Ce urmează după sportul de performanţă?

Se trezesc devreme, aleargă între școală și antrenamente, își petrec vacanţele în cantonamente. Merg la concursuri, câștigă medalii și trofee și se gândesc prea puţin la ce vor face după. Un „după” care pentru unii sportivi de performanţă vine mai repede și mai abrubt, pentru alţii, natural, atunci când își ating limitele fizice. Dar pentru toţi înseamnă finalul unei cariere pentru care s‑au pregătit ani la rând. Cum aleg încotro s‑o apuce, cât de greu le e să găsească un nou drum profesional și cât de pregătiţi sunt pentru o viaţă fără sport sunt întrebări la care am încercat să răspundem prin poveștile care urmează.

George Baltă
29 de ani
fost rugbist

George Baltă se trezește în fiecare zi la 6:00, să nu prindă aglomeraţie în drum spre muncă. Lucrează la o companie de telecomunicaţii până la prânz, apoi se odihnește o oră și începe mișcarea: stă 40 de minute într‑un verticalizator – un aparat care îl ţine în poziţie verticală –, o jumătate de oră pe bicicletă, apoi face exerciţii cu ganterele. Când e frumos afară, dă ture de stadion cu o bicicletă specială.

Mișcarea îi lipsește cel mai mult de când e în scaunul cu rotile. Avea 20 de ani când și‑a fracturat coloana în timpul unui meci amical, în primul an de seniorat la CSM București. „De ce mai sunt eu în stare?”, s‑a întrebat în cele cinci luni în care‑a stat în spital, dintre care șapte săptămâni în pat, neputând mișca nimic de la gât în jos. Știa să joace rugby și să construiască avioane – se angajase într‑o fabrică de lângă aeroportul Băneasa, pentru că „la 18–19 ani nu‑ţi mai vine să‑i ceri bani mamei”–, dar nu mai putea face niciuna dintre ele.

A început recuperarea și și‑a dat seama că doar așa poate deveni mai independent. „Ăsta e adevăratul sport de performanţă”, spune despre serile în care tremura în pat de la efort. Ajutat financiar de Federaţia de Rugby, de foști colegi și prieteni, și‑a cumpărat și acasă echipamente. Ca să‑și pună și mintea la muncă, a făcut Facultatea de Sociologie la Universitatea Spiru Haret, dând examenele pe calculator. Acasă are și un al doilea job: face documentare pentru o editură. I‑ar plăcea să lucreze în aer liber, pentru că statul cu ochii în calculator de dimineaţă până seara nu e pentru el. Cel mai mult și‑ar fi dorit să antreneze, dar nu știe cum să nu sperie copiii când l‑ar întreba ce‑a păţit.

Când e vreme bună, e nelipsit de la meciuri – ale fostei echipe, ale naţionalei sau derbyuri din campionat. Ar intra oricând din nou în teren, măcar să le care apa băieţilor. „Nu regret absolut deloc c‑am păţit asta din cauza rugbyului. Asta mi‑a plăcut, asta am făcut.”

Georgeta Pitică
85 de ani
fostă jucătoare de tenis de masă

În apartamentul ei din centrul Bucureștiului, cu pereţi și vitrine cu trofee, poze și medalii, Georgeta Pitică răsfoiește un dosar îngălbenit pe care scrie cu creionul „Reportaje Articole Amintiri”. Decupajele din ziare spun povestea unei cariere în tenis de masă care i‑a adus în anii ’60 trei medalii mondiale și patru europene, la dublu și pe echipe.

A început târziu sportul organizat. Juca din școală, în curtea unor prieteni din Fetești, unde a crescut, apoi pe holurile liceului de Arhitectură și Construcţii din București, pe o masă improvizată din planșe de lucru. La 19 ani a câștigat un concurs pentru amatori și s‑a legitimat la clubul Constructorul, unde a jucat până s‑a retras, la 36 de ani, pentru că își dorea un copil.

A rămas în sport ca antrenoare încă 19 ani. Din când în când, lua paleta în mână pentru concursurile de veterani. Și acum ar mai juca, că mâna îi merge bine, doar picioarele n‑o mai ţin. A căutat alte preocupări cu care să înlocuiască tenisul. Joacă rummy cu prietene pensionare și încearcă să iasă zilnic din casă. Cel mai mult îi place la Lidl, pentru că au „o mie și una de dulciuri”.

De cinci ani face tratament cu citostatice pentru o tumoră de pleură pe plămânul stâng, un tratament „așa de agresiv și cu atâtea reacţii adverse, că la un moment dat îţi vine să spui: dă‑l încolo, nu‑l mai iei”. Financiar se descurcă pentru că primește, ca toţi campionii olimpici și mondiali, o rentă viageră lunară, adică aproximativ 3.700 lei, echivalentul a 1,5 salarii medii brute pe economie. Se bucură că așa poate să‑și ajute și familia.

Deși zice că erau talentate, nici fiica, nici nepoata ei nu au jucat ping pong decât ocazioanal. Fata, Mădălina, joacă la serviciu, în pauzele de prânz, și o mai sună să‑i ceară sfaturi. Nu au făcut performanţă pentru că nu au muncit suficient, spune Pitică. „Noi am tras mii de ore ca să ajungem undeva.”

Alin Savu
73 de ani
fost baschetbalist

Când a terminat facultatea de biologie, Alin Savu, un bărbat de 1,91 metri care vorbește lent, așa cum le spune povești celor trei nepoţi, a avut de ales între un post de asistent universitar și un contract de baschetbalist la Steaua. De mic a iubit natura și a fost studios – la 10 ani citea sub plapumă Insula misterioasă, a lui Jules Verne – și crede că putea lucra în învăţământ sau în cercetare. Dar visa să joace la Steaua de când i‑a văzut pe teren prima oară.

A început să joace în liceu, la Spiru Haret, unde baschetul „era o modă”. Dar abia în facultate, când a ajuns titular la Știinţa și apoi selectat la echipa naţională, a început să‑l vadă ca pe ceva serios. Au urmat 12 ani la Steaua, din care nouă a fost căpitan, peste 200 de selecţii la naţională și mii de puncte marcate. Singurul român selectat de două ori în echipa Europei spune că retragerea a venit de la sine, la 36 de ani. „N‑a fost chiar o ușurare, dar când am renunţat mi‑am dat seama că făcusem destul în materie de efort fizic.”

O vreme n‑a mai fost în sală nici ca spectator. Nu‑l interesa antrenoratul, așa că s‑a întors la ce învăţase în facultate. Șase ani a lucrat în laboratorul de biochimie al Policlinicii M.A.P.N., apoi la laboratorul de analize al Stelei. După 1990 și‑a schimbat iar cariera: pentru că le scria ziarelor de sport scrisori în apărarea Stelei, pe care mulţi o voiau desfiinţată, a ajuns șeful biroului de presă al clubului. A publicat, printre altele, în Gazeta Sporturilor, Sportul Românesc, Dilema Veche sau România Liberă și a fost redactor‑șef la un săptămânal de fotbal.

Din 2008 locuiește în Sibiu, unde se plimbă prin împrejurimi, face fotografii și vorbește pe Skype cu prietenii din străinătate, unii foști colegi de echipă. Nu simte că lumea l‑a uitat, pentru că n‑a jucat pentru alţii, ci pentru că i‑a plăcut. Scrisul îi place însă mai mult; a publicat o carte de memorii, Slamdunk.ro, lucrează la alta și dacă ar lua‑o de la capăt n‑ar mai fi baschetbalist, ci ar da la Filologie.

Andreea Chelaru
30 de ani
fostă gimnastă

Andreea Chelaru a plecat de acasă la șapte ani, pentru că în comuna brașoveană Zărnești nu avea unde să facă gimnastică. În căminul de la Onești a început să‑și spele singură hainele, agăţându‑le de un cârlig și răsucindu‑le ca să le stoarcă. Dimineaţa, înainte să plece la antrenamentul de la 07:30, ea și șapte alte gimnaste măturau pe rând în camera pe care o împărţeau. Zilele erau la fel: antrenament, școală, din nou antrenament, teme.

De la accidentul pe care l‑a avut la 14 ani, nu mai poate face mare lucru fără ajutorul mamei. Se pregătea de campionatele naţionale și exersa săriturile. La una dintre ele, s‑a răzgândit în aer, a vrut să facă altă mișcare, a aterizat pe‑o parte, cu mâna stângă sub cap, și n‑a mai putut să se ridice. Au urmat două operaţii, un an în care‑a stat în spital și unul acasă și săptămâni în centre de recuperare. În Zărnești nu există unul și face exerciţii acasă, singură.

Zilele Andreei sunt din nou la fel. Iese destul de rar din camera cu pereţi, cuvertură și perdele în tonuri diferite de mov, pe care o împarte cu mama și cu fratele ei de 10 ani. Vara stă mult la soare, în faţa blocului, merge cu mama în parc și uneori la film cu una dintre puţinele prietene care au rămas în zonă. A făcut Facultatea de Management la Universitatea Spiru Haret, dar nu lucrează, pentru că-i e greu să se deplaseze.

În cameră citește (mai ales cărţi de dezvoltare personală), se uită la seriale (le‑a văzut cam pe toate, de la Game of Thrones la Grey’s Anatomy) și la concursuri de gimnastică, care i se pare că a evoluat și e tot mai dificilă. Tot acolo face, de un an, meditaţii la engleză, pe care a învăţat‑o de la televizor în anul în care a stat acasă. După ce termină cu copiii, îl ajută la teme și pe fratele ei. Crede că uneori îl bate prea mult la cap cu școala. Și ei îi plăcea să se zbenguie mai mult decât să citească, dar după accident a înţeles că e important. Rareș tot către sport trage. A făcut ciclism, tenis și karate și o întreabă mereu când se duc împreună la gimnastică.

Dorina Mihai
34 de ani
fostă sabreră

Dorina Mihai era cea mai tânără din echipa României de scrimă la mondialele din 2003, când a câștigat aurul la sabie. Avea 22 de ani și a fost o medalie neașteptată, dar muncită, după 11 ani de floretă și cinci de sabie, după o copilărie între școală, antrenamente și meditaţii, cu floreta în mână și trei rucsaci în spate, și după liceul împărţit între orașele în care era cantonat lotul naţional.

Sabia se potrivea cu firea ei băieţoasă și agitată și ar fi continuat și până la 40 de ani. Dar, în 2004, la câteva săptămâni după ce s‑a calificat la Olimpiadă, a aflat că e însărcinată. La două luni după ce‑a născut era din nou pe planșă. Primele luni l‑a luat pe Luca în cantonament, împreună cu mama ei, s‑o ajute. Apoi pleca cu hainele lui, să‑i simtă mirosul. Cel mai dureros a fost în 2006, când s‑a întors acasă după două săptămâni și Luca n‑a vrut să se uite la ea. A hotărât să se retragă, mai ales că în aceeași perioadă făcuse un credit pentru care se baza pe renta viageră de 3.000 lei pe lună. Nu voia să antreneze, așa că a rămas în Ministerul Afacerilor Interne, care i‑a oferit un post în poliţie, la circulaţie. I‑a plăcut să înveţe altceva de la zero, iar colegii au ajutat‑o. Dacă înainte nu avea responsabilităţi – „știam că intru pe planșă și trebuie să câștig” –, acum are oameni în subordine și lucrează cu ei în echipă, că așa a învăţat.

Primii doi ani a lucrat pe teren, acum e mai mult în birou, printre permise, taloane, procese verbale. Așa poate să‑l ducă pe Luca la antrenamente dimineaţa și să‑l ia de la școală după‑masa. I‑e milă când îl vede frânt seara și iniţial n‑a fost de acord să facă tot sabie. Credea că vrea pentru că asta a văzut la părinţi – tatăl lui, de care Dorina a divorţat, a fost tot sabrer și acum îl antrenează. Dar a văzut cum a dormit în pat cu primii adidași de scrimă și că are deja rezultate – un titlu de vicecampion naţional la copii – și acum îl susţine, oricât de departe o să vrea să meargă.

Acest material a fost realizat în cadrul programului de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susţinut de NN România și organizat de DoR.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #22

Adevăr/Provocare
Iarnă, 2015

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *