Halep, campioana fiecărui punct

Cum şi-a găsit Simona Halep echilibrul de care avea nevoie pentru a străluci pe teren.

Acest text a câștigat în iunie 2014 Superscrierea Cititorilor, un proiect al Fundației Friends for Friends.

Simona Halep a intrat zâmbind pe Arena Armeec din Sofia pentru ultima finală a anului 2013. Era începutul lui noiembrie şi juca la Turneul Campioanelor, împotriva Samanthei Stosur, pe care o bătuse cu două săptămâni înainte, la Moscova. Venea după cel mai bun an al carierei, în care câştigase primele cinci turnee şi urcase 36 de poziţii în clasamentul mondial feminin, de pe 47 pe 11.

Un pic obosită după semifinala de aproape două ore jucată cu o zi înainte contra fostului lider mondial Ana Ivanović şi cu o întindere la coapsa stângă, acoperită de un bandaj lat, Simona şi-a găsit greu ritmul şi energia. S-a deplasat mai greoi ca altă dată, a avut probleme la serviciu, a făcut greşeli neforţate şi a pierdut primul set. Dacă îl ceda şi pe al doilea, ar fi însemnat prima finală pierdută în 2013.

Şi-a păstrat însă calmul din privire şi din lovituri şi a luat-o de la zero. Şi-a desfăcut bandajul şi, cu umerii mereu încordaţi şi cu privirea aţintită asupra mingii, ca o pisică la pândă, a luptat pentru fiecare punct, a alergat dintr-un colţ în altul al terenului de culoarea rodiilor şi a început s-o alerge şi pe australianca de 1,75 metri, cu lovituri bine plasate în colţuri, egalând şi ducând meciul în setul decisiv.

Nu era prima oară când românca era condusă şi revenea spectaculos. „Simona Halep a strălucit în ultimele luni tocmai prin capacitatea ei de a reveni şi de a nu renunţa la luptă”, a spus comentatorul britanic al meciului. Tot el a prezentat-o ca revelaţia anului 2013, an în care s-a transformat dintr-o jucătoare care se zbătea în culisele tenisului mondial, în jurul locurilor 40-50, într-o stea în devenire. Pe lângă ascensiunea din clasament, pe lângă trofeele şi banii câştigaţi (peste 1,2 milioane dolari), pentru ea, 2013 a fost anul în care a redescoperit, aşa cum spune în fiecare interviu, plăcerea de a juca şi bucuria pe care i-o aduce tenisul.

Această bucurie s-a văzut şi în setul trei al finalei de la Sofia, când s-a aruncat cu şi mai mare voluptate în joc. A alergat pentru fiecare punct ca şi cum ar fi fost ultimul, a raşchetat aerul cu racheta când a greşit, dar şi-a regăsit până la final încrederea, jocul de picioare lăudat de specialişti, loviturile incisive şi pumnul strâns cu care sărbătoreşte câte un rever în lung de linie reuşit – lovitura ei preferată – sau un voleu lovit cu sete la fileu.

Finalul a venit după o dreaptă în lungul terenului, plasată în colţul opus celui în care o aştepta Stosur, rămasă fără reacţie. Simona şi-a lăsat racheta roşie să cadă greoi pe teren şi şi-a dus mâinile la faţă, apoi s-a aşezat pe bancă, şi-a sprijinit coatele de genunchi şi s-a frecat la ochi. A fost un moment de linişte, înainte să-şi salute echipa şi familia din boxa din spatele ei, înaintea ceremoniei de premiere, înaintea autografelor şi a declaraţiilor. Un moment în care a fost doar ea cu ea, aşa cum e mereu pe teren.

II

Tenisul e cel mai singuratic sport, scrie Andre Agassi în autobiografia lui. „N-ai unde să te ascunzi când lucrurile nu merg cum trebuie. Nu sunt bănci de rezerve, linie de margine, n-ai colţul tău. Eşti doar tu acolo, dezgolit.”

De asta, puterea mentală cântăreşte uneori mai mult decât superioritatea tehnică, tactică sau fizică. În liniştea „de catedrală”, cum o numeşte Rafael Nadal, din timpul unui punct, când întreg stadionul le urmăreşte fiecare mişcare şi când tot ce aud jucătorii sunt propriile gânduri, întrerupte de sunetele ascuţite ale întâlnirii dintre minge şi corzile întinse ale rachetelor, flac-flac, contează dacă vocea interioară reuşeşte să-i calmeze în momentele critice, să-i ridice în momentele slabe, să-i tempereze în momentele exuberante.

Tenisul e şi sportul echilibrului total şi mulţi antrenori, specialişti şi apropiaţi văd în Simona Halep acel echilibru de care are nevoie un mare jucător. Faptul că a câştigat toate cele şase finale jucate în 2013 îi arată preparatorului fizic Teo Cercel, care o ştie de mică şi cu care a reînceput să colaboreze toamna trecută, că „are o putere mentală fantastică”. Încărcătura emoţională dintr-o finală nu se compară cu niciun alt meci, explică el. În 2013, doar Serena Williams a câştigat mai multe turnee decât românca – 11, dar nici măcar Williams nu a triumfat pe toate suprafeţele tenisului, cum a făcut Simona: pe zgură, preferata ei, la Nürnberg (iunie) şi Budapesta (iulie), pe iarbă la ‘s-Hertogenbosch, în Olanda (iunie), pe hard outdoor, la New Haven (august) şi pe hard indoor la Moscova (octombrie) şi Sofia (noiembrie).

Adaptabilitatea ei pe orice tip de teren arată că e o jucătoare completă, spune Nicuşor Ene, unul din primii antrenori cu care a lucrat. „Un supertalent se adaptează la orice, nu doar la suprafeţe, dar şi la climă, la public, la diferenţa de fus orar”, iar Simona i-a părut, încă de la şase ani, un copil superdotat.

Toţi antrenorii au văzut în ea potenţial, dar între talent şi atingerea potenţialului stau mulţi factori, spune Virginia Ruzici, singura româncă învingătoare într-un Grand Slam şi impresarul Simonei începând din 2008.

Pe lângă potenţial fizic, îţi trebuie putere de muncă, sănătate, forţă mentală şi capacitatea de a gestiona presiunea care vine cu trecerea la seniori, acolo unde mulţi se pierd. Şi susţinere financiară, pentru că tenisul e unul dintre cele mai scumpe sporturi şi, de multe ori, familia e singura care susţine aceste cheltuieli.

Simona le-a avut pe toate.

III

Familia a stat tot timpul în spatele ei – o familie de aromâni din Constanța de care a fost mereu apropiată, care a îndreptat-o spre tenis, dar fără să o forţeze, spun şi ea, şi părinţii. „I-am oferit o rampă, dar ea a ales”, spune Stere Halep, un bărbat glumeţ de 52 de ani, care recunoaşte totuşi că „nebunia lui de a o face tenismenă” a cântărit mult. De fapt, Halep Senior şi-a dorit ca oricare din copiii lui să fie sportiv, pentru că el nu-şi împlinise visul de fotbalist; deşi a fost aproape de un transfer la Farul Constanța, a jucat doar la Săgeata Stejarul, o echipă din divizia D. Aşa că l-a dus la tenis întâi pe fiul cel mare, Nicuşor, dar băiatul a renunţat la 11 ani şi s-a concentrat pe şcoală. În Simona, despre care spune că e făcută pentru sport, a regăsit, cu mândrie, ceva din talentul şi abilităţile lui sportive.

Cel care a observat primul aceste calităţi a fost antrenorul Ioan Stan, pe când lucra cu Nicuşor. O văzuse pe margine, cum alerga fâşneaţă după mingi, şi i-a plăcut cum se mişcă, aşa că i-a pus racheta în mână şi a chemat-o la cursuri de iniţiere, de două ori pe săptămână. După un an şi ceva, când a crezut că e momentul să treacă la un alt nivel, i-a recomandat să continue cu Nicuşor Ene, fost elev de-al său, cu care Simona a început să lucreze zilnic. Deşi micuţă şi slăbuţă, se mişca bine pe teren, era iute, sprintenă şi învăţa foarte repede, spune Ene. La şapte ani, lovea toate loviturile, iar de la opt au început primele concursuri, primele finale jucate şi primele turnee câştigate.

Părinţii mergeau peste tot cu ea şi o supravegheau foarte atent, îşi aminteşte antrenorul Radu Popescu, cu care a lucrat o vară. „Ia-o, că te face mare”, i-a spus apoi colegului Daniel Dragu, care a antrenat-o de la 11 la 14 ani. Popescu a fost impresionat de maturitatea şi inteligenţa din jocul Simonei. „La 11 ani, deşi era puţin mai înaltă decât terenul, parcă jucam de la egal la egal, vedea jocul foarte bine.”

În prima parte a junioratului, tatăl, care are o fabrică de lactate, a reuşit să-i ofere tot ce a avut nevoie: echipamente de calitate, antrenori cu care să lucreze individual, posibilitatea de a călători la concursuri. Nu i-a fost mereu uşor şi, la un moment dat, a fost nevoit să se împrumute. De la 15 ani, Simona a primit sprijinul lui Corneliu Idu, un afacerist care în 2002 a înfiinţat o şcoală de tenis în Constanţa, Tenis Club Idu. În următorii doi ani, Idu i-a plătit toate deplasările şi antrenamentele.

Cu sprijinul moral al familiei, cu ajutorul financiar al lui Idu şi antrenată de Liviu Panait, de la club, Simona a început să meargă la turneele de Grand Slam. Aşa a venit cea mai mare performanţă a junioratului, în iunie 2008, când încă nu împlinise 17 ani: titlul la Roland Garros şi locul 1 mondial. Atunci i-a atras atenţia şi Virginiei Ruzici, care a văzut în ea potenţial de Top 10 mondial.

 „O să ajung cu fata asta la Roland Garros”, le spunea tatăl prietenilor, pe când Simona avea doar şapte ani. Părinţii lui, care n-au ştiut să-l îndrepte către performanţă în fotbal, îi spuneau că e nebun când pleca cu Simona la turnee şi se întorcea acasă cu „tinichele”. „În viaţă, trebuie să fii puţin nebun”, spune acum, râzând.

A făcut toate astea pentru că a crezut mereu în ea. La începutul lui 2013, toţi din familie au scris pe câte un bilet locul pe care credeau că o să-l ocupe în clasament la finalul sezonului. Au pus biletele într-un plic, pe care l-au deschis la sfârşitul lui decembrie. Simona şi mama scriseseră 35, fratele 27, tatăl 18. Se gândise să scrie chiar zece, dar chiar şi lui i se părea un salt prea îndrăzneţ, de pe 64, pe cât era Simona atunci.

IV

La începutul lui decembrie, peste 200 de copii s-au înghesuit pe un teren acoperit dintre Constanţa şi Mamaia, s-o vadă de-aproape, să schimbe câteva mingi cu ea, să ia un autograf. Evenimentul Kids’ Day, organizat anual de Horia Tecău şi Sorana Cîrstea, s-a ţinut anul acesta la Clubul Idu, care are una din cele mai moderne baze de tenis din România.

Timp de patru ore, cei trei n-au avut niciun moment de pauză. Au trecut de la lovituri peste un fileu improvizat cu cei mici, de 5-6 ani, la schimburi mai lungi cu copiii avansaţi pe terenul principal, la zona pentru declaraţii şi autografe. Totul pe fondul unui zumzet permanent – al părinţilor din tribună, al MC-ului evenimentului, al copiilor exaltaţi care cereau autografe şi pe frunte.

„Simona mai avea un pic şi claca”, îşi aminteşte Claudia Vasilache, care lucrează la club de la înfiinţare şi o ştie de mică. „Faţă de Horia şi Sorana, care au fost cu zâmbetul pe buze de la bun început, Simona chiar n-a făcut faţă stresului.” Vasilache îşi aminteşte că a coborât la un moment dat pe teren şi a găsit-o încolţită de camere de filmat. Când li s-au intersectat privirile, Simona i-a cerut, cu ochii mari, nişte apă şi-un covrigel. Tot cu ochii mari, ficşi, lovindu-și piciorul cu racheta roșie, se uita la toţi care o înconjurau, jurnalişti, organizatori, părinţi şi copii, nemaiştiind cum să reacţioneze.

Explozia din 2013 a transformat-o pe constănţeanca introvertită de 22 de ani într-o persoană publică şi i-a adus o presiune în plus, cea a popularităţii. Dintr-o dată, toată lumea a început să vorbească de ea, să-şi dea cu părerea, să-i ofere sfaturi sau să-i ceară interviuri, autografe, performanţe şi mai mari.

„Turneele mici nu prea contează, dacă nu ai performanţe la cele de Grand Slam”, a declarat Ilie Năstase, a cărui prezenţă în lojă la Sofia a apăsat pe umerii Simonei. „Mărimea turneului e dată de valoarea învinselor”, i-a replicat jurnalistul Cristian Tudor Popescu într-un editorial, în care menţiona şi că succesul în tenisul actual presupune o luptă mult mai dură, antrenamente aproape inumane, pregătire fizică chinuitoare, asistenţă psihologică specializată şi tehnici sofisticate de alimentaţie şi recuperare, pe când pe vremea lui Năstase era suficient talentul.

Retrasă şi discretă în viaţa privată, Simona s-a obişnuit greu cu schimbarea de statut şi încă se gândeşte la viaţa liniştită pe care o avea cu doar şase luni în urmă, când nu o știa nimeni și mergea pe stradă relaxată. Acum toată lumea o recunoaşte şi vrea ceva de la ea. Într-o zi, în preajma Crăciunului, s-a oprit pe drum spre antrenament să-şi cumpere ceva din Decathlon. Înăuntru, un bărbat a întrebat-o dacă ea e Simona Halep. S-a blocat şi a răspuns „nu”, fără să ştie nici acum de ce. „Eeei, nu!”, i-a răspuns bărbatul, enervat, iar Simona a plecat, neştiind cum să reacţioneze.

Dintre toate schimbările, relaţia cu jurnaliştii, care apar la antrenamente, o cheamă la emisiuni şi îi iau interviuri imediat după meciuri, pare cea mai epuizantă, pentru că îi ia din energie. „Şi, ca să faci tenis, îţi trebuie toată energia.”

V

Atenţia presei a început să se îndrepte către ea în mai, la turneul Internazionali BNL d’Italia de la Roma, unde a avut un parcurs neaşteptat: din calificări, a ajuns până în semifinale, unde-a fost oprită de Serena Williams, câştigătoare a 17 turnee de Grand Slam la simplu şi 13 la dublu, pe care crede că n-avea cum s-o bată nici dacă se dădea peste cap. Dar pe drumul spre semifinale a trecut de trei jucătoare de Top 20, printre care şi de poloneza Agnieszka Radwanska, una dintre cele mai temute din circuit şi a patra jucătoare a lumii.

„Acolo a fost declicul”, mi-a spus în decembrie, după un antrenament. „După ce am bătut-o pe Radwanska, ceea ce mi se părea imposibil. De atunci am crezut că pot mai mult.”

Primele victorii în faţa unor jucătoare de top sunt foarte importante pentru moral, crede jurnalista Carole Bouchard de la L’Équipe, care a fost surprinsă de explozia lui Halep de anul trecut. „Nu vezi des asta, e greu să câştigi şase turnee într-un an, în special acum, la nivelul ridicat la care a ajuns tenisul.” Bouchard o ştie pe Halep de câţiva ani şi mereu a crezut că are un talent deosebit şi lovituri bune, curate. „Dar, de la un moment încolo, nu mai e vorba de tehnică, e despre curaj, mentalitate şi îndrăzneală.”

Încrederea i-a lipsit Simonei înainte de primăvara lui 2013, crede antrenorul Andrei Mlendea, care i-a fost alături din aprilie până la începutul lui octombrie. Juca bine şi înainte, dar avea o pasă mai proastă din cauza unor probleme la spate, spune Mlendea, care acum lucrează cu Jelena Janković (locul 8), într-un interviu în ProSport. A început să-şi dea drumul la joc cu o săptămână înainte de Roma, la Mutua Madrid Open. Primise de la Ion Ţiriac, proprietarul turneului, un wild-card care i-a permis să joace, chiar dacă nu se calificase pe baza clasamentului. A pierdut atunci în setul decisiv, după trei ore şi ceva de joc, dar a fost meciul în care a simţit că poate să joace din nou, eliberată de durerile care o ţineau pe loc de câteva luni şi care au făcut-o chiar să se întrebe dacă poate continua.

La Roma au venit primele victorii importante şi, odată cu ele, şi încrederea care a purtat-o spre cele şase titluri. La fel ca în al doilea set al finalei de la Sofia, jocul Simonei a devenit în a doua parte a anului mai agresiv, mai curajos, mai incisiv.

Agresivitatea de pe teren nu a fost însă doar o consecinţă a încrederii, ci un pas în faţă pe care Simona l-a făcut conştient şi despre care crede că a fost cea mai importantă decizie pe care a luat-o anul trecut. În ultimii patru ani, împreună cu Firicel Tomai, antrenorul care a stat şi în spatele succesului lui Victor Hănescu, se concentrase mai mult pe faza defensivă, pe consolidarea loviturilor de apărare şi pe valorificarea jocului foarte bun de picioare. Simţea însă că aleargă şi îşi solicită prea mult corpul, riscând să se accidenteze, mai ales că în aceeaşi perioadă au apărut şi durerile de spate.

La sfârşitul lui 2012, după ce a încheiat colaborarea cu Tomai, a avut o perioadă în care a fost singură, şi-a analizat jocul şi a hotărât să redevină agresivă, cum obişnuia să joace la juniori. Astfel, încheia mai repede punctele şi nu se uza aşa repede. Părinţii şi prietenii de familie îi spuneau de mult să joace mai agresiv, dar Simona spune despre ea că e genul de om care nu face nimic până nu simte ea că trebuie.

Abia în aprilie i s-a alăturat Mlendea, despre care jucătoarea spune că i-a fost doar partener de antrenament, iar în august a apărut în echipă şi antrenorul Adrian Marcu, pe care l-a avut alături până la Sofia, când a decis că are nevoie din nou de o perioadă de singurătate. „În ultima perioadă a anului mi-a plăcut să fiu singură şi să-mi testez eu puterea mea.”

VI

Simona şi-a dat seama încă din liceu că la ea în minte stă cheia, spune Cătălin Spătaru, profesor de psihologie şi fostul ei diriginte. „Îşi dădea seama că degeaba avea tehnică, pregătire, dacă o împiedica obstacolul interior”, spune profesorul, care a vorbit mult cu ea despre cum să-şi controleze trăirile şi emoţiile, i-a recomandat cărţi de psihologie prin care să se cunoască mai bine şi i-a sugerat să facă exerciţii de concentrare, aşa cum face Maria Sharapova, care se calmează în momentele decisive întorcându-se cu spatele la teren.

„Am avut mult de luptat cu ea”, spune tatăl despre copilăria Simonei, care a fost mereu o fire emotivă. Când era mică, plângea înaintea meciurilor şi intra cu greu pe teren. Prin discuţiile cu Spătaru şi cu alţii, a acceptat că nu poate să schimbe asta la ea, dar că, prin exerciţiu şi autocunoaştere, poate să se controleze. Şi acum are emoţii, e puţin încordată şi are mâinile reci înaintea fiecărui meci, dar imediat ce joacă una-două mingi, se relaxează.

Spătaru crede că, anul trecut, a reuşit să ajungă la jocul pe care-l visa, să nu se mai lase copleşită de stările negative, să nu-i mai fie frică şi să joace pentru plăcerea de a juca. De la mijlocul anului trecut, nu e interviu sau discurs post meci în care să nu spună, cu un zâmbet larg pe faţă, că se bucură de tenis, că îi place să fie pe teren şi să joace fiecare punct. Sunt declaraţii asemănătoare cu cele ale lui Nadal, unul din cei mai puternici jucători din punct de vedere mental, cu care Simona a fost comparată de un comentator pentru pofta de joc şi spiritul combativ.

Iar atunci când lucrurile merg bine pe teren, zâmbetul Simonei se păstrează şi în afara lui. În ultimul timp, era destul de tristă şi apăsată de problemele la spate şi de faptul că nu reuşea să joace cum îşi dorea, dar anul trecut i-a readus bucuria pe care o trăia pe teren când era copil.

Într-un material amplu despre ea, publicat recent pe site-ul WTA, jucătoarea povesteşte cum a reuşit asta: propunându-şi să se concentreze pe bucuria jocului, nu a rezultatului, şi eliberându-se, astfel, de miza scorului şi a clasamentului, care îi îngreuna picioarele şi-i făcea corpul să n-o mai asculte. „Dacă eşti relaxat pe teren”, spune în acelaşi articol, „poţi să joci cel mai bun tenis al tău”.

Tenisul Simonei a fost descris de specialiştii şi comentatorii internaţionali ca unul frumos, inteligent, solid, spectaculos şi complex. I-au apreciat tehnica, atitudinea şi concentrarea cu care se pregăteşte să lovească fiecare minge, urmărindu-i traiectoria în aer cu ochii verzi măriţi pe sub sprâncenele arcuite; i-au lăudat loviturile curate, capacitatea de a transforma apărarea în atac şi deplasarea excelentă, acel dans continuu al adidaşilor albi pe terenul roşu, albastru sau verde, cu care desenează linii, triunghiuri şi zigzaguri – un dans cu mişcări mai lente şi fluide pe zgură, mai imprevizibile pe iarbă, mai rapide şi sacadate pe suprafeţele tari. „E o jucătoare de clasă mondială”, a spus Robbie Koenig, fost jucător şi actual comentator, după un meci recent; „A prins aripi, trebuie s-o urmărim cu atenție”, mi-a spus la un turneu crainicul Andrew Krasny, cel care intervievează jucătorii pe teren imediat după meciuri; „Fata asta se pare că nu are plămâni, ci două inimi, una în dreapta, una în stânga”, a spus Ion Ţiriac la o emisiune TV; „Are miez de stea”, a scris jurnalistul Cristian Tudor Popescu într-un editorial.

Din partea cealaltă a fileului, jocul Simonei se simte aşa: „Te aleargă mult şi oboseşti”, spune românca Monica Niculescu, numărul 53 mondial. „Îţi dă stânga, dreapta, şi când nu mai poţi, îţi face winner în partea cealaltă.” Agnieszka Radwanska a spus după un al doilea meci pierdut în faţa româncei: „În anumite momente, găsea nişte lovituri incredibile, de nicăieri; la un moment dat nu mai ştiam ce să fac să termin punctele, pentru că era pur şi simplu peste tot”.

VII

După două ore de antrenament pe teren, Simona intră în sala de fitness a Centrului Naţional de Tenis, baza de pregătire a Federaţiei Române de Tenis, unde Teo Cercel, preparatorul fizic al loturilor naţionale, o aşteaptă pentru încă o oră şi ceva de pregătire fizică. E şapte seara, a doua zi după Crăciun, şi nu mai e nimeni în complexul de lângă Stadionul Naţional. Simona, care-a venit direct de la Constanţa, e pe ultima sută de metri a pregătirii pentru noul sezon şi va pleca peste patru zile în Australia.

 „Ai chef să pleci la turneu?” o întreabă Cercel, între două seturi de exerciţii cu ganterele pe saltea.

 „Abia aştept”, răspunde, în timp ce-şi studiază degetele, aşa cum face uneori în meciuri, în pauzele dintre seturi. „Dar mi-e groază de drum.”

 „Biletele de avion le ai pe mail?”, o întreabă după alte exerciţii, de data asta cu o minge medicinală pe care o aruncă de pe saltea, când în stânga, când în dreapta.

„Da”, răspunde, în timp ce desface o ciocolată pe care-o scoate din termobagul cu rachete şi haine de schimb, pe care îl duce mereu în spate şi îl pregăteşte singură, unicul ei ritual înainte de meciuri „Le vreţi?”

„Dă-mi-le, că tu cine ştie cum le uiţi.”

Urmează exerciţii la stepper-ul din faţa oglinzii care acoperă un perete, deplasări în lateral cu o bandă elastică prinsă de picioare, aruncări şi prinderi cu mingea medicinală, de pe saltea şi din picioare, în faţă sau în lateral. Sunt exerciţii de forţă similare cu mişcarea de tenis, care implică tot lanţul cinetic folosit la o lovitură de dreapta sau de rever, şi exerciţii preventive pentru spate, pe care le face mereu.

„Câte mai avem, că nu mai pot?”, îl întreabă la un moment dat cu ochii mari, fără să ridice capul de pe salteaua verde.

„Seria asta şi gata.”

După ce lasă ganterele verzi, de un kg, să cadă pe parchet, Cercel se ghemuieşte în faţa ei şi se apleacă, pe rând, asupra fiecărui picior. Îl întinde, îl îndoaie, îl răsuceşte peste celălalt, apăsând şi menţinând fiecare poziţie câteva secunde. În timpul ăsta, Simona îi povesteşte de cele trei zile petrecute acasă de Crăciun, de petrecerea de logodnă a fratelui şi cum a condus pe autostradă la întoarcere. Apoi, cei doi planifică ultimele două antrenamente înainte de plecare, înghesuindu-le cu greu între cele de tenis şi de masaj.

„Voiam şi eu să ies mâine seară, domnu’ Teo”, îi spune răzând pe drum spre parcare, ronţăind o eugenie pe care o găsise cu o bucurie de copil în termobag. „Şi mă chemaţi la 10 dimineaţa.”

VIII

Când s-a întors din vacanţa în care a plecat imediat după Sofia, Simona s-a dus direct în cantonament. Zece zile la Braşov, alături de alţi tenismeni români, unde s-a făcut doar pregătire fizică: patru antrenamente pe zi, două principale, două secundare. Înapoi în Bucureşti, a început şi antrenamentele de tenis, câte două pe zi. Până înainte de Crăciun, când a simţit nişte dureri la spate şi a trebuit să renunţe la un antrenament.

Problemele la spate au început acum câţiva ani, înainte de operaţia de reducere a sânilor pe care a făcut-o în iulie 2009, pe când nu împlinise încă 18 ani. S-a gândit câteva luni bune înainte, pentru că se temea de multe lucruri, printre care şi de anestezie. „Aveam eu gândurile mele (…) e greu să te duci de bunăvoie, să stai opt ore în operaţie, mai ales la vârsta aia.”

Mamoplastia de reducţie este o procedură mult mai riscantă decât cea de mărire a sânilor. Intervenţia făcută de Simona a fost însă o procedură medicală, nu o operaţie estetică, spune medicul primar specializat în chirurgie plastică şi microchirurgie reconstructivă care a operat-o (şi care a preferat să nu i se dezvăluie identitatea).

„Cu aşa ceva nu se poate trăi”, spune doctorul, căruia Simona i-a părut un copil care ştia foarte bine ce vrea. I-ar fi recomandat intervenţia şi dacă nu ar fi fost sportivă, pentru că o consideră o afecţiune medicală. Greutatea în plus, aproape două kg pe fiecare sân, îi cauza nu doar dureri şi dificultăţi în mişcări – îi întârzia viteza de reacţie şi îi îngreuna deplasarea pe teren –, dar şi probleme la coloană. Iar ea, la 1,68, 60 kg şi cu bazinul mic, nu avea un fizic ca al Serenei Williams, de exemplu, care să susţină o astfel de greutate.

Decizia de-a se opera i-a adus critici din partea fanilor, dar şi numeroase menţionări în presa internaţională. Când e întrebată în conferinţe şi interviuri, răspunde acelaşi lucru: că a fost o decizie bună pentru cariera ei, dar ar vrea ca jurnaliştii să nu mai deschidă subiectul.

N-a regretat niciun moment, cum nu regretă niciunul din sacrificiile pe care le-a făcut pentru performanţă, mai ales pentru că nu crede că ar fi ajuns unde e azi fără operaţie – înainte era pe locul 232. Dar când o întreb dacă ar face-o din nou, stă două secunde pe gânduri. „Pentru tenis, da”, apoi completează imediat, mai hotărât: „Dar doar pentru tenis.”

IX

Operaţia nu a fost singurul sacrificiu făcut de tânăra care în copilărie se juca mai mult cu racheta decât cu păpuşile, în adolescenţă stătea mai mult pe teren decât la şcoală, iar tinereţea şi-o petrecea mai mult în avion, zburând de la un turneu la altul, decât la sucuri cu prietenii. Claudia Vasilache de la Clubul Idu îşi aminteşte de un episod petrecut după ce-a câştigat Roland Garros-ul la juniori. Erau la Sibiu, la un meci al României în Cupa Davis, împreună cu mai mulţi copii şi, într-o zi, au mers cu toţii la paintball. După ce a stat câteva momente pe gânduri dacă să joace şi ea, până la urmă, ca să nu rişte o accidentare, Simona a rămas pe margine, privind şi făcând poze.

Nu regretă nimic, pentru că simte că e făcută pentru tenis şi, de la 14 ani, când s-a hotărât să facă performanţă, sportul a fost prioritar. Dar când se gândeşte la viitor, la ce-o să facă după ce părăseşte terenul cu linii albe, vede altceva, deşi nu ştie încă ce. „Parcă e prea mult să faci toată viaţa numai sport, aş vrea să evoluez şi-n alte părţi.”

După finala de la Paris din iunie 2008, s-a mutat în Bucureşti şi a început să lucreze cu Firicel Tomai şi să se antreneze la baza Federaţiei. I-a fost greu să plece de lângă familie, dar şi-a dat seama că în Constanţa nu mai avea cu cine să lucreze. „Când simte că trebuie să facă ceva, se duce, chiar dacă i-e greu”, spune tatăl.

Meciul de la Roland Garros a fost ultimul la juniori. Începuse deja să joace câteva turnee futures, prima treaptă a tenisului profesionist, iar în primăvară chiar câştigase două, la Bucureşti. Ar fi putut avansa mai repede, pentru că mai câştigase astfel de turnee şi în anii precedenţi, dar nici ea, nici părinţii nu ştiau că, pentru a intra în clasamentul WTA, trebuie să joace măcar trei astfel de turnee consecutiv. Ea se oprea mereu la două, aşa că în 2008 a luat-o de la zero.

În Bucureşti s-a reîntâlnit cu alte tenismene, colege de generaţie sau mai mari, pe care le ştia de la concursurile din copilărie. Sorana Cîrstea, Raluca Olaru sau Monica Niculescu intraseră deja în Top 100 şi le-au motivat şi pe celelalte. La începutul lui 2012, România avea şapte tenismene în primele 100 ale lumii, dintre care patru în Top 50, doar Rusia şi SUA având mai multe.

Specialiştii români explică rezultatele bune ale fetelor prin faptul că, în tenisul feminin, ascensiunea e mai uşoară, concurenţa nu e la fel de mare, iar fetele sunt mai inconstante şi se lasă mai devreme. Pentru străini, invazia de românce e însă un motiv de mirare şi mereu le întreabă care e secretul lor. „Suntem fete luptătoare”, a răspuns Simona într-o conferinţă de anul trecut, ştiind că ea a ajuns aici prin forţe proprii, ale ei şi ale familiei, la fel ca celelalte. Faptul că în România nu există o şcoală de tenis, un sistem unitar de pregătire, se vede în primul rând în stilul foarte diferit de joc al fetelor. „Unele ţări au un sistem mai bun de a produce sportivi şi tenismeni de performanţă”, spune Daniel Dobre, preşedinte al Colegiului Antrenorilor din cadrul Federaţiei. „În altele, efortul individual este mai mare.”

Deşi face parte dintr-o generaţie talentată, nicio jucătoare n-a ajuns aşa sus ca Simona. Ca să urci, trebuie să ai o scară şi nişte trepte, spune Sever Dron, fost căpitan nejucător al echipei României în Cupa Federaţiilor, unde Simona a început să joace în 2010. Mai greu va fi să se menţină, crede antrenorul, care a văzut şi el că Simona nu e aşa expansivă ca celelalte, ci mai retrasă şi concentrată pe jocul ei interior. „Când urci pe vârful muntelui, trebuie să rămâi acolo; dacă nu, cazi în partea cealaltă.”

X

La fel ca în finala de la Sofia, Simona şi-a intrat mai greu în ritm în 2014. La Apia International Sidney, primul turneu la care-a participat, deşi pornea ca favorită, a fost eliminată în primul tur de Madison Keys, o jucătoare de 18 ani aflată pe locul 38. Înfrângerea a dat naştere unui val de comentarii pe internet, care o acuzau că nu s-a pregătit cum trebuie în perioada intercompetiţională, că are nevoie de antrenor, că a arătat ca o jucătoare de Top 200, nu de primele 15.

Poziţia de favorită e mai greu de gestionat decât cea de outsider, spune Virginia Ruzici, care crede că această schimbare va fi un test important pentru Simona în 2014. Jucătoarele din top se tem de ea şi vor fi mult mai atente, iar cele tinere, în ascensiune, vor juca eliberate de presiune, aşa cum făcea şi ea anul trecut.

„Nu ai de ce să ai presiune”, i-a spus după un antrenament antrenorul Daniel Dobre, cu care a lucrat în perioada intersezon. „Ce ai avut de demonstrat, ai demonstrat, acum trebuie doar să joci, ca şi până acum, de plăcere.”

În faţa sălii de fitness a Centrului Naţional de Tenis, înfofolită într-o geacă neagră, cu gluga pe cap şi cu termobagul cu rachete în spate, a ascultat cu ochii aţintiţi în asfalt, dând din cap. La fel i-au spus şi părinţii, şi prietenii de familie, să se relaxeze şi să se bucure de tenis. Ştie şi ea asta, dar „când intri pe teren, e mai greu. Nu e uşor să ştii că românii o să te critice dacă pierzi”.

„E extrem de complicat ca lumea să aştepte de la tine să câştigi”, spune Răzvan Penescu, fondator al site-ului de cultură LiterNet.ro şi pasionat de tenis. Să ştii că toată ţara îţi urmăreşte meciurile, adaugă el, să citeşti în ziar despre ce Grand Slam ar trebui să câştigi, să joci dintr-o dată pe Arena Centrală, cu 10.000 de perechi de ochi aţintite asupra mingii pe care o ridici în aer şi pe care te pregăteşti s-o trimiţi în jumătatea opusă a terenului, dar uneori, pentru că înălţimea nu te ajută, nu reuşeşti s-o treci de fileu.

În meciul cu Keys, Simona a făcut şapte duble greşeli, adică şapte puncte pierdute din cauza erorilor la serviciu, una dintre cele mai dificile lovituri din tenis, la care ştie că mai are de lucrat şi pe care a exersat-o la fiecare antrenament dinainte de plecare. Keys, o jucătoare de 1,80 metri cu o lovitură de dreapta puternică, a servit în turneul de la Sidney şi cu 197 km/h. (Venus Williams deţine recordul în tenisul feminin, 207,6 km/h, în timp ce Simona serveşte, în medie, cu 160; dar, pe lângă viteză, contează şi plasamentul, forţa şi efectul imprimate loviturii.)

Faptul că acum face parte din elită e un nou prag mental pe care trebuie să-l depăşească, spune jurnalista franceză Bouchard. E important să creadă că merită să fie acolo şi că poate să bată pe oricine. În parte şi pentru a se elibera din această presiune impusă de fani şi de mass-media, dar şi pentru că ştie că va fi un an greu, în care are de apărat punctele câştigate în 2013, Simona a spus mereu că obiectivul ei pentru noul sezon e să rămână în Top 20 şi să atingă sferturile unui Grand Slam.

A reuşit asta chiar la primul, Australian Open, după un meci ca o partidă de şah cu sârboaica Jelena Janković, în care fostul lider mondial a construit – prin rotiri dramatice de priviri, contestări ale deciziilor arbitrilor şi replici aruncate în tribună, către fratele ei – un joc psihologic care-a adus o presiune în plus. „E un stil de joc care te oboseşte”, a spus Simona după meci, „îţi trebuie multă răbdare”. A avut răbdare, mai ales în primul game al setului decisiv, un game de 18 minute cu schimburi lungi, încrâncenate, în care balanţa a înclinat când într-o parte, când în alta, în care tensiunea i-a făcut până şi pe arbitri să greşească; un game care a epuizat-o, dar în care a câştigat meciul.

În sferturi însă, a pierdut lupta cu emoţiile, despre care dirigintele îi spunea că este una permanentă, şi a fost învinsă cu 6-3, 6-0 de Dominika Cibulková, o jucătoare de pe locul 24, care trecuse în optimi de Maria Sharapova şi care a ajuns până în finală. A fost dezamăgită de cum a jucat, dar mai ales de reacţia celor de acasă, unde ziarele scriau că a fost umilită de Cibulková. Şi-a propus atunci să nu mai pună la suflet criticile, pentru că ştia că vor urma, ca în cariera oricărui sportiv, şi alte înfrângeri.

Prima a venit chiar la următorul meci, la o săptămână după cel pierdut cu Cibulková, în primul tur al turneului Open GDF Suez de la Paris.  A învins-o Kristina Mladenovic, o franţuzoaică de pe locul 62, care a reuşit 11 aşi şi a dictat ritmul meciului, împinsă de Allez-urile din tribună şi de valul de încredere cu care venea din Australia, unde câştigase finala de dublu mixt.

„Sunt doar un om, o jucătoare normală”, a spus Simona în interviul acordat la Digisport imediat după meci. E un refren pe care l-a tot repetat în acest început de an, un nou mod prin care încearcă să se elibereze de presiune. Nu vrea ca lumea s-o urce pe un piedestal, nu vrea ca românii să spună că sunt mândri de ea, ca apoi, când pierde, să scrie că a fost umilită. Vrea să fie un om la fel ca toţi ceilalţi, singura diferenţă fiind că ea face ce şi-a dorit mereu – îşi îndeplineşte visul din copilărie, pentru care a muncit toată viaţa.

Pe o canapea neagră de lângă uşile sălii de conferinţe a turneului, unde învingătoarea Mladenovic, înconjurată de jurnalişti, începea prin a spune că e foarte fericită că a bătut-o pe a zecea jucătoare a lumii, Simona a adăugat că nu se gândeşte la clasament când intră pe teren. „Pot să pierd cu oricine şi să câştig cu oricine”, le-a răspuns din nou celor care aşteaptă de la ea doar victorii clare, în special în faţa celor mai slab cotate. Ea ştie că tenisul se joacă zi de zi şi că e importantă forma de moment, cum te adaptezi la o suprafaţă sau cum faci faţă schimbării de fus orar de la un turneu la altul. Şi, pentru că nu s-a simţit confortabil pe teren, nu şi-a revenit complet după călătoria din Australia şi nu considera turneul de la Paris unul important, nu s-a gândit prea mult la înfrângere. A vorbit imediat după ce-a ieşit din arenă cu noul ei antrenor, belgianul Wim Fissette, pe care îl cunoscuse cu câteva zile înainte, apoi a mers să mănânce şi s-a relaxat la hotel.

A doua zi, era din nou în faţa fileului, pregătindu-se pentru următorul turneu. „Te ajută că în fiecare zi e un nou început”, mi-a spus după antrenamentul intens, în care a uitat meciul cu Mladenovic şi s-a aruncat în raliuri îndârjite contra lui Fissette. După Australian Open a simţit nevoia să aibă lângă ea pe cineva cu experienţă alături de jucătoare mari, iar belgianul lucrase înainte cu Kim Clijsters, de patru ori câştigătoare de Grand Slam. Ăsta e şi scopul final al colaborării dintre cei doi, pentru că „despre asta este tenisul, la urma urmelor”. Clasamentul e bun, dar câștigarea unui Grand Slam e cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unui jucător, mi-a zis încă din primele zile Fissette, care crede că Simona poate reuşi, într-o zi, să câştige un turneu major.

Pe unul din cele cinci terenuri de hard indoor ale Centrului Naţional de Antrenament al Federaţiei Franceze, aflat în complexul de la Roland Garros, Simona a alergat stânga-dreapta în viteză, a lovit în forţă şi s-a enervat, ducându-şi mâna la cap, când n-a putut să treacă mingea de fileu. La un moment dat, l-a depăşit pe belgian cu un cros cu reverul aplaudat de Ruzici, care privea de pe margine, de pe o băncuţă de lemn. Lângă ea stătea mama Simonei, care a reînceput s-o însoţească la turnee. I-a fost greu singură în Australia, unde-a mers doar cu preparatorul fizic şi cu partenerul de antrenament şi de unde îşi suna părinţii imediat ce ieşea de pe teren, înainte să se schimbe.

„E totuşi un copil”, spune tatăl, care a aşteptat-o cu braţele larg deschise la aeroport pe 23 ianuarie, când s-a întors.

După Paris, mama a însoţit-o la Budapesta, la Cupa Federaţiilor, unde Simona a câştigat două meciuri din trei, contribuind la calificarea României, după 15 ani, la barajul pentru Grupa Mondială II. Apoi au zburat direct la Doha, unde a venit şi tatăl împreună cu câţiva prieteni de familie. Dacă mama are emoţii pe margine şi i le transmite şi ei, tatăl e încrezător şi îi spune mereu că e cea mai bună şi o să câştige, să nu-i fie frică. Când e în Bucureşti şi vine la antrenamentele ei, dă mulţumit din cap şi aplaudă zâmbind. „Când o să joace degajat, ca la antrenamente”, spune el, „o să dea recital în tenis, cum făcea Nadia la aparate”.

XI

În aplauzele românilor din tribună, care au susţinut-o tot turneul de la Doha, Simona se pregăteşte să servească. Are minge de meci în semifinala cu Agnieszka Radwanska, pe care o întâlneşte pentru prima oară după Roma.

După ce aruncă o privire fulger în faţă, hotărându-se rapid în ce parte a terenului să trimită, înalţă mingea deasupra capului cu mâna stângă, care rămâne suspendată în aer. În momentul în care racheta atinge strident globul galben plutitor, îşi desprinde şi picioarele de pământ şi, pentru o fracţiune de secundă, mingea care se îndreaptă rotindu-se cu viteză spre poloneză nu e singura care pluteşte. Imediat ce picioarele ei ating din nou suprafaţa movulie aspră, mingea aterizează şi ea pe linia de serviciu, aproape de mijlocul terenului. Radwanska o întoarce cu o lovitură de dreapta joasă, nesigură, iar Simona îi schimbă direcţia, trimiţând-o în cros în colţul din dreapta polonezei, ai cărei adidaşi scârţâie în încercarea de-a o prinde. O agaţă cu o întindere a mâinii, iar Simona începe pregătirea pentru atacul final. Se întoarce cu umărul drept spre fileu, ca să-i vină pe rever, îşi depărtează picioarele, strânge racheta roşie cu ambele mâini şi porneşte în întâmpinarea mingii, pe care o lansează cu putere, printr-o mişcare fluidă a întregului corp, către colţul opus. Până ca Radwanska să apuce să-şi ia avânt pentru sprint, pumnul drept al Simonei e deja în aer, iar ea, în finală.

Simona şi-a regăsit echilibrul în primul meci jucat la Doha, când a revenit de la 5-3 în setul decisiv. Ulterior a spus că acolo a fost cheia turneului, pentru că a învăţat-o că trebuie să lupte până la ultimul punct şi să nu renunţe niciodată. A fost însă şi cheia revenirii la forma din 2013, după un început de an ca un rollercoaster, cu câteva înfrângeri în faţa unor jucătoare mai slab clasate, care i-au zdruncinat puțin încrederea. Chiar dacă greu, a reuşit să închidă un meci în care a pornit ca favorită, fără să-i mai scape printre degete, cum făcuse la Budapesta, cu o jucătoare de pe locul 83. A reînceput să servească bine şi, cel mai important, şi-a regăsit agresivitatea şi plăcerea de a fi pe teren.

Au urmat victorii clare împotriva nemţoaicei Annika Beck (locul 55) şi italiencei Sara Errani (locul 7), victorii în care-a arătat nu numai că şi-a regăsit forma de anul trecut, dar că a urcat un nivel mai sus. Ultimul punct al semifinalei cu Radwanska, încheiat cu lovitura ei semnătură, reverul, a fost un punct clasic pentru stilul ei de joc, în care îşi aleargă adversara dintr-un colţ în altul, apoi loveşte decisiv în partea liberă de teren. Doar că, de data asta, nu făcea asta cu oricine, ci cu locul 4 mondial (acum, locul 3).

Dacă prima victorie împotriva polonezei, în primăvara trecută la Roma, a fost un declic care i-a dat încredere că poate să se bată de la egal la egal cu jucătoarele de top, victoria de acum îi arată că poate să le bată categoric şi în mod repetat, că nu mai e un outsider care produce surpriza, revenind spectaculos când e condusă, ci pleacă cu şanse cel puţin egale şi îşi merită locul în clasament. După Doha, şi-a reajustat obiectivul şi şi-a propus, pentru 2014, să rămână în Top 10.

În finală, a învins-o pe Angelique Kerber, locul 9 mondial. A câştigat al şaptelea şi cel mai important trofeu de până acum, urcând încă o poziţie în clasament (acum e pe 7) şi arătând că poate avea rezultate şi la competiţiile cu miză. Urmează Indian Wells şi Miami, turnee imediat sub Grand Slam-uri ca importanţă, apoi Madrid şi Roma, acolo unde și-a început transformarea într-o jucătoare de top. Apoi, la finalul lui mai, Roland Garros, turneul ei de Grand Slam preferat, turneul unde a triumfat la juniori şi locul unde, în urmă cu o lună, îşi cunoştea pe teren noul antrenor şi începea să privească cu încredere spre vârf.

Până atunci, a venit câteva zile acasă, să se recupereze după o accidentare la tendonul lui Ahile, provocată de suprafaţa dură a terenului. La aeroport, a fost întâmpinată, ca de fiecare dată, de familie, prieteni, buchete de flori şi multe bliţuri. Jurnaliştii au întrebat-o dacă se gândeşte la numărul 1, „dacă îi stă pe creier” faptul că n-a bătut-o niciodată pe Serena.

„Nu-mi stă deloc”, a răspuns, râzând. „Nu trebuie să o bat pe Serena ca să mă simt împlinită.”

UPDATE

După turneul câștigat în februarie la Doha și un abandon în primul tur la Dubai din cauza unei accidentări la gleznă, Simona a reușit un nou record personal: semifinala la Indian Wells care-a dus-o pe locul cinci mondial, cea mai bună clasare a unei jucătoare de tenis din România.

O nouă accidentare la piciorul drept a obligat-o să se retragă de la următorul turneu important, cel de la Miami, așa că s-a întors acasă și s-a pregătit pentru barajul de FedCup cu Serbia, primul meci jucat acasă de la intrarea în elita tenisului.

Deși întâlnirea a avut loc de Paște, Simona Halep, Sorana Cîrstea, Monica Niculescu și Irina Begu, cele mai bine clasate românce, au fost încurajate de-o arenă plină, care le-a ajutat să câștige cu 4-1 și să se califice, pentru prima oară după 30 de ani, în Grupa II Mondială a FedCup.

La București, Simona a jucat pentru prima oară în echipamentul Adidas, noul ei sponsor, care îi mai îmbracă pe Andy Murray, Novak Djokovic (doar încălțăminte), Jo-Wilfried Tsonga, Caroline Wozniacki, Sorana Cîrstea sau Ana Ivanovic.

Barajul cu FedCup a marcat și debutul sezonului pe zgură, suprafața ei preferată. A urmat turneul de la Stutgart, unde a pierdut în primul tur, și cel de la Madrid, unde a ajuns până în finală – cea mai importantă de până acum -, pierzând în cele din urmă în fața Mariei Șarapova.

Turneul de la Roma, care a început pe 12 mai, marchează un an de când Simona Halep a început să câștige.


În pandemie, misiunea noastră rămâne aceeași: Spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea și să ajungem la 4.500 de abonați.

Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă, iar tu contribui la jurnalismul DoR.

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #15

Primăvară, 2014

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *