În loc de aripi

O mărturie despre intimidare în școală și întâlnirea cu schimbările pubertății.

Mă cheamă Petu, dar mi se mai spune și Gulie, Gămălie‑de‑Ac, Oblio sau Micul Papă, ca o ironie la adresa capului meu mic. M‑am născut într‑o dimineață de toamnă târzie, rotofeie, cu mutra odihnită și, din spusele mamei, un cap încoronat de un moț cu mult păr. Bunicul meu, când a aflat că o să vin pe lume, s‑a dus în grădină și a plantat pentru mine de‑a lungul gardului primele răsaduri de zmeură. La naștere aveam un păr des și negru ca smoala, care după câteva luni s‑a scuturat așa cum se întâmplă cu frunzele toamna. În locul lui a început să crească un păr blond, firav, la fel de pufos și translucid ca perii zmeurei din curte. De îndată ce părul a ajuns suficient de lung, până sub lobul urechilor, mi l‑au tuns în forma unui castron, cu un breton care îmi acoperea sprâncenele.

Mi‑am petrecut copilăria în grădina bunicului, plină de flori, ghivece și tufe, unde îmi omoram timpul prinzând fluturi. Îmi țineam respirația și, între două degete, îi prindeam de aripi ca‑n gura unui capsator. Nici n‑am băgat de seamă când au început să‑mi crească și mie aripile. Măsurau aproape trei centimetri și poate că pudra fluturilor, care mi‑a intrat în piele prin buricele degetelor, a făcut ca aripile mele să fie foarte sensibile. Pielea mi se zgribulea toată și firele de păr de pe brațe se ridicau sub forma unor mii de ace fine, care la rădăcină formau bile de piele; aripile mi se transformau într‑un scut și oricât aș fi vrut să le culc la loc, n‑aveam putere asupra lor. Am încercat să le ascund sub haine, iar vara purtam tricouri cu mâneci cât mai lungi.

„Sunt pene aducătoare de noroc”, au încercat să mă convingă ai mei, așa că am început cu timpul să le îndrăgesc.

Curând am început școala, iar prima zi mi‑o amintesc ca pe un spectacol în care a domnit un entuziasm aproape isteric. Ne‑am așezat cuminți în bănci, ca în arena unui Colosseum, împrejmuiți de părinții care se înghesuiseră unul într‑altul până ce astupaseră fiecare petic din peretele clasei.

Emoția lor nervoasă se oglindea în salturile elevilor, care la fiecare întrebare a doamnei învățătoare aproape că plonjau din bănci. Își scuturau mâinile nervos, unii din încheietură, alții, cu întreg brațul sau cotul sprijinit de podul palmei, așteptând cu înfrigurare să fie nominalizați. Din pătrățica ei de la perete, mama m‑a întrebat șoptit eu de ce nu ridic mâna. Copleșită de agitația din clasă, în ziua aceea n‑am scos un cuvânt și doar am privit cu mirare în jur; nimeni nu părea să aibă pene.

În banca din fața mea stătea Nicoleta, o fată micuță, cu părul strâns într‑o coadă lungă, ondulată, care sălta grațios în aer și cu vârfurile îmi mătura caietul, trezindu‑mă din dormitare. Apoi mai era Doina, ale cărei sprâncene crescuseră neîntrerupt, dar aerul ei matur și temerar nu te lăsa să‑ți pironești privirea. Mara, de pe rândul din mijlocul clasei, avea un păr firav pe care îl purta mereu despletit, iar când și‑l aranja după urechi cu vârful degetelor, clasa cădea în amorțeală.

Dintre băieți, doar unul singur se remarca în privința părului: Ovidiu, un băiat slăbuț și nu prea înalt, purta pe cap un castron blond, tuns până sub lobul urechilor, turnat cu al meu. I‑am privit castronul și aproape instantaneu m‑a cuprins un sentiment de compătimire.

Pe rând, am stat în bancă cu fiecare dintre ei. Așa am ajuns să împrumut de la Nicoleta litera l mic scrisă tremurat, care i se ondula din peniță în același chip în care‑i crescuse părul; apoi am stat cu Doina, care era fiică de stomatolog, iar adevărata ei apăsare n‑avea de‑a face cu sprâncenele crescute neîntrerupt, ci cu un dinte care‑i răsărise în cerul gurii. În clasa a II‑a, doamna învățătoare l‑a mutat cu mine în bancă pe Tudor, un băiat creol cu ochii verzi și părul drept, pieptănat într‑o parte. Râdeam împreună din orice, până când doamna Aldea s‑a supărat și, cu o palmă neașteptată după ceafă, mi‑a vârât nasul în pupitrul băncii. Dar am râs din nou, ținându‑ne în secret de mână, pe sub bancă. Abia după ce m‑au pedepsit acasă și n‑am ajuns la petrecerea de ziua lui, Tudor a început să nutrească o simpatie pentru Mara.

Cu Ovidiu, băiatul tuns castron care părea un alter ego al meu, am împărțit banca pentru scurtă vreme în clasa a III‑a sau a IV‑a. El provenea dintr‑o familie de matematicieni care locuia pe o stradă colț cu strada mea. În fiecare zi, în drum spre școală, mă întâlneam la colț cu el și cu bunica lui, o doamnă îmbrăcată într‑o haină roșcată, din blană de vulpe, după care a fost recunoscută până în anul în care a murit.

Încă din clasele primare, am înțeles toți că Ovidiu moștenise înclinația familiei pentru matematică, tot așa cum mama îmi insuflase pasiunea ei pentru limba engleză, pe care am încetat însă s‑o vorbim, de rușinea copiilor din parc. În vreme ce Ovidiu era printre cei mai buni din clasă și, mai târziu, nelipsit de la toate olimpiadele de matematică, eu nu știam de unde s‑o apuc.

N‑am făcut niciun transfer între noi, așa cum se întâmplase de pildă cu litera scrisă tremurat a Nicoletei. De sub bluzele mele cu mâneci lungi, penele zburlite, care alcătuiseră o platoșă de ace fine, prevesteau un pericol iminent.

*

În clasa a V‑a a venit profesorul de matematică Popovici, care a instituit un regim de ieșit la tablă prin rotație și, pentru fiecare rând de bănci, câte un elev responsabil cu verificarea temelor. Înalt, cu părul grizonant, într‑un costum muștar și cu o piatră roșie‑sângeriu înșurubată pe degetul mic, domnul Popovici era o prezență excentrică și impunătoare. Am încercat să țin pasul și întrucâtva am și reușit, până la ecuațiile în mulțimea numerelor naturale, când am umplut cu un zel înduioșător, dar nu mai puțin prostesc, file întregi din caiet. În fața furiei cu care profesorul mi‑a aruncat caietul, nu înainte să rupă filele cu tema scrisă greșit, nu mi‑am putut reține lacrimile. Acela a fost începutul unei spaime pe care am dus‑o la extrem când mi‑a venit rândul să ies la tablă și mi‑am zdruncinat cu limba ultimul dinte de lapte. I l‑am dus în palmă și am zbughit‑o la toaletă.

Într‑o zi, în pauza dinaintea orei, Ovidiu mi‑a luat caietul și manualul și mi le‑a ascuns. Degeaba am stăruit pe lângă el, că nu s‑a lăsat înduplecat și mi le‑a restituit abia la începutul orei, după ce domnul Popovici a terminat de strigat catalogul. Altă dată, caietele mele au zburat prin geamul clasei, în curtea bisericii de lângă școală, iar rechizitele mi le‑am adunat din coșul de gunoi. Treptat, conflictul nostru s‑a extins în afara pauzei, astfel că trebuia să‑mi țin mereu strânse în pumn stiloul și pixurile, gumele și rigla – altfel, dintr‑o singură smucitură, mă lipsea de ele până la sfârșitul orei. La scurt timp am început să ne folosim palmele, pumnii și picioarele, iar dușmănia noastră a mers până într‑acolo, încât am spart geamul din holul școlii unul cu celălalt. De câte ori ni se întâlneau privirile, fața lui se schimonosea într‑un zâmbet plin de satisfacție la gândul a ce avea să vie.

Prin clasa a VI‑a, forța lui a depășit‑o pe a mea, iar eu aveam tot mai puține victorii în fața băiatului care se înălța și căruia îi creșteau brațele. Însă nu doar corpul lui Ovidiu, sub care mă simțeam ca un sac de oseminte, căpăta noi forme. Trupul meu se contura în cel al unei fetițe slăbuțe și nu prea înalte, cu bazin generos și un piept mic, niște mâini subțiri cu încheieturi de copil, dar cu picioare puternice și genunchi ca două chiftele. Nici nu mi‑am dat seama când mi‑a crescut bretonul, pe care l‑am pieptănat pe spate și am început să‑l port strâns sub o bentiță. Atunci mi‑am văzut pentru prima oară mai bine sprâncenele – lungi, nu prea groase –, și un smoc de câteva fire care lipsea din coada celei stângi. Am încercat să le pieptăn arcuit, sub formă de semilună, așa cum le purtau actrițele din filmele americane, dar sprâncenele s‑au tuflit sub propria greutate.

În cea mai mare parte, nu eram mulțumită de corpul meu. La mâna dreaptă, în loc de un cot obișnuit, îmi străpungeau pielea trei vârfuri de lance, care au dat naștere Sulițarului, cea mai nouă poreclă a mea. Nu puteam să‑mi sufăr nici fundul ca un pepene, care plesnea din orice îmbrăcam, iar picioarele ca două paranteze le țineam acoperite sub pantaloni sau fuste lungi. Singurele aspecte suportabile erau talia, destul de îngustă, și sânii, câtă vreme purtam sutien. La îndemnul colegei mele, Monica, într‑un timp am mâncat zilnic câte o pungă de măsline, ca să‑mi crească sânii, însă fără niciun rezultat; la fel s‑a întâmplat și cu masajul cu cremă, cu exercițiile de întinderi pentru brațe, dar nici măcar la 14 ani, când m‑am îngrășat opt kilograme, nu s‑au mărit. Singurul lucru care i‑a făcut mai mari a fost vata din sutien.

*

Oricât m‑aș fi străduit, nu reușeam niciodată să‑mi cumpăr sau să‑mi combin hainele într‑un mod spectaculos. Când în sfârșit am venit la școală cu noii mei pantaloni cadrilați – foarte populari după ce Mara crease valuri de isterie cu ei –, se demodaseră într‑atât, încât singura reacție pe care au stârnit‑o colegilor a fost un ușor dezgust. M‑am resemnat și, convinsă de faptul că arăt la fel indiferent ce îmbrac, am purtat în fiecare zi timp de două săptămâni aceiași pantaloni reiați verzi, cu helancă roșie. Cât despre încălțări, cu toate că exersasem în casă, nu știam să merg pe tocuri, așa că mi‑am luat o pereche de pantofi‑platformă negri, de care am fost nedespărțită în prima lună. Am încetat să‑i mai port după ce un coleg mi‑a zis că arată ca niște pantofi de cioclu.

Spre sfârșitul ultimului semestru, am primit cadou de la părinți o rochiță galbenă, superbă, cu un imprimeu discret care acoperea fusta cu flori. Spre bucuria mea, îndeplinea toate condițiile: era lungă peste genunchi, se modela după talia mea îngustă și nici nu‑mi scotea în evidență fundul. A doua zi am îmbrăcat‑o la școală și m‑am fâțâit cu ea în susul și în josul scărilor, prin curte și în toate colțurile clasei, ca să văd cum se umflă fusta cu aer, ca un clopot. La oră, când doamna profesoară m‑a chemat la catedră cu tema, am pășit în fața clasei îmbujorată și, cu răsuciri de trunchi și gesturi ample din mâini, am căutat să‑mi umflu fusta. Deodată, primele două bănci din fața catedrei s‑au dezlănțuit într‑un hohot.

Ovidiu avea nările umflate de atâta râs, iar colegii din preajmă, încordați în efortul de a‑și stăpâni amuzamentul, păreau că se află pe punctul de a pocni. Ceea ce lui Ovidiu i se dezvăluise ca „o funie de usturoi” erau, de fapt, trei fire de păr răzlețe care răsăriseră în vâltoarea pubertății la subraț. Mi‑am lipit mâinile de corp. În restul orei am stat cât de nemișcată am putut și, cu brațele pe lângă trunchi, mi‑am îndoit doar coatele. Am simțit privirile colegilor la fel cum simțeam broboanele de sudoare care mi se prelingeau pe spate. Aș fi schimbat atunci bucuroasă senzația ochilor pironiți pe brațele mele cu palmele, pumnii și picioarele pe care le încasam de obicei de la Ovidiu. La pauză, înainte să fi terminat clopoțelul de sunat, am luat‑o de mână pe colega mea de bancă, Andrada, și am gonit împreună spre casă.

Mama era la serviciu, așa că am intrat amândouă în baie, unde am început să‑i scormonim printre lucruri. „Nu știu cum se face, eu nu prea am păr”, mi‑a spus Andrada. „Bine, atunci hai să încercăm cu forfecuța de unghii”, i‑am răspuns. Cu greu și vizibil scârbită, Andrada s‑a lăsat convinsă să‑mi taie cu foarfeca cele trei fire de păr de la subraț. Chiar și după ce le‑am tuns însă, li se vedeau urmele ca niște cioate de vlăstari tăiați. „Trebuie să mă rad cu lama”, i‑am zis Andradei, dar niciuna din noi n‑avea habar cum se face. Am dat cu lama de două ori și, cu subsuorile arzând de usturime, m‑am întors la școală. Am ajuns în pauza următoare, iar în pragul clasei ne‑au întâmpinat Ovidiu și colegul nostru, Iulian, care dintr‑o mișcare mi‑a strâns încheietura și mi‑a răsucit mâna.

„Te‑ai ras”, a spus dezamăgit.

*

După încă o săptămână de școală a venit vacanța și eu am plecat, ca în fiecare an, în tabăra de vară. Într‑o dimineață am văzut‑o pe una dintre colegele mele de cameră, Irina, că se dezbracă de cămașa de noapte și se apleacă cu sânii goi deasupra chiuvetei. A luat o bucată de săpun și cu ea și‑a frecat strașnic pielea de la subraț, înainte să ia părul cu lama de ras. „Înmoi săpunul în apă și se face ca spuma de bărbierit”, mi‑a spus. Am încercat și eu, iar la final Irina m‑a pus să‑mi ridic brațele în aer; m‑a învăluit într‑un nor dens și înecăcios care, odată risipit, mi‑a lăsat pielea duhnind de un parfum complet năucitor. „Consumi deodorantul pe ea degeaba”, i‑a zis cealaltă colegă a noastră. Însă ei nu i‑a păsat și m‑a lăsat să‑l folosesc zilnic, iar noi am devenit repede nedespărțite.

I‑am rămas alături Irinei chiar și atunci când s‑a închis în cameră și a refuzat cu îndârjire să coboare la jocurile de grup în limba engleză. Altă dată, când a venit directoarea taberei în control, i‑am ascuns țigările din noptieră, pe care i le aduceam de la Răzvan, palmate în mâneca bluzei. Irina nu era îndrăgostită de Răzvan, dar, în zilele în care el îi trimitea în taină țigări, părea mai binevoitoare și cobora în verandă la ceai. Răzvan absolvise gimnaziul odată cu Irina și era un lungan pistruiat și glumeț, cu părul lung și niște ochi de strigoi care îi luceau ca două cioburi de sticlă. „Uită‑te la mine când vorbesc cu tine, băiete!”, obișnuia să‑i spună directoarea taberei, care nu era niciodată sigură dacă Răzvan o ascultă sau dacă doar visează la ale lui, în timp ce stă cu privirea
pironită într‑a ei.

Uneori mă plimbam cu Irina și cu Răzvan prin grădină, unde mai opream la umbra unui vișin mâncat de termite, ca să jucăm poker și mimă. Dar Irina, care se afla acolo în pofida voinței ei, s‑a întors acasă înainte ca tabăra să se termine. Răzvan și‑a petrecut restul timpului mai mult singur, jucând tetris sau făcând curse de melci cu ceilalți băieți. Eu m‑am adăpostit sub vișin, unde ațipeam visând cu ochii deschiși la fluturii din grădina copilăriei, cu aripile lor pudrate, a căror zbatere o simțeam acum în stomac. Mi‑am schimbat patul cu cel în care dormise Irina, dar acolo somnul mi se dizolva într‑o voioșie neobosită. M‑am întors să dorm în patul meu, însă curând am recunoscut în furnicătura picioarelor și în strângerea de stomac o senzație de care uitasem, de la orele în care îmi ascundeam palma sub bancă, în mâna lui Tudor.

La sfârșitul taberei, m‑am întors acasă și am anunțat‑o pe mama, încă din prima zi, că nimeni și nimic nu‑mi va schimba hotărârea de a‑mi rade părul de pe mâini. Penele mele nu doar că nu se dovediseră a fi norocoase, ba mai mult, mă împiedicaseră atâția ani să‑mi dezvelesc brațele și să‑mi atingă cineva mâinile altfel decât până la încheieturi. Mama m‑a privit cu ochi mari și apoi, pe un ton calm, mi‑a spus că dacă îmi rad penele o să‑mi crească în schimb un păr gros și tare, ca de mistreț. Fără să fie prea încântată, m‑a dus totuși la un salon de cosmetică din apropierea casei, unde am intrat într‑o încăpere cu un pat alb, ca de spital. O doamnă blondă, cam de vârsta mamei, amesteca cu lingura de lemn într‑un bol cleios și fierbinte. Când mi‑a smuls de pe mână prima bandă de ceară răcită, am țipat deopotrivă de durere și de bucurie.

În septembrie, m‑am întors la școală îmbrăcată într‑o fustă neagră, cu bretele, cămașă albă cu mâneci scurte, bufante, pantofi de lac, și cu părul strâns în coadă. Înainte ca orarul să se fi definitivat, între clase circula zvonul că domnul profesor Popovici murise de inimă, pe canapeaua de acasă, privind seara la televizor. Toată școala s‑a dus la înmormântarea lui, iar eu am plâns cu sinceră părere de rău că un om pe care îl cunoscusem într‑atât de aproape nu mai era. Orele de matematică au fost preluate de o profesoară tânără, de la o clasă paralelă, care era mai puțin aspră, însă nici ea nu a reușit să‑mi insufle dragostea pentru algebră.

Zilele tartorului meu se apropiau și ele de un sfârșit. Într‑o întâmplare pe care n‑am reușit niciodată s‑o dibuiesc, Ovidiu l‑a supărat într‑o recreație pe Seba, un coleg de la clasa paralelă. A doua zi, vânătăile lui Ovidiu din jurul ochilor – în protuberanțe galben‑violet – erau vizibile chiar și prin stratul de machiaj sub care mama lui încercase să i le ascundă. O vreme și‑a petrecut pauzele în bancă. Mara și alte câteva colege îl mângâiau pe spate, încercând să‑l consoleze. Am îndrăznit să‑l privesc cu același zâmbet plin de satisfacție la gândul a ce avea să vie dacă s‑ar fi încumetat să iasă din clasă. Mi‑am lăsat liniștită caietele și rechizitele pe bancă și am ieșit în pauză. M‑am plimbat în josul și în susul scărilor, prin curtea școlii și apoi în toate colțurile clasei, legănându‑mi brațele în aer de parcă ar fi fost din plastilină.

Tot prin toamnă m‑am revăzut și cu Irina și Răzvan, am stat toți trei la povești și la un joc de poker sub teiul din fața casei. Era încă destul de cald afară, așa că mi‑am luat pe mine un tricou cu mânecă scurtă, puțin peste umăr. De când îmi epilasem penele norocoase, nu doar că nu‑mi crescuse păr de mistreț, dar aveam îndrăzneala să‑mi dezgolesc brațele. Însă penele, care într‑o vreme se îndreptau ca niște ace, formând dedesubt mii de bile de piele, mai păstrau încă rădăcinile. Memoria emoției de la orele de matematică, a ochilor din clasă ațintiți spre brațele mele, presimțirea momentului în care urmau să‑mi zboare caietele pe geam, toate se stocaseră în rădăcini ca într‑o bancă de date. Până și o adiere de vânt aducea cu ea amintirea aripilor de fluture și‑mi transforma miile de bile de piele în niște vârfuri de săgeți. „Ți‑au crescut solzi?”, m‑a întrebat Răzvan și mi‑a mângâiat curios brațele.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.


Acest articol apare și în:

DoR #30

Pași mici
Iarnă, 2017

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *