urma să devin tată, trebuia să mă adun.

Nu aveam banii necesari, dar, pentru că era la marginea pădurii, pe un deal, ireală, ca toate acele ultime luni, am decis să o cumpărăm. Am făcut o ofertă, iar oferta a fost acceptată. Și, în glumă, i‑am oferit Irinei acest cadou de ziua ei, la 30 de ani, o casă pe care nu aveam bani să o cumpărăm.

Dar până la urmă am luat un credit (pentru că, nu? dacă vine sfârșitul lumii, nu mai contează că te prinde dator și la bancă), am plătit‑o și ne‑am apucat să o renovăm. Am săpat ogorul. Am aruncat toată mizeria din ea, am curățat‑o de viețile celor care trăiseră acolo, pe care i‑am visat într‑o noapte, om cu om, așa, în ordinea în care au locuit‑o. Am cărat viața noastră de dinainte în viața noastră cea nouă, ladă cu ladă, iar seara târziu și în noapte am muncit pentru pateul nostru și motorină.

Bogdan s-a mutat la Codlea, orașul lui natal.

A venit valul doi, toamna, ne‑am infectat cu COVID – am murit de frică pentru bebe mai tare decât pentru noi, dar a fost OK în cele din urmă. Cum mai trebuia să schimbăm uși, chiuvete, pardoseală, am acceptat mai multe colaborări (pentru că, nu? dacă tot venea sfârșitul lumii, nu mai conta).

Și am avut noroc, că așa‑i în vis, parcă levitezi atunci când te așezi în genunchi în fața soției ca să‑i povestești ceva fiicei tale, care îți recunoaște deja vocea și lovește din piciorușe și se mișcă, iar tu îi simți conturul călcâielor și al genunchilor prin pielea fină a burticii – și, chiar dacă te‑ai îndoit vreodată, nu mai ai dubii; chiar dacă te‑ai temut, nu te mai temi.

Când a apărut posibilitatea unui dream job, m‑am dus la interviu distrat și încântat la culme, în costumul de mire, și am emis pretenții pe care, înainte, când lumea nu era cu susul în jos, nu aș fi îndrăznit să le emit; și fiindcă nici angajatorilor nu le‑a mai fost frică, pentru că așa e la sfârșitul lumii, mi le‑au acceptat fără rest – și m‑au luat în echipă.

Și apoi a nins peste dealul nostru și peste pădure; și a stat.

Și a nins, și a viscolit, și a stat.

Cam asta ar fi povestea despre cum am continuat. Așa a fost înainte, și așa am înaintat; trăind fiecare zi ca și când „anul următor pe vremea asta” lumea pe care o cunoșteam n‑ar mai fi fost aici, eu n‑aș mai fi fost aici; și așa s‑a și‑ntâmplat; pe 15 martie 2021, în ultima zi a primului an de pandemie, s‑a născut fetița noastră. Și a dat jocul din nou peste cap, de la început – eu, cel care eram atunci astăzi cu siguranță nu mai sunt.


Acest text a fost scris inițial pentru spectacolul Pe Bune Live: Cum am continuat. Romanul lui Bogdan Coșa, Cât de aproape sunt ploile reci, poți săl cumperi din shopul DoR, alături de DoR #44. Făleo cadou prietenilor care caută o lectură de vară; pe noi ne sprijini să ne îndeplinim misiunea.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


1 comentarii la Câțiva ani departe de lume

  1. Citesc asta într-un plin atac de panica și ma face sa și rad, sa și plang, dar mai cu seama sa zâmbesc. Mulțumesc om fain pentru cuvintele și experientele tale și pentru astea 11 minute de „I am not the only one”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *