Fetele și corpurile lor

Ce efect are în viața adolescentelor felul în care vorbim despre corpurile lor.

Fotografie realizată de una dintre participantele Girl UP! Camp 2019.

„Toți avem un corp. Fie că societatea îl consideră frumos sau urât, e un corp și este superb.” Într-o sală cu scaune puse în cerc, lângă un flipchart, așa își începe povestea Karla, care are 19 ani și o rochie crem cu linii negre subțiri, acoperită în partea de sus cu un tricou negru. „Ne uităm în oglindă și ne simțim prost pentru cum arătăm”, spune în fața altor 15 fete așezate pe scaune tari din lemn. E aici să le țină un atelier, iar ideea e așa: fiecare să-și ia 15 minute să se gândească la corpul ei și să răspundă pe post-its la întrebările: Ce nu-mi place? Cum cred că mă văd alții? Ce așteptări au alții de la modul în care arăt? Cum mă simt când știu că oamenii mă judecă pentru corpul meu? „Știu că sunt întrebări dure”, le spune Karla și le anunță că le vor citi pe rând cu voce tare, apoi le vor mototoli și le vor da drumul pe podea. Așa o să-și arunce fricile la gunoi.

Fetele se apucă să scrie.

E mijloc de august, suntem în Pădureni, județul Covasna, iar fetele participă la Girl UP! Camp, o tabără organizată de adolescente pentru adolescente, unde învață despre inegalitate de gen, feminism, autoapărare, leadership și dezvoltare personală. Eu sunt aici să aflu ce gândesc ele despre lume și cum s-a purtat lumea cu ele până acum.

Fetele au fost alese din 157 de candidate, din Moldova, Olt, București și alte locuri din țară. În câteva zile de stat împreună, poveștile lor devin universale. Iată câteva lucruri pe care le aud de la părinți, profesori, vecine din sat, colegi și colege: „Să chemăm băieții să-ți explice, că ei știu mai bine mecanică”, „Pe voi nu vă vrem în echipă, n-o să câștigăm cu voi”, „Dacă erai băiat, părinții tăi sigur n-ar mai fi divorțat”, „Nu te îmbrăca băiețește”, „Stai picior peste picior”, „Nu te face judecător, fă-te avocat ca să ai timp de soț, copii, familie, să stai și pe acasă”, „O femeie care poate să facă un copil și nu-l face e egoistă”, „Lovești ca o fată”, „Toate femeile sunt curve, în afară de sora și mama mea, dar și ele sunt femei”, „Vrei să-ți zic o glumă? Drepturile femeilor.”.

Karla vorbește prima și vorbește despre mama pe care a moștenit-o la pubertate cu formele rotunde și coapsele pline; și despre tata care odată i-a spus că nu mai merge cu mama ei pe stradă ca să nu se mai țină de mână cu un butoi. A început să se acopere, să poarte bluze și tricouri lungi, dar tot auzea remarci despre șoldurile ei proeminente, în familie, la școală, pe stradă. De pe stradă auzea mai în fiecare zi: „Mamă, ce te-aș fute în fundul ăla”. A hotărât să se privească în oglindă, detaliu cu detaliu, până când și-a spus: „Stai puțin, am ochi frumoși, sunt o fire romantică, am un corp frumos oricum ar fi și stai puțin, fundul ăsta mare îmi place al dracu’ de mult. Îmi place al dracu’ de mult de mine”. Spune că e o victorie să vină astăzi în fața noastră, îmbrăcată pentru prima dată după mulți ani într-o rochie mulată, în care face și o piruetă.

O aplaudăm.

Silviei nu-i plac mâinile ei, despre care mai mulți i-au spus că sunt de băiat și că nu sunt bune pentru o fată. E ceva la felul ei de a povesti – lent, simplu, tremurat – care le face pe celelalte fete să lăcrimeze, mai ales când spune că, „sincer”, nu-i place nici fața ei. De la familie aude că ar trebui să mănânce mai mult. Că băieților nu le plac fetele fără forme. De la alții aude că e prea înaltă și prea slabă. Teama de ce ar mai fi găsit nou colegii să râdă de ea a devenit la un moment dat atât de paralizantă, încât se mișca cât mai puțin în bancă, ca să nu atragă atenția. Uneori se gândește „Uite ce bine arată tipa aia” și i se activează mecanismele de apărare, se închide în ea și nu mai spune nimic. Recent a început să se simtă mai bine în corpul ei. „Acum trec pe hol și mă privesc în oglindă și îmi zic: Arăt foarte bine, ei n-au dreptate, e în mintea lor”.

O aplaudăm.

Urmează Ioana. Vorbește și învață cu pasiune despre feminism, de când și-a dat seama că mama ei făcea totul în casă, și curat, și mâncare, absolut tot, și că nu e corect să fie așa. Resimte și recunoaște misoginismul internalizat pe care îl cară femeile în ele, dar nemulțumirile față de corpul ei sunt acolo, prezente, și le adună pe toate și le recită ca pe un poem care ne înfige pumnale în stomac. Nu-i place greutatea ei. Nu-i place că ideea de a purta o rochie mulată o duce până la lacrimi uneori când se uită în oglindă. Nu-i place că poartă 36 la blugi, nu-i place că are o față de copil. Nu-i place că are gambele groase. Oamenii îi spun cât de mult a slăbit când slăbește, chiar dacă de fapt e mai nesănătoasă ca înainte, spune. Dacă se ia după filme și videoclipuri, arată greșit. N-are stomacul plat, coapsele ei se ating și se freacă atunci când merge. Simte că nu arată de parcă are 20 de ani. „Nu m-am simțit niciodată mai acasă în corpul meu ca în perioada asta din viața mea, dar tot mă simt oribil mult prea des”, spune. „Tot mă uit în oglindă obsesiv, tot am lacrimi în ochi. Dar tot o să lupt cu ideea nerealistă despre cine ar trebui să fiu.”

O aplaudăm.

Următoarea fată începe să plângă înainte să scoată o vorbă. „Eu mi-am luat bătaie de la colegii mei pentru că sunt urâtă”, spune când își recapătă glasul. A început în gimnaziu. Nimeni nu s-a sesizat. În pauze auzea de la colegi: „Hai s-o batem pe urâta aia de la a v-a b”, iar ei făceau cerc în jurul ei, fete și băieți, și începeau să-i dea palme și șuturi. În liceu râdeau de ea pentru că făcea voluntariat și apărea la posturile TV locale. A început să aibă atacuri de panică. „Am avut zile în care mă trezeam și mă uitam pe pereți. Și mă gândeam «Mă duc azi la școală? Mai bine să nu mă duc.». Nu mă duceam zile la rând. Am avut o grămadă de absențe nemotivate. Stăteam acasă și plângeam. Am avut zile în care veneam la școală, stăteam două ore, mă bufnea plânsul, mă duceam în baie și mă blocam.” Are 17 ani. Are pastile la ea în caz că panica revine. Se uită la ce a scris pe hârtii. „Nu le mototolesc, că chestiile astea n-o să dispară niciodată. O să ajung un om mult mai puternic și o să rămână acolo undeva și o să-mi amintesc de ele. (…) Cred că până și copiii ăștia care îmi spun că sunt urâtă și că n-am ce să caut în societatea asta mie-mi dau putere să merg mai departe.”

O altă fată a stat toată vara cu pulovere pe gât ca să nu i se vadă petele de pe piele și să nu râdă colegii de ea. O alta plânge pentru că ar vrea ca părinții să-i spună că e OK așa cum e, nu că s-a îngrășat și că trebuie să mai slăbească. Unele fete s-au tăiat pe mâini sau au trecut prin bulimie. Altele au prietene care încă sunt acolo.

Le învățăm, ca societate, să se acopere, să se ferească, să stea în casă dacă e nevoie, ca să fie în siguranță. Le învățăm că există o legătură directă între corpul lor și violența celorlalți ca reacție la el. Înainte să-și arunce nemulțumirile pe jos, multe spun că se simt mai bine de când au început să lucreze la ele. Lucrează la ele ca să se adapteze la ce spun alții – la televizor, în social media, fete și băieți, uneori propria familie. Tot ele își cer scuze de la celelalte fete când plâng, simt că n-ar trebui s-o facă în public.

Dar tot ele se automoderează. Tot ele văd nuanțele. Că au început să facă sport ca să atingă niște standarde impuse de alții, până și-au dat seama că trebuie s-o facă pentru că le place lor și pentru că se simt bine. Că lucrează la ele nu ca să se schimbe, ci ca să se accepte și să se iubească așa cum sunt. Că ar trebui să nu se mai judece între ele, ci să se solidarizeze. Că feminismul nu înseamnă să urască băieții, ci să lupte împotriva unor convenții și a inegalității de gen, care îi afectează și pe ei, ca pe ele; unele fete știu băieți care au fost abuzați și care nu vorbesc despre asta pentru că cei mai mulți nu sunt învățați că e în regulă să se deschidă.

La final, se apropie una de alta, se cuprind cu brațele pe după mijloc și se îmbrățișează preț de câteva secunde – un cerc imperfect de căldură. Până acum, nici ele n-au mai întâlnit asta: un spațiu în care să vorbească sincer despre corpurile lor și să înțeleagă că tot ce vorbesc, că orice cuvânt pe care îl spun, lor sau altora, contează. Și că poate să facă diferența de la a te privi în oglindă cu neîncredere la a-ți observa fiecare părticică până ajungi să spui că îți place al dracului de mult de tine.

Urmărește FLEX Alumni România pentru informații despre ediții viitoare ale taberei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*