Copiii trebuie protejați când părinții se separă

Divorțul e unul dintre cele mai traumatice momente prin care trecem, copii sau părinți; dar copiilor le lasă urme care nu mai trec.

Zeci de mii de copii din România trăiesc ca monede de schimb între părinți. În aceste familii, după separare sau divorț, părinții trag de copii de parcă ar fi elastice. Totul devine o luptă în care se caută cu sete răzbunarea. Într-un astfel de război, copiii sunt cele mai vulnerabile victime. Ei rămân cu traume, frică de abandon, vinovăție și dificultatea de a pune limite în relațiile viitoare. În ultimele luni, am intervievat zeci de părinți, judecători, avocați, psihologi și asistenți sociali, ca să pun pe masă o problemă despre care nu vorbim: interesul superior al copilului și cum îl protejăm mai bine.

Trecuseră câteva luni de pandemie când Maria și Bogdan au știut că nu mai e cale de întors în relația lor. Maria avea 38 de ani și muncea ca medic psihiatru în București. Bogdan, analist IT, avea 35. Ana, fiica lor, avea trei ani. Relația lor, matematic, împlinise patru ani. În realitate, nu mai știau de cât timp nu mai erau un cuplu.

În vara lui 2020 au decis să se despartă și să se mute în case separate.

S-au cunoscut cu patru ani în urmă, la petrecerea unei prietene comune, și, după doar o jumătate de an de la prima întâlnire, au aflat că vor fi părinți. S-au bucurat. Apoi, rapid, s-au concentrat pe tot ce urma să se întâmple. Analize medicale pentru sarcină, închirierea unui apartament, naștere, tranziția spre nopți nedormite și viața obositoare cu bebeluș.

Privind înapoi, ei cred că au devenit doar părinți; au uitat rapid că la un moment dat că au fost iubiți. (Numele personajelor Maria, Bogdan și Ana sunt pseudonime, părinții au dorit să protejeze identitatea fiicei.)

Odată cu statutul de părinți, viața împreună a devenit un teren fertil pentru tensiuni și reproșuri. Se certau din nimicuri: „de ce nu ai dus gunoiul?”; „ai fost la cumpărături și nici nu m-ai întrebat dacă ar fi ceva de cumpărat?”.

„Suntem oamenii care nu s-au cunoscut cum trebuie”, spune astăzi Maria. „În situații frustrante noi, ne-am descoperit reacțiile împreună și am fost șocați unul de celălalt. Fiecare aștepta înțelegere de la celălalt și nu a găsit-o. A fost greu. Un copil când vine într-o relație e o provocare pentru relația respectivă.”

Bogdan spune că, imediat după ce partenera lui a rămas însărcinată, s-a simțit neglijat. „Nu prea am mai avut subiecte în afară de sarcină și copil, ce trebuie făcut, ce trebuie cumpărat”.

Nu mai petreceau timp doar ei doi; singura dată când au ieșit împreună a fost în toamna lui 2018, când au văzut la cinema A Star is Born, în timp ce mama Mariei avea grijă de Ana. În plus, nu aveau în jur alți prieteni care tocmai să fi devenit părinți, cu care să vorbească despre ce li se întâmplă sau de la care să învețe cum să aibă grijă de ei doi.

În 2019, când au apelat și la un consilier de cuplu, au fost întrebați dacă mai vor să fie într-o relație. Amândoi au răspuns că nu. A fost oficializarea despărțirii lor, crede acum Bogdan.

Știau ce urmează, dar nu știau cum o să se întâmple separarea, dat fiind că aveau un copil mic împreună. Grija lor se îndrepta tot spre cum va resimți Ana despărțirea. Așa că s-au concentrat să învețe să-i fie alături în continuare.

„Văzuse și fetița că erau certuri și tensiune în casă, așa că i-am spus că am decis să ne despărțim”, spune Maria, „că nu mai suntem un cuplu, dar suntem în continuare o familie, că noi o iubim pe ea cel mai mult, și bineînțeles că se va întâlni tot timpul cu mami și tati.”

Cum oferi siguranță copiilor?

Astrid Lindgren, scriitoarea suedeză de literatură pentru copii, spunea că „cei care aduc pe lume un copil și îl învață sau eșuează să îl învețe ce este iubirea determină dacă acel copil urmează să devină o persoană caldă, deschisă, încrezătoare, cu o înclinație spre comunitate sau dimpotrivă, o persoană dură, distructivă, un lup singuratic”.

Cum e relația de cuplu a părinților, așa pot deveni și cele ale copilului, un adevăr pe care-l subliniază și psihologii sau terapeuții de cuplu. Iubirea despre care vorbește Lindgren este un echivalent direct al atașamentului, legătura emoțională cu cei din jurul nostru, care se formează în funcție de cum am avut parte de ea în copilărie.

În cuplurile de părinți care se despart – fie că se separă, fie că divorțează –, mulți copii pierd siguranța că sunt iubiți și ocrotiți de cei care au decis să-i aducă pe lume. Maria și Bogdan au vrut să păstreze acea siguranță pentru fiica lor; siguranța că este iubită de cei care au decis să o aducă pe lume.

Dar câți copii pierd siguranța asta?

Între 2014 și 2020, în România, aproximativ 118.000 de copii au trecut prin divorțul părinților potrivit datelor Institutului Național de Statistică. (Statistica nu include însă și separările celor care nu au fost căsătoriți, cum sunt Maria și Bogdan).

Poate că unii dintre ei au parte de părinți echilibrați emoțional, care deși nu mai formează un cuplu, găsesc soluții să le fie aproape în continuare. Însă nu puțini trec prin despărțirea părinților fiind martori la scandaluri, chiar și la scene de violență; există copii îndepărtați de unul dintre părinți sau intervievați la procese de judecători necunoscuți, care uneori îi întreabă fără blândețe un singur lucru: „Cu cine vrei să rămâi?”.

Susține poveștile DoR

Dacă îți place povestea asta, e important să știi că n-o puteam face fără cititorii care ne susțin. Avem nevoie și de tine.

În ultimii opt ani, potrivit datelor Inspectoratului General al Poliției, peste 13.000 de părinți nu și-au lăsat foștii parteneri să-și vadă copiii, așa cum au decis instanțele judecătorești. (Cifrele vin din colectarea cazurilor de „nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului”, faptă ce constituie infracțiune penală).

Din interviuri cu mediatori, terapeuți de cuplu și chiar judecători, am aflat că tot mai mulți părinți intră în conflict pentru copii: de la certuri despre unde vor locui copiii, la ce școli vor fi înscriși sau care va fi timpul petrecut cu părintele cu care nu locuiesc. Există părinți care ajung să-și răpească unul altuia copiii.

Am vorbit anul acesta cu zeci de părinți, majoritatea mame, care trec sau au trecut prin despărțiri. Părinți care mi-au mărturisit cât de mult i-a durut să fie abandonați de parteneri, cât de rapid s-a transformat durerea în furie, și cum furia i-a împins să-și folosească copilul ca o armă împotriva partenerului. Dacă m-ai părăsit, măcar copilul să rămână al meu.

Mame care nu și-au mai văzut copiii de luni, uneori chiar ani, pentru că foștii parteneri le-au interzis asta, încălcând inclusiv hotărâri judecătorești. Mame care nu-și mai pot întâlni copiii fiindcă, după despărțiri bruște și lungi, sunt îndepărtate de către foștii parteneri, și copiii le resping acum.

Mame care pregătesc mărturii scrise ca să le ofere copiilor în ziua în care vor deveni adulți, când vor putea înțelege că nu au fost părăsiți, că tot ce s-a întâmplat a fost un război dur între părinți.

După separare se ajunge ușor la răzbunare

Mariei și lui Bogdan nu le-a fost simplu să-i arate unui copil de trei ani că, deși despărțiți, sunt în continuare o familie. După ce Maria s-a mutat cu fetița într-un alt apartament în nordul orașului, au pus la punct o rutină. Bogdan o lua pe Ana de la grădiniță, seara, la 18. Apoi se întâlneau cu Maria în parc, la locul de joacă.

Mergeau toți trei acasă la ele, unde Bogdan gătea ceva: paste mini rigatoni cu pesto, preferatele Anei, sau orez cu lapte, scorțișoară și dulceață. Luau cina împreună, iar Bogdan se întorcea să înnopteze acasă la el, în cealaltă parte a Bucureștiului.

Despărțirile cuplurilor cu copii îi golesc și pe adulți de resurse emoționale. Și se întâmplă chiar dacă ambii parteneri sunt de acord să se despartă, spune psihologa Domnica Petrovai, fondatoarea Școlii pentru Cuplu, un proiect de sprijin și intervenție comunitară.

Petrovai spune că atunci când suntem răniți, devenim vulnerabili. Iar uneori, ca să ne protejăm, alegem calea cea mai ușoară: rănim la rândul nostru, devenim abuzivi. În cabinetul ei din Cluj Napoca, a văzut de-a lungul timpului părinți care nu și-au putut gestiona conflictul. Îi vine în minte un cuplu care a acumulat peste 80 de procese în doar trei ani de la divorț, pe baza a  multiple neînțelegeri în legătură cu autoritatea părintească („custodia”, în termeni populari) pe care o împart.

Alți soți, pe care-i susținea de câteva luni în terapie și despre care credea că sunt departe de divorț, s-au transformat dramatic după ce au cerut instanței să stabilească cu cine vor locui copiii. „Ca terapeut, e șocant”, spune Petrovai. „Am văzut ura, disprețul, furia, folosit copii unul împotriva celuilalt, reactivitate la orice lucru mărunt, niciun fel de disponibilitate de a colabora spre binele copilului…”. Au intrat într-un sistem unde li s-a spus foarte clar că trebuie să ataci primul pentru că, dacă nu, vei fi tu cel fraierit”.

Rezultatele preliminare ale unei cercetări a Școlii pentru Cuplu, nepublicate încă, despre cum se adaptează cuplurile din România după divorț, au arătat că 34% dintre respondenți consideră că, după divorț, partenerul/a i-a vorbit de rău în fața copiilor. Situația asta reprezintă o formă de abuz emoțional, spun psihologii. Dar, din păcate, ca societate, nu avem, suficientă educație emoțională ca să înțelegem consecințele unui astfel de comportament.

Într-o astfel de dinamică, e greu să-i ajuți pe părinți să înțeleagă că nevoile copilului trebuie puse pe primul plan. Totul se rezumă la: „Cine a făcut?”, „Celălalt a spus…”, „Trebuie să-i răspund, să mă răzbun”, spune Oana Goloiu, și ea psiholog și membră a Școlii pentru Cuplu. „Durerea este atât de mare încât nu pot să se dea un pas în spate, să vadă nevoile copilului.”

Maria și-a dorit ca fiica ei să aibă tatăl aproape. Ea nu a avut asta; tatăl ei a lipsit din viața ei, când ar fi avut cea mai mare nevoie de el, în adolescență. Ani mai târziu, părinții ei au divorțat. Și știe din munca de psihiatru că momentele dureroase prin care trecem în copilărie pot lăsa urme adânci. Conștienți de asta, nici ea, nici Bogdan nu s-au gândit o clipă să se ducă în instanță să ceară unui judecător să-și împartă timpul cu copilul.

Asta nu înseamnă însă că le-a fost ușor. La câteva luni după separare, Maria i-a cerut lui Bogdan să plătească pensie alimentară. Tatăl s-a înfuriat, fiindcă i s-a părut nedrept. Și el contribuia cu haine, și el aducea cadouri, plătea cursul de înot și a simțit că era mai degrabă dorința fostei partenere de a-l amenința. „Știa că m-ar enerva să nu mai pot să o văd pe Ana.”

Câteva zile nu și-au vorbit. Maria și-a dat seama că cererea ei a sunat ca și cum l-ar pune să plătească pentru timpul petrecut cu copilul. Nu a mai deschis subiectul despre pensie alimentară niciodată, fiindcă nu voia să înceapă un război. „A fost impulsivă și acțiunea mea și răspunsul lui, și totul a fost în detrimentul copilului”, spune ea.

Uneori, Ana mai întreabă: „De ce tati locuiește acolo și nu cu noi, că mi-aș dori să locuiască și cu noi”, și atunci încearcă amândoi să-i explice că nu mai sunt iubiți, ci doar părinți. Uneori se întâmplă, spune Maria, să se mai certe cu Bogdan și „să ne împungem din chestii mărunte și ridicole și de față cu copilul”.

Cum a fost într-o seară, acum câteva luni, când erau toți în apartamentul Mariei. Un conflict minor a escaladat. Maria s-a închis într-o cameră cu fetița și i-a cerut lui Bogdan să plece acasă. Numai că el avea telefonul și laptopul în acea cameră și voia să și le ia, iar ea nu a vrut să-i deschidă.

Furios, Bogdan a dat cu pumnul în ușă și a deteriorat-o. Maria l-a amenințat că sună la 112. Bogdan a plecat acasă, supărat că nu și-a putut controla furia și că fiica sa a fost martoră. A doua zi, Ana a povestit la grădiniță ce s-a întâmplat între părinții săi, și directoarea i-a chemat la discuții. Fiind de profesie psiholog, directoarea s-a oferit să facă câteva sesiuni de terapie emoțională prin joacă cu Ana, să o ajute să vorbească despre separarea părinților.

Când copiii sunt mici și nu pot pune toate întrebările care-i macină, e nevoie de și mai multe discuții despre ce se întâmplă acasă, despre tensiunea pe care o văd și o simt. E important să vadă că părinții reușesc să rezolve un conflict.

Ana își mai întreabă uneori părinții: „Aoleu, dar ce s-a întâmplat? Mă dor urechile, de ce vă certați?”. „Și atunci revenim pe pământ”, spune Maria, „îi cerem scuze, îi spunem că într-adevăr nu-i OK că am reacționat complet distorsionat. Și îi explicăm ce s-a întâmplat: «Uite, m-am supărat din cauza asta». Niciodată nu i-am spune sau nu i-am spus că nu-i nimic, pentru că eu asta am auzit toată viața mea, ei, nu ne certăm, nu-i nimic.”

Cercetările spun că, celor mici, până-n vârsta școlară, le este greu să înțeleagă că părinții au două roluri sociale (părinți și parteneri) și au tendința de a a-i vedea pe cei doi doar în rolul de părinți. Dacă părinții se află în conflict, cei mici pot crede că tensiunile sunt despre ei. De asta, când se ceartă fățiș pe cine obține mai mult timp cu copiii, cei mici sunt predispuși la a lua partea unuia dintre părinți pentru a-și simplifica cognitiv ceea ce se întâmplă, nu pentru că cred în argumentele unuia sau altuia.

Adulții care au trecut prin divorțuri tensionate ale părinților „sunt mult mai reticenți în a-și asuma un angajament în relații, tocmai pentru că experiența lor e una în care doi adulți nu au reușit să depășească momentul de criză, dimpotrivă, s-au rănit foarte mult unul pe celălalt”, spune Petrovai.

Așadar, dacă atunci când erai copil ți-ai pierdut încrederea de a te deschide în fața părinților, devii independent artificial. Nu ceri ajutorul fiindcă ți-e teamă că vei fi rănit sau trădat. Asta duce la adicții: de muncă, perfecționism, socializare exagerată sau supra-responsabilizare față de cei din jur, uneori chiar față de părinți. Dialogul interior, spune Petrovai, sună cam așa: „Nu mă simt stăpân pe mine și în siguranță eu cu mine, așa că am nevoie de altceva ca să-mi acopere golul emoțional pe care l-am trăit”.

Golul emoțional l-a simțit și Monica Zincă când era adolescentă. Monica are acum 35 de ani și este psihoterapeută de familie în Câmpina, iar în cabinetul ei vede adesea dinamici pe care le-a trăit și ea. Când avea 16 ani și părinții ei au divorțat, făcea tot posibilul să-i fie fidelă mamei, care-i spunea că tatălui nu-i pasă de ea. „Dacă îndrăzneam să-i spun că eu îl iubesc pe tata, credeam că mama o să plece de lângă mine”.

Relația alor ei fusese abuzivă. Când era Monica mică, mama o lua în brațe, ca un scut de apărare în fața violenței tatălui alcoolic. Monica spune că, atunci când era lucid, tatăl era răbdător. O învăța să scrie și să facă compuneri. Îl simțea prezent și aveau o relație strânsă.

După divorț însă, mama i-a spus că nu mai este normal să-și viziteze tatăl sau bunica paternă. Dintr-o parte, Monica auzea că tatăl e de vină pentru tot, iar de cealaltă parte, că mama e cea care minte. Era pusă să aleagă între unul sau altul în același timp, și-ar fi dorit să nu sufere nici unul, nici altul.

Când era în liceu, Monica i-a făcut tatălui reclamație la Poliție pentru că nu plătea pensia alimentară. „Simțeam că trebuie să-i fac pe plac mamei, să-l bârfesc pe tata, pentru că atunci primeam atenție de la ea, atunci vorbea cu mine. Dacă nu vorbeam urât despre tata, eram inexistentă”. Toate astea îi stârneau o imensă confuzie.

Această întrebare – mă iubesc sau nu părinții mei? –, a continuat să-i facă rău Monicăi. A dus-o în relații toxice, inclusiv cu bărbați geloși și agresivi; atunci când era abuzată, nu povestea nimănui, pentru că „nu voiam să fiu o victimă”.

Acum zece ani a prins curaj să facă terapie, iar asta a convins-o să devină psihoterapeut de familie, ca să ajute părinții și copiii care trec prin divorțuri. Munca i-a devenit colac de salvare, fiindcă ceața confuziei din adolescență dispărea pe măsură ce învăța despre impactul emoțional pe care lupta dintre părinți l-a avut asupra ei.

În ziua în care am intervievat-o mi-a povestit că, într-o ședință de consiliere pe care tocmai o încheiase, un adolescent care trecea prin divorțul părinților i-a spus îngrijorat: „Dacă mama se îmbolnăvește, o să mă ia statul, așa mi-a zis mama”. Monica i-a explicat că asta s-ar întâmpla doar dacă nu ar avea tată, bunică sau unchi. „La tata nu pot să mă duc, că tata nu mă iubește”, i-a răspuns disperat copilul.

Monica vrea să înțeleagă cât mai multe despre ce se întâmplă când unul dintre părinți îl îndepărtează pe celălalt, dar și despre impactul separărilor și divorțurilor asupra copiilor. Plănuiește să dea informațiile mai departe în filmulețe pe Facebook, în speranța că adulții de acum, mai ales copiii din cupluri despărțite, vor înțelege mai ușor ce li s-a întâmplat.

Vede în munca ei cum nevoia de a avea dreptate sau de a găsi vinovatul într-un conflict îi face pe parteneri să-și caute aliați în copii. Pentru că a trecut prin asta și pentru că e terapeut, vrea ca toată lumea să știe cât de adânc poate răni copiii un divorț tensionat.

Binele copilului în astfel de situații înseamnă ca părinții să încerce să rămână o echipă, nu două separate, spune Monica.


Asta fac bine Maria și Bogdan, cu toate hopurile pe care le negociază. Nu au făcut echipe nici înainte de separare, nu fac nici acum. Asta îi salvează de la război. Bogdan nici nu știe cum ar putea fi altfel, fiindcă viețile părinților care apelează la justiție ca să-și împartă custodia copiilor i se par complicate și obositoare. Ar vrea ca Ana să știe că, „și dacă există certuri și discuții, de iubit o iubim foarte mult amândoi”.

„Bogdan este parte din familia mea, o să fim mereu legați”, spune Maria, „copilul ne leagă cu totul acuma, chiar dacă noi nu suntem un cuplu”. Maria adaugă că ar fi dispusă să-și aleagă în viitor un partener dispus să accepte că tatăl Anei este parte din familie.

Nu cred niciunul dintre ei că sunt părinți perfecți și nici că soluția pe care au găsit-o e cea mai bună. Dar, până la alte provocări în acest aranjament – de la viitori parteneri la momentul în care copilul va crește și poate va prefera să locuiască la celălalt –, încearcă să-i fie Anei aproape acum.

Uneori, în weekenduri, se plimbă toți trei cu bicicletele prin pădure, iar în septembrie n-au sărit peste tradiția pe care au îmbrățișat-o la prima aniversare a Anei. Petrec ziua de naștere a fetiței pe aceeași plajă din Bulgaria, la Krapets. Fetița a stat cât de mult a vrut în mare, înotând cu colacul pe ea, apoi s-au plimbat pe plajă, în căutare de meduze uriașe, eșuate la mal. De ziua ei, Ana a primit un binoclu, un puzzle cu Elsa din filmul Frozen și un mini-proiector tip lanternă cu prințese. La prânz a suflat zâmbind peste patru lumânări albastre înfipte într-o prăjitură în timp ce părinții i-au cântat „La mulți ani”.


Ce urmează în serie

Dacă în acest episod ai citit despre cum separarea părinților poate afecta sănătatea emoțională a copiilor, în reportajele următoare voi povesti:

  • cum arată o luptă extremă a părinților pentru copii;
  • ce înseamnă și de unde vine conceptul de „interes superior al copilului”;
  • care sunt limitările cu care sistemul de justiție și cel de asistență socială răspund în astfel de situații;
  • ce soluții există dacă toți actorii implicați – părinți, asistenți sociali, judecători, avocați, profesori – s-ar pune la aceeași masă de discuții pentru schimbare.

Poți citi aici câteva recomandări pentru părinții care trec prin divorț și au nevoie de resurse pentru a vorbi cu copiii despre ce se întâmplă.

Dacă ai trecut printr-o separare sau divorț, în care au fost implicați și copii, îmi poți scrie dacă vrei să împărtășești experiența ta, la oana@dor.ro.

 

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

Tot ce-am trăit în ultimii doi ani ne-a însemnat pe viață și va lăsa în continuare urme. La DoR vom continua să scriem despre suferințe individuale și colective, cum le înțelegem și le transformăm în surse de putere și încredere, cum reclădim ce nu mai e și cum găsim soluții la lipsurile și ineficiența sistemelor care ne trădează. Cumpără un abonament digital ca să ne susții misiunea.


Acest articol apare și în:


1 comentarii la Copiii trebuie protejați când părinții se separă

  1. Mi-a placut, am rezonat, cu un singur lucru nu sunt de acord: “… tatăl ei a lipsit din viața ei, când ar fi avut cea mai mare nevoie de el, în adolescență.” Un copil(si mai mult o fata) are nevoie de tatal lui la fel de mult si in copilarie, nu doar in adolescenta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *