Fabrica 272

Cum am crescut într-o fabrică din China și cum mi-am găsit vocea dincolo de ea.

În 1958, Mao Zedong a ţinut un discurs în faţa Armatei. Am auzit de bomba atomică, a spus. Nu e mare lucru, însă atât Statele Unite cât şi Uniunea Sovietică au fabricat-o. Lumea n-o să ne ia în serios dacă n-o avem. Deci, haideţi s-o facem.

Mao era văzut ca un zeu în China la acea vreme. Mao a zis: Să fie fabrici! Şi s-au construit fabrici.

Au fost aduşi tineri tocmai de la Beijing, Shanghai, Guangzhou şi chiar din nord-estul ţării la periferia oraşului Hengyang, în provincia Hunan, să construiască fabrica, parte din industria nucleară a Chinei. Sau, mai exact, oraşul-fabrică.

Oamenii veniţi la fabrică erau de două feluri: ingineri îndoctrinaţi politic şi muncitori îndoctrinaţi politic. Bunicul meu (tatăl mamei) făcea parte din a doua categorie. S-a născut în 1927, tatăl lui a murit când avea cinci ani şi curând a rămas şi fără mamă, care s-a recăsătorit și l-a părăsit. A crescut în casa unui moşier, unde a muncit de mic, motiv pentru care trecutul lui era considerat „curat”. A lucrat într-o mină mare de antimoniu înainte de a se muta și spunea uneori c-a avut noroc, fiindcă mulţi dintre colegii rămaşi să lucreze în mină s-au îmbolnăvit de pneumoconioză şi au murit de tineri.

Oraşul-fabrică se numea „Fabrica 272”. Multe fabrici din China au numere în loc de nume. Multe au fost construite în anii 1950 şi 1960, când Mao Zedong se temea că, dacă ar izbucni al Treilea Război Mondial, duşmanii ar putea ataca uşor fabricile din marile oraşe de pe coastă, așa că a mutat inginerii și muncitorii pe insule izolate, sau în munți. Pentru guvernul de la centru, erau rotiţe în maşinăria de stat. Pentru localnicii din jurul fabricilor, erau o insulă privilegiată, cu culturi şi limbi diferite.

Fabrica 272 era o mică societate. Eu am crescut în acea societate. Majoritatea oamenilor locuiau în clădiri de apartamente din cărămidă roşie, unii locuiau în blocurile cenuşii, de tip sovietic, numite Changzhanglou, destinate directorilor. Aveam magazine, librării, cinematograf (dar îi spuneam clubul muncitorilor), stadion (îi spuneam clubul muncitorilor în aer liber), spitale, şcoli, chiar şi universitate. Teoretic, puteai să-ţi trăiești toată viaţa fără să părăseşti fabrica, de când te năşteai şi până mureai, pentru că aveam şi crematoriu.

Mama spune mereu că bunicul e „un adevărat membru de partid”. Era responsabil cu cantina din Fabrica 272. „Familia lui ar fi dus-o mult mai bine dacă ar mai fi ciupit câte ceva.” Şi eu aş putea spune câte ceva despre devotamentul lui faţă de Partid. Multă vreme, cât eram eu în liceu, a practicat un nou fel de qigong, numit Falun Gong. În 1999, guvernul chinez a declarat Falun Gong o sectă malefică şi a inițiat o reprimare agresivă. Bunicul meu a ascultat Partidul, a încetat să mai practice și și-a ars toate cărțile, deși criticile erau scoase din burtă.

Când bunicul s-a mutat în Fabrica 272, soţia lui, bunica mea, locuia încă la ţară, în altă parte a provinciei Hunan. În 1959, al doilea an de la întemeierea fabricii, Marea Foamete a început să facă ravagii prin ţară. Câți oameni au murit în cei trei ani de foamete? Încă se dezbate. Unii cred că au murit până la 30 de milioane.

Mama mea avea vreo şase ani pe atunci şi era cât pe ce să moară și ea. Mult timp a avut de mâncare doar cartofi dulci şi a ajuns să fie grav subnutrită. Mama nu mănâncă nici acum cartofi dulci. Țin minte că tata mai povestea de acea perioadă, spunea că el și cei trei frați mai mici trebuia să împartă un măr. Mama pufnea întotdeauna: Noroc că aveaţi mere!

A supravieţuit datorită bunicii mele, o femeie fără carte dar foarte isteaţă, care a reuşit să facă rost de un anume tip de broască ţestoasă, considerată de chinezi una dintre cele mai hrănitoare mâncăruri. Tot bunica a aranjat căsătoria părinţilor mei şi, în mare măsură, a contribuit la finalul nefericit al căsniciei lor, dar asta e altă poveste.

Viața în Fabrica 272 era mai bună în toate privinţele decât viaţa la ţară în anii 1960 şi 1970. Mai totul era raționalizat pe cartele: orez pe cartelă, carne de porc pe cartelă, ulei pe cartelă, pânză pe cartelă şi aşa mai departe. Uneori, oamenii se duceau la film sau la un spectacol la clubul muncitorilor. Mama se ducea des la bibliotecă. Era pasionată de literatură şi reuşea să găsească cărţi interzise, precum Amantul doamnei Chatterley. Fabrica 272 avea alt nume pe atunci: Fabrica de Materiale China Nouă. Numele evaziv reflecta natura sensibilă a locului. Oamenilor din afară nu prea li se permitea accesul şi multă vreme au fost militari staţionaţi în zonă. Soldaţii făceau exerciţii de tir în spaţiile deschise și, în anii 1990, încă găseam cartuşe goale, una dintre jucăriile băieților.


Eu m-am născut în 1982, prima generaţie după introducerea politicii unui singur copil. În presa chineză suntem numiți Balinghou sau optzecişti. China și-a început reforma economică în 1978, introducând principiile economiei de piaţă și schimbând în sfârşit ţara, aşa că generaţia noastră e și prima care a crescut în epoca reformei, fără amintirea revoluţiei sau a instabilităţii politice.

Mie mi se pare că am avut o copilărie lipsită de griji, dar nu sunt sigur dacă chiar a fost aşa. Îmi amintesc că am plâns când am picat prima oară un examen la matematică, la 11 ani, îmi amintesc că mama îmi povestea mereu cum cineva din fabrică a învăţat foarte bine şi a intrat la o universitate bună în Beijing, dar nu-mi amintesc ce simțeam despre toate astea. Poate e o aptitudine specială de-a mea, să-mi amintesc întâmplarea dar să uit emoția legată de ea, sau poate e doar timpul care face trecutul să pară roz.

Tot ce-mi amintesc e că mă jucam cu prietenii mei, ai căror părinţi lucrau tot în oraşul-fabrică. Dar azi, privind în urmă, îmi dau seama că joaca însăși avea semnificații pe care nu le înțelegeam atunci. Ne jucam în adăposturile antiaeriene. Erau legate toate în subteran. Era mereu întuneric şi umed şi mirosea a ciuperci. Ne speriam întotdeauna spunând poveşti cu fantome. Nu ştiam că rețeaua de adăposturi antiaeriene era, în viziunea lui Mao, pentru un eventual al Treilea Război Mondial.

Ne jucam pe lângă calea ferată. Era doar la vreo 200 de metri de apartamentul nostru. Mergeam pe câmpurile traversate de calea ferată. Furam trestie de zahăr, pepeni şi cartofi dulci și mâncam lângă calea ferată. Era plin de tufişuri pe lângă calea ferată, prindeam cosaşi și îi mâncam fripţi. Erau grozavi. De obicei, trecea o locomotivă cu aburi pe zi. Se mişca foarte încet. Nu ştiam că mergea până în nord-vestul Chinei, unde China a efectuat primul test nuclear în 1964, la şase ani de la întemeierea Fabricii 272.

Ne jucam în fabrici, bineînţeles. Cred că era pe la mijlocul anilor 1990, când unele fabrici de mici componente fuseseră închise şi curând năpădite de buruieni. Ne cățăram peste ziduri şi ne jucam acolo. Găseam tot felul de echipamente din fier, pe care le adunam şi le vindeam ca fier vechi la centrele de reciclare private. Aşa făceam bani pentru gustări. Eram fericiţi, nimeni nu ştia şi nimănui nu-i păsa de ce deodată erau așa de multe fabrici abandonate.


China a început reforma întreprinderilor de stat la mijlocul anilor 1990. Mulți muncitori și-au pierdut locul de muncă. Ţin minte că părinţii mei mergeau tot mai puțin la fabrică, uneori doar trei zile pe săptămână, uneori doar o zi, pentru că nu era suficient de muncă. Înainte, odată ce te angajai la o fabrică aveai un „bol de fier”, adică fabrica avea grijă de tine pentru tot restul vieții. erai angajat pe viaţă. Acum, „bolul de fier” se spărsese și clasa muncitoare, „stâlpul de rezistenţă al Partidului Comunist”, devenise povara Partidului.

Pe atunci, presa nu avea voie să folosească termenul de „şomer” pentru că într-un stat socialist nu există „şomeri”. Aşa că guvernul a inventat un nou termen, Xia Gang. Înseamnă că îți părăseşti postul actual, dar teoretic nu-ţi pierzi serviciul.

Totuși, oamenii ştiau că guvernul se descotorosea de ei. China avea pe-atunci un sistem de asigurări sociale foarte slab, aşa că muncitorii daţi afară nu se puteau baza decât pe ei înşişi. Mulţi locuitori ai Fabricii 272 s-au mutat în oraşele mari ca Beijing, Shanghai, Guangzhou şi Shenzhen, un oraş în plină ascensiune, la nord de Hong Kong, unde munceau deseori în condiţii mizere. Tatăl meu, un oţelar priceput, a fost unul dintre ei.

Asta a fost soarta generaţiei părinţilor mei, a doua generaţie din fabrică. Au crescut în fabrică, au mers la şcoală în fabrică, au muncit în fabrică. Au considerat un dat economia planificată, viaţa planificată, apoi dintr-o dată li s-a spus, gata, s-a terminat, hai să jucăm alt joc.

Au trebuit să se obişnuiască cu economia de piaţă când trecuseră de 40 de ani. Era multă corupție în reforma și privatizarea întreprinderilor de stat. Nu aveau pe cine să dea vina decât pe ei înşişi. Presa controlată de stat publica poveşti pozitive despre câte un muncitor disponibilizat care, prin propriile eforturi, și-a găsit un nou loc de muncă. Morala era că oricine îşi putea găsi de muncă dacă era harnic. Dacă nu reuşeai, era problema ta. Din a doua generaţie din fabrică, puțini au reuşit şi au făcut bani frumoşi în haosul creat, dar majoritatea s-au ratat în noua eră. Există un proverb chinezesc, „Si Shi Bu Huo”, sau „La 40 de ani oamenii nu mai suferă de perplexități”. Din contră, generaţia părinţilor mei a suferit de o sumedenie de perplexități la 40 de ani.


Eu nu știam nimic din toate astea. Mă jucam fără nicio grijă; citeam cărți fără nicio grijă. Exista o librărie la noi în fabrică. Era o librărie pe stil vechi, cu toate cărţile în spatele tejghelei. Dacă voiai să le răsfoiești, trebuia să le ceri angajaților. Mama îi știa pe cei doi angajați așa că aveam voie să merg după tejghea şi să citesc ce cărţi voiam. Cărţile mele preferate erau romanele lui Jules Verne, mai ales Insula misterioasă.

Prin 1995 sau 1996, am citit o carte care se numea Zhong Guo Ke Yi Shuo Bu sau China care poate spune nu. Era scrisă de niște naţionalişti convinşi şi critica chinezii care adoptau valorile occidentale – dar cartea e plină de ignoranţă, teorii ale conspiraţiei şi naţionalism extrem. A devenit rapid bestseller în China. Eu aveam 13 sau 14 ani, habar n-aveam de politică şi mi s-a părut foarte interesantă. Am terminat-o în câteva zile şi am început să urăsc Japonia şi Statele Unite, pe care îi credeam cei mai mari duşmani. Nici nu auzisem până atunci de insula Diaoyu, disputată de China şi Japonia, dar deja mă gândeam cum să apăr micuţa noastră insulă, în loc să apăr bunurile statului furate din Fabrica 272.

Am reținut două nume: Shintaro Ishihara, un politician japonez de dreapta, şi Yan Lieshan, critic liberal chinez. Îi uram pe atunci. Ishihara era duşmanul japonez și Lieshan era trădătorul chinez.

Ironia face că, mai bine de 10 ani mai târziu, am devenit corespondentul la Beijing al grupului Southern Media și coleg al „trădătorului” Lieshan; am mers de asemenea la Tokyo să-l intervievez pe „duşmanul japonez” Ishihara. A fost incredibil să mă reîntâlnesc cu mine însumi, un eu mai tânăr și naiv. E unul dintre darurile pe care mi le-a dat jurnalismul.

Dar ce vreau să spun de fapt e că, născându-te şi crescând într-o ţară precum China, dai tot timpul de goluri de informație, în istorie și în viaţa de zi cu zi. În ţara asta uriaşă, nu există un transfer consecvent de amintiri de la o generaţie la următoarea. Tinerii pot să afle doar o mică parte din istorie, din poveşti accidentale, povești personale, care pot fi problematice. E absurd.

Nu-mi place foarte mult cuvântul „adevăr”. Întotdeauna mi s-a părut că are ceva arogant, absolut. Totuși, cred că există câteva adevăruri pe care nu le poți nega. Acele adevăruri au rămas vii în memoria noastră, probabil datorită unor factori întâmplători. Ca mătuşa mea, care a fost trimisă la țară să lucreze la o fermă. Ca atunci când am ascultat Vocea Americii într-o noapte şi am aflat că zeci de oameni muriseră într-o busculadă în orașul meu dar n-au fost menționați niciodată de televiziunea de stat. Ca atunci când întâmplător am citit o carte despre totalitarism, o carte de Václav Havel.

Am dat întâmplător peste cartea lui Havel când eram la facultate (am intrat la Universitatea Nankai în 2000). În 1999, internetul luase amploare în China. Erau site-uri care puneau mii de cărţi online și le puteai descărca gratuit. Într-o zi, am descărcat o colecție de eseuri ale lui Havel. Într-unul, „Puterea celor fără de putere”, Havel descria situaţia cu care un zarzavagiu se confruntă zilnic. Printre ceapă şi morcovi, omul afişează în vitrină sloganul: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Îi pasă lui oare dacă proletarii din toate ţările se unesc sau nu? Nu. De fapt, sloganul lui poate fi mult mai franc: „Eu, zarzavagiul XY, locuiesc aici şi ştiu ce am de făcut. Mă comport aşa cum se aşteaptă de la mine. Sunt ascultător și deci am dreptul să fiu lăsat în pace”.

Totuşi, e o fiinţă umană și are simţul propriei demnităţi. Pentru a rezolva această încurcătură, expresia loialităţii sale trebuie să ia forma unui afiş care, cel puţin la suprafaţă, indică un nivel de convingere dezinteresată. Trebuie să-i permită zarzavagiului să spună, „Ce-are dacă se unesc proletarii din toate ţările?”.

Îți poți imagina cât de fascinat am fost când am citit asta? Am simţit că-l înţeleg perfect pe autor şi că şi el mă înţelege pe mine, pentru că trăim în aceeaşi situaţie.

Când a murit Havel, la sfârşitul lui 2011, am intervievat-o pe traducătoarea colecţiei de eseuri pe care le citisem cu ani în urmă. Mi-a spus că și ea citise întâmplător cartea lui Havel, în engleză, la începutul anilor 1990, ani sumbri după masacrul din piaţa Tiananmen. Mi-a povestit cum era, ca mulți alţi intelectuali chinezi, într-o stare de afazie. Cartea lui Havel a ajutat-o să-şi recapete vocea. A început să-i traducă eseurile, în timpul ei liber, apoi să le dea prietenilor, care le dădeau mai departe altor prieteni. Colecţia pe care o citisem eu nu fusese publicată niciodată în China. Totuși, a influenţat mulţi oameni. Ăsta e samizdatul în era internetului.

Schimbarea s-a petrecut treptat, puţin câte puţin. „Auto-iluminare” numesc acest proces. Cu cât vezi mai mult din lumea de afară, cu atât te simţi mai trădat şi mai furios, ştii că nu mai eşti adolescentul care credea în „China care poate spune nu”. Dar, în acelaşi timp, încerci să-ţi stăpâneşti furia, încerci să fii atent la agenţii care controlează informaţia şi să găseşti o modalitate să devii tu cel care eşti acum.


Am devenit fascinat de vieţile oamenilor sub regimuri totalitare. Când am fost la Cairo să scriu despre Egiptul de după revoluție, m-a interesat situaţia oamenilor cu convingeri liberale, laici, cum au supravieţuit în lumea dictatorilor laici şi liderilori religioşi extremişti. Când am fost în Myanmar să scriu despre dezgheţul politic, m-a fascinat ce-am văzut într-un internet café din Mandalay, al doilea oraş ca mărime. Era plin de tineri, dintre care jumătate stăteau pe Facebook şi jumătate se uitau la filmuleţe porno. Le-am văzut pe ambele ca semne ale progresului ţării. Când am fost cu o bursă la Hamburg, m-am tot dus la Berlin şi am petrecut ore în șir în Muzeul Stasi şi în Muzeul DDR. Am vrut să văd fiecare detaliu, eram fascinat.

Ca jurnalist, sunt mereu aruncat în viețile altor oameni. Poate să fie greu, sau dureros, dar nu e niciodată plictisitor și, deseori, viețile altor oameni o pot lumina pe ea mea.

Dar începutul carierei mele de jurnalist a fost dezastruos. Eram în primul an de facultate, în 2000, și locuiam într-un campus secundar, la cinci kilometri de campusul principal. Eram student la literatură şi mulţi absolvenţi de literatură se angajau la ziare. Aşa că m-am înscris într-o organizaţie de jurnalism studenţească, rolul nostru fiind să scriem despre tot felul de prelegeri publice din campus. Scriam articolele cu pixul pe hârtie. Manuscrisele le dădeam unui tip care le ducea cu bicicleta la redacţie, în campusul principal. Din mai bine de 10 articole pe care le-am scris, doar unul a fost publicat (despre un campion olimpic la haltere care a ținut un discurs la facultate). Nu aveam un editor care să ne ajute, aşa că n-am aflat niciodată de ce. Am început să-l suspectez pe tipul cu bicicleta că mă ura și nu-mi preda de fapt articolele.

Tot la facultate am avut primul contact cu presa occidentală. În 2003, am urmat un curs de jurnalism nord-american predat de un profesor canadiano-chinez, care ne dădea să citim articole din New York Times şi Toronto Star. Eu mă înscrisesem cu intenția să-mi îmbunătăţesc engleza, dar a ajuns să-mi deschidă ochii cu articole pe care presa chineză nu le-ar fi scris niciodată.

Tot în 2003, Southern Metropolitan News, un cotidian al grupului Southern Media, a dezvăluit că un student fusese omorât în bătaie în arestul poliţiei. Oamenii au fost revoltați de abuzul poliţiei. Sub presiunea publică, guvernul central a abolit o lege nedreaptă. Atunci a fost prima dată când eu şi colegii mei am simţit puterea ştirilor, puterea unui ziar de calitate.

Îmi doream să lucrez în grupul Southern Media, dar nu m-au angajat. Aşa că, după facultate, m-am dus la Beijing să lucrez la agenţia de presă de stat Xinhua.

Lucram ca editor de ştiri într-un departament mic. Era o muncă uşoară, de care m-am plictisit în mai puţin de un an. Între timp, presa chineză independentă de stat era foarte activă, ceea ce mă zgândărea la culme. M-am convins că doar dacă plecam din presa de stat puteam face jurnalism adevărat. Problema era că semnasem un contract pe cinci ani și, dacă demisionam după nici un an, trebuia să plătesc daune de 40.000 RMB (peste 6.000 de dolari), ceea ce era mult peste puterile mele. Aşa că am decis să aştept.

Există cel puţin un avantaj în a lucra la o agenţie de stat cum e Xinhua: nu trebuie să te strofoci prea mult, aşa că mulţi angajaţi îşi pot vedea de propriile interese. Han Song, redactorul adjunct al departamentului extern, era şi scriitor de science fiction. Ziua, conducea un departament care transmitea ştiri în general pozitive despre China; noaptea, scria povestiri de groază.

L-am întrebat odată dacă nu se simte dedublat. Mi-a răspuns că nu neapărat. „Sistemul actual e încă esența Chinei”, mi-a spus. „Trăiești cu el așa cum e. Mulţi oameni devin fosile în cadrul sistemului dar, uneori experienţa te ajută să-ţi ascuţi simţurile. Gândeşte-te la K din Castelul lui Kafka.”

Debordam de energie în perioada aia. Am scris comentarii pentru ziare independente de stat, am lucrat ca editor cu jumătate de normă la Sina, un portal chinezesc, m-am alăturat unui grup de voluntari care traduceau articole din The Economist.

Era o perioadă de glorie a internetului din China. Existau foarte multe grupuri de voluntari, traduceam aproape orice: ştiri, filme, seriale, software, chiar şi cărţi. Făceam totul gratis. Le dădeam mai departe de dragul de a le da mai departe, ceea ce cred în continuare că e adevăratul spirit al internetului. Sigur, poate că existau niște probleme cu drepturile de autor… dar e China, cui îi pasă?

Apoi mi-a venit şi mie rândul să mă dedublez. În secret, bineînţeles, am început să lucrez part-time pentru biroul din Beijing al Chicago Tribune, apoi la Southern People Weekly, scriind sub diverse pseudonime. Era neobişnuit, dar incitant. Xinhua avea abonamente la multe ziare şi reviste, printre care şi Southern People Weekly. Uneori îmi vedeam colegii citind sau discutându-mi articolele, fără să ştie că autorul se afla chiar lângă ei. Odată, un coleg mi-a spus că crede că Southern People Weekly e cea mai bună revistă de ştiri din China. Am zâmbit şi i-am răspuns că sunt de acord.

Părinţii mei erau bucuroşi că fiul lor lucra pentru Xinhua, dar când le-am spus că aveam de gând să plec, n-au obiectat. Tatăl meu muncise în fabrici din diferite oraşe din sud, până când, în 2007, a fost diagnosticat cu Parkinson. Mama muncise câțiva ani în nordul ţării și apoi s-a dus și ea la fabricile din sud. Timp de aproape 10 ani, familia noastră a fost împrăştiată în trei locuri. Cred că deja ştiau din proprie experienţă cum o companie de stat aparent stabilă poate decădea peste noapte.


Un cutremur devastator a lovit provincia Sichuan pe 12 mai 2008. Impactul a fost atât de puternic încât s-a simţit și în Beijing, la peste 1.500 de kilometri distanţă. Eu făceam un interviu la telefon şi n-am simţit mare lucru. Dar, în următoarele trei zile, ca tot restul ţării, am stat lipit de televizor, plângând. Generaţia noastră nu trăise niciun dezastru naţional major, aşa că cutremurul din Sichuan a devenit cea mai importantă amintire colectivă. Întreabă orice chinez ce făcea când s-a produs cutremurul, fiecare are o poveste.

Catastrofa a reprezentat şi o piatră de hotar pentru presa chineză. Iniţial, departamentul central de propagandă a încercat să trimită instrucţiuni ziarelor, cerându-le să minimalizeze evenimentul şi să nu trimită jurnaliști la Sichuan. Însă dezastrul era prea mare, multe ziare au ignorat pur şi simplu instrucţiunile. A fost un moment rar de curaj al presei chineze. Guvernul a cedat.

Southern People Weekly trimisese deja cinci jurnalişti și, în a patra sau a cincea zi de la cutremur, un editor m-a întrebat dacă nu vreau să merg și eu. Încă lucram la Xinhua, dar am acceptat. M-am dus în Beichuan, oraşul cel mai afectat din regiune. Am stat acolo o săptămână şi am scris un reportaj despre şcoala gimnazială, unde muriseră peste 700 de elevi. Vedeai haos, speranţă, disperare, loialitate, trădare, demnitate, ipocrizie – vedeai poveşti, poveşti nenumărate. Presa chineză, în special grupul Southern Media, a profitat de ocazie și a publicat o mulţime de articole foarte bune. Apoi fereastra s-a închis, guvernul a ripostat şi am fost reduşi la tăcere.

Aceea a fost prima mea deplasare în afara Beijingului pentru Southern People Weekly. M-am întors hotărât să ies din sistem şi să scriu full-time reportaje.

Dar n-a fost ușor să plec de la Xinhua. Să explic birocraţia: Am încercat să demisionez o dată, dar şeful de departament n-a acceptat. Mi-a zis că nu avea destui oameni, dar ştiam că adevăratul motiv era nesiguranţa. E un departament mic, de 10 ani nu mai demisionase cineva și probabil simţea că i-ar fi ştirbit din autoritate. Regulamentul Xinhua spune că dacă ceri să demisionezi şi șeful de departament nu acceptă, trebuie să lucrezi încă şase luni, apoi poți să încerci din nou. Dacă şeful de departament tot nu-ţi acceptă demisia, poți să închei tu contractul. Problema e că nimeni nu-ţi spune cum.

E un cerc vicios tipic chinezesc. Cum ar spune înalţii oficiali chinezi, inclusiv dragul nostru premier, autorităţile trebuie supravegheate, prieteni jurnalişti, vă rugăm să ne supravegheaţi. Perfect! Cum?

Am încercat să vorbesc cu şeful de departament. De fiecare dată când mergeam la el în birou, aveam reportofonul pornit în buzunar. Mă simţeam de parcă lucram la un material de investigaţie, deşi nu ştiam la ce mi-ar fi folosit înregistrările. Şeful de departament a tot refuzat. Am încercat la departamentul de resurse umane, dar mi s-a spus că dacă şeful de departament nu e de acord, nu-mi pot accepta demisia şi nu-mi pot da sub nicio formă dosarul personal. Nu vreau să plictisesc cu sistemul dosarelor din China, ideea principală e asta: dacă nu îmi puteam lua dosarul personal de la Xinhua, nu puteam semna un nou contract cu grupul Southern Media.

Până la urmă, am rezolvat problema în cel mai simplu mod posibil: nu m-am mai dus la muncă. Nici până în ziua de azi n-am semnat vreun contract cu Southern Media. Din iulie 2008 încoace, sunt un jurnalist „ilegal”.

Dar avem o vorbă în chineză, Sai Weng Shi Ma – nu e neapărat un lucru rău dacă îţi pierzi calul. Anul ăsta, sute de mii de jurnalişti chinezi au fost obligaţi să dea un examen de jurnalism marxist. Eu, un jurnalist fără legitimaţie de presă, am fost scutit.


Privind în urmă, lupta mea s-ar putea rezuma simplu: un tânăr jurnalist chinez caută să facă jurnalism mai bun. Dar de fapt mă săturasem de mirosul biroului. Mă săturasem de cât de previzibil era totul în acel birou. Mă săturasem să vând publicului speranţe deşarte.

În mai, în timpul Congresului Naţional al Chinei, premierul chinez Li Keqiang a ţinut tradiţionala conferinţă de presă în faţa jurnaliştilor chinezi şi străini. Un ziar chinez a remarcat un detaliu la conferinţa de presă: plăcuţa cu numele interpretului a fost bilingvă anul acesta, pe când înainte numele apărea doar în chineză. Ziarul a publicat un articol care spunea că „această schimbare reflectă o atitudine mai deschisă şi mai umană a guvernului central”.

Văzând ştirea slinoasă, mi-a revenit în nări mirosul familiar, neplăcut. Îmi amintesc perfect cum mă simţeam, deşi au trecut şase ani. Parcă aveam un bolovan în stomac, pe care nu puteam nici să-l elimin, nici să-l diger.

Acești ultimi ani au fost cei mai prolifici şi intenși din cariera mea. Am văzut mare parte din China şi din lume. Am scris poveştile oamenilor necunoscuţi, ca cea a unui tânăr uigur din Xinjiang. Am petrecut câteva zile cu el într-un cartier uigur. Eram singurul chinez Han de acolo, în condiţiile în care, cu doar câteva zile în urmă, sute de chinezi Han fuseseră ucişi într-o revoltă. Am scris poveştile oamenilor cunoscuţi. Am petrecut o lună întreagă în Myanmar şi am reuşit să obţin un interviu în exclusivitate cu Aung San Suu Kyi. A fost primul interviu cu ea publicat de presa chineză.

Uneori îmi amintesc de zilele la Xinhua, mai ales când mă simt obosit, tensionat, nesigur. Aş putea să-mi îndulcesc amintirea vieţii de odinioară: era sigură, organizată şi uşoară. Dar mi-e foarte clar că nu m-aş putea întoarce niciodată la o viaţă în colivie.

Când eram copil, părinţii îmi spuneau mereu, Kao Chu Qu, adică ia notă mare la examen şi pleacă din fabrică. Generaţia lor s-a dedicat fabricii și a rămas cu un sentiment de pierdere, dacă nu chiar de trădare.

Prima generaţie din fabrică a încercat să construiască socialismul; a doua generaţie a plecat fără voia sa, să-şi găsească un rost în capitalism; a treia generaţie a plecat de bunăvoie, căutând să se stabilească în marile oraşe ca Beijing, Shanghai, Guangzhou. Eu nu fac excepţie. Mi-am cumpărat un apartament mic la periferia Beijingului în 2007 şi m-am mutat în anul următor. Numărul apartamentului meu e, întâmplător, 272.

Yang Xiao este un jurnalist chinez care tocmai a petrecut un an cu o bursă în Statele Unite, la Nieman Foundation for Journalism la Harvard. Se va întoarce în China să scrie articole narative și, poate, să înceapă lucrul la o carte despre Fabrica 272.

În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *