Editorial DoR #28: Dislocați din Realitate

Poveștile din DoR #28 sunt despre dislocări și despre ce se întâmplă când un întreg – scoarța pământului, familia idilică sau moralitatea justiției – e fracturat.

Toamna trecută le-am predat studenților de anul I Tehnici de redactare. Scopul declarat era să-i învăț pe viitorii jurnaliști să scrie o știre și să deosebească materialele de presă între ele. Cel implicit – pentru mine, cel puțin – era să învețe să conștientizeze și să verifice informațiile. Înainte să scrie, i-am rugat să găsească erorile din informațiile pe care le primeau de la mine. De exemplu, că președintele ALDE, Călin Popescu-Tăriceanu, are 84 de ani sau că a ieșit pe trei la prezidențiale în 2014, cu 60% din voturi.

Nimic post-modern/relativist, ci informații verificabile, pe care majoritatea le preluau însă în știrile lor fără să se gândească dacă sunt reale. Până la urmă, așa cum ne-a învățat școala românească, dacă informațiile vin de la profu’, iar el e cât de cât simpatic, ce mai contează? Au fost și situații mai complicate, ca discuțiile despre incendiul din Colectiv, pe care unii îl considerau opera unor forțe oculte care voiau să distrugă România, doborând guvernul. Nu aveau dovezi și li se părea ridicol că le cer asta. Dacă nu e așa, spuneau ei, de ce exista ipoteza asta la TV?

Ca noi toți, și studenții mei trăiesc într-o lume a certitudinii emoțiilor și credințelor, hrănite de Facebook. Nimic nu e mai important decât ce simt și ce cred. Ideea unui adevăr documentabil, care ne-ar putea contrazice, e desuetă. Când echipa lui Trump vorbește despre „fapte alternative” nu face decât să întărească ideea tot mai dominantă: că adevărurile sunt personale, că de fapt nimeni nu deține unul în care să ai încredere, deci ești liber să crezi în cine și ce vrei. „Realitatea”, scrie criticul media Brooke Gladstone, „e ce se formează după ce filtrăm, aranjăm și prioritizăm faptele, marinându-le în propriile valori și tradiții. Realitatea e personală”.

Asta înseamnă că mai toate conflictele culturale de azi – familia tradițională, cine are sau n-are salarii suficiente, ne vaccinăm sau nu copiii – nu vor găsi prea curând un numitor comun, pentru că realitățile celor pro și contra sunt disparate. Neuroștiința recentă spune că suntem atât de atașați de credințele noastre, încât, în momentul în care o informație validează ce credem, devenim și mai convinși de adevărul nostru. Iar când contrazice ce credem – când arată greșelile din tabăra noastră, de exemplu – creierul o ia puțin razna și începe să muncească peste program ca să rezolve tensiunea. De cele mai multe ori, soluția ne liniștește: tabăra noastră n-a greșit; a fost doar neînțeleasă.

Poate ați auzit de Pizzagate, o conspirație potrivit căreia sus-pușii partidului democrat american țin ostatici copii abuzați în pivnița unei pizzerii din Washington, D.C. Un bărbat din North Carolina și-a luat arma și a condus ore întregi ca să-i elibereze. Când a ajuns, a tras câteva focuri de avertizare și a căutat peste tot, dar n-a găsit decât o pizzerie banală. Imediat, tabăra conspiraționistă a concluzionat altceva: bărbatul era de fapt un actor angajat de abuzatori la derută, ca să încerce „să ascundă realitatea”.

De ce lăsăm creierul să-și facă de cap și să continue să creadă în realități pe care dovezile le contrazic? Pentru că realitatea personală vrea să se protejeze de cea externă, iar în momentul în care rezolvăm discrepanțe cognitive și ne dăm dreptate – în ciuda oricăror dovezi –, neuronii cu dopamină dau petrecere și ne inundă cu chimicalele recompensei. Cum spun cercetătorii, ne mințim pe noi înșine pentru un extra shot de plăcere.

Ca să te iei cu adevărat la trântă cu realitatea pe care ai construit-o, spune și neurologul David Eagleman, trebuie s-o faci dintr-o postură smerită, în care recunoști că trăiești dislocat de întreg, într-o realitate personală, extrem de diferită de a altora și extrem de dogmatică.

Privește DoR #28 ca pe-un ring în care poți lupta câteva meciuri de încălzire. Poveștile sunt despre dislocări și despre ce se întâmplă când un întreg e fracturat, fie că vorbim de scoarța pământului, de familia idilică sau de moralitatea justiției. Cutremurul, de exemplu. Seismologii n-au niciun dubiu: Bucureștiul va fi zdruncinat de un cutremur masiv, care va omorî mii de oameni și va paraliza orașul luni întregi. Împotriva acestei realități ne apărăm deocamdată cu mituri și cu fatalism. Apoi avem lupta împotriva corupției, motorul principal al protestelor de la început de an. Acum 20 de ani era aproape inexistentă, iar unii dintre primii pași au fost făcuți de un procuror care a plătit cu cariera pentru cercetările sale. Iar apoi, ai putea spune, a trecut de partea cealaltă.

„Fiecare om confundă limitele propriului orizont cu limitele lumii”, spunea Arthur Schopenhauer, un filozof care considera lumea o sumă de reprezentări individuale înainte ca neuroștiința să-i dea dreptate. Dar nici el nu știa tot ce nu știa, și aici e capcana: acceptăm să trăim în realități paralele, re-validate perpetuu, deci fiecare cu adevărul lui și la revedere?

Noi credem că nu. Credeăm că avem responsabilitatea de a ieși de sub tirania dopaminei, că există adevăruri documentabile, uneori în contradicție cu ale noastre, și că, dacă nu facem eforturi să le integrăm în concepția noastră despre realitate, riscăm să ne îndepărtăm unii de alții și mai mult.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #28

Dislocări
Vară, 2017

Cumpără revista

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *