Gluma infinită a violenței

Când o „glumă nevinovată” duce la dezumanizare.

Azi, în drum spre redacție, am văzut o mașină colantată cu următorul text: „Și ție ți-e poftă de înghețată? #metoo”. Șapte cuvinte scrise cu font cursiv, cu litere roz pe portiera albă a mașinii. Niciun alt detaliu, niciun nume nefericit de companie producătoare de înghețată, simpla reprezentare a umorului unei persoane deloc racordate la realitatea femeilor din România și nu numai. O trivială mărturie a scurtcircuitului empatic și informațional care setează nivelul de înțelegere a violenței asupra femeilor și, mai ales, reacția la ea. „O glumă nevinovată”, dar edificatoare.

Am crescut cu ideea că nu poți glumi pe seama nenorocirilor dacă nu le-ai trăit într-o formă sau alta. Dar „nenorocire”, desigur, e un cuvânt greu. Cazul de la Caracal e o nenorocire. Nimic nu este mai definitiv decât moartea. Însă, cumva, ideea de violență pare fluidă, laxă. Pare negociabilă, uneori, îndeajuns de hilară încât să merite o portieră impecabil colantată.

Eu nu am trăit mare lucru. Am trăit între drumurile cu 117 în care femeia e numită pizdă și vaginul, păsărică, cu toată drăgălășenia sexualității disociate de ființă. Am trăit o vizită la medicul legist cu o prietenă care a trecut printr-un viol. Am trăit să aud cum comisarul de la secția de poliție i-a spus: „Domnișoară, în România nu există viol, există instigare la viol”. Am trăit alături de ea un proces de doi ani care s-a soldat cu o condamnare și o pedeapsă la fel de aspră ca vecinul bunicii care a furat o bicicletă la beție. Am trăit câțiva kilometri într-un taxi cu ușile blocate și întrebarea: „Ce-ar fi să nu te duc acasă?”. Am trăit cu reproșul că tac. Cu reproșul că mă exprim, că sunt prea de stânga, că nu sunt de stânga cât ar trebui. Am trăit nenumărate drumuri spre casă cu căștile pe urechi și pumnii încleștați în buzunare numărând pașii până la intrarea în bloc. Am trăit cu o frică de care nu cred că voi scăpa vreodată.

Dar e adevărat, nu am trăit nicio nenorocire. Nicio „traumă reală”, așa cum este ea înțeleasă de comentatorii societali, noua instanță evaluatoare, declamativă, omniprezentă online și offline. Ideea de traumă incită la speculație: ce înseamnă, ce incident definește, cum se clasifică „măruntele” traume ale femeilor: trauma-clișeu, trauma-recurentă, trauma-banc.

Trăim sub instituția aparent îngăduitoare a comentariului, a comentariului umoristic chiar. Iar violența lui rotește axa pe care violența factuală se manifestă de secole empiric, istoric, statistic, vizual, literar, declamativ, implicit, explicit. O constantă care-mi alimentează furia. O furie căreia nu-i acord cu ușurință dreptul rostirii. Poate pentru că nu trăiesc cu o furie suficient de copleșitoare. Poate pentru că n-am trăit nicio nenorocire. Și, conform teoriei mamei, poate că de-aia nu mă amuză deloc astfel de comentarii despre #metoo, viol, vânătăi, suferință. Poate că doar dacă aș fi trăit o nenorocire aș fi putut privi portiera cu litere roz ca pe o „glumă nevinovată”. Dar cel mai probabil nu aș fi putut nici măcar atunci. Cred că umorul poate contracara multe, dar nu și dezumanizarea.

Elena Marcu e fondatoare și editoare Black Button Books, inițiatoare și veșnică elevă la Școala Feministă de Vară, dependentă de cafea, cărți și căști.

Un comentariu

  • Mioara ·

    Felicitări și aprecieri pentru articol!
    Ce bine ar fi să se propage și să se înțeleagă mesajul în această lume – din păcate, deja pornită pe o cale aparent nejustificată a dezumanizării!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*