Un spectacol cu numere incendiare prezentate de noua școală a iluzionismului românesc.

Vlad Grigorescu, ghicitorul de gânduri
Paul Lungu, magicianul ghiduș
Andrei Teașcă, domnul face-tot
Cu participarea altor nume mari, atât de la noi cât și de peste hotare.

♠♠♠

Magia  are în spate secole de tertipuri  și trucuri. La început neserioasă și înșelătoare, și-a câștigat treptat loc pe marile scene, demonstrând cât de bine știe să intrige  și să distreze. Acum s-a întinerit și reinventat, dovadă  că până și în era Google mai poți fi îndeajuns de uimit  încât să renunți să cauți explicații.

Imaginează-ți următoarea scenă. Ești la o terasă din București împreună  cu iluzionistul Paul Lungu, un bărbat înalt, cu umeri solizi și un început de barbă care îi sălbăticește fața rotundă de adolescent. Spre deosebire  de tonul hotărât  de pe scenă, vocea lui Paul sună domol în conversație, aproape șușotit, de parcă printre cuvinte ar strecura secrete pe care într-o secundă de neatenție le poți rata.

Portret Paul Lungu
Paul Lungu combină în numerele lui magia cu comedia.

Îl rogi să-ți arate un truc – ceva simplu, nesclipicios, specialitatea lui. Îți zâmbește serviabil și își coboară degetele mâinii drepte în buzunarul hainei, pescuind o scobitoare. O strange între degetul mare și cel arătător, îndreptată în sus ca o lance pregătită de luptă. Apoi, cu mâna stângă, învăluie scobitoarea și o reține în pumn. Împunge pumnul stâng cu arătătorul de la mâna dreaptă, asigurându-te că bățul nu-i scapă din strânsoare, își sucește elegant mâna pe o parte și pe alta, apoi frământă scobitoarea între degete ca pe o biluță de aluat. După câteva secunde,  deschide  pumnul. Bățul nu mai e. Paul tace și urmărește cum îi privești  palma goală, pândind parcă acea clipă în care fără să știi – și cu siguranță fără să vrei –, tresari uimit de dispariția scobitorii.

În acea clipă, mintea ta se luptă să înțeleagă ce s-a întâmplat, pendulând frenetic între uluială și scepticism. Ştii că scobitoarea nu avea cum să dispară în neant, dar nu reușești să pricepi cum s-a evaporat. Începi să construiești scenarii: poate a palmat-o și a aruncat-o pe jos când nu erai atent, poate a dosit-o în mâneca de la cămașă, poate scobitoarea nu a existat niciodată și doar ți s-a părut că a scos-o din buzunar. Tânjești după o explicație, dar Paul ți-o refuză. Nu pentru că ar fi vreun mare secret al breslei, ci pentru că dezvăluind banalitatea trucului te-ar priva de clipa în care, cum spunea magicianul Eugene Burger, „imposibilul e transformat ca prin minune în posibil”.

Magia adevărată, cea despre care îți vom povesti, nu e o înșiruire de păcăleli prin care magicianul încearcă să se dovedească mai deștept decât tine. El știe că știi că trucurile pe care le face într-un spectacol nu se întâmplă cu adevărat. Şi nu-l deranjează. Nu e acolo să-ți dea o lecție, ci să-ți faciliteze o întâlnire cu limitele propriei minți, cu care a învățat să se joace elegant, pentru a-ți crea o experiență de neuitat.

„Ideea cea mai periculoasă”, spune Paul despre munca lui, „e că magicianul e acolo să te păcălească. Oamenii abordează magia cu o atitudine de «Nu mă păcălește ăsta! Ce, io-s mai prost ca el?» Ideea nu e să-l păcălești, ci să-l faci să se simtă bine.”

Paul are 22 de ani și face trucuri din copilărie. A crescut în Bacău, urmărind magia la televizor – David Copperfield și documentare – dorindu-și să facă și el ce vedea acolo și să-și lase colegii cu gura căscată. După ce a prins într-un documentar explicația unei mișcări, a tot exersat-o pe colegi, dar mai ales pe mama lui. Era un truc cu bureței pentru care și-a tăiat și el un pătrat dintr-un burete de scaun. Îl băga într-un buzunar și-l scotea din celălalt. Pentru că nu-i spunea nimeni „Uau! Ce tare ești! Cum ai făcut?”, a pus magia deoparte. S-a reapucat acum șase ani, când l-a văzut pe David Blaine, unul dintre starurile magiei moderne și omul considerat responsabil de revirimentul breslei. Lui Paul i se părea diferit de tot ce mai văzuse. Nu numai că simțea realismul din tot ce făcea Blaine, ci voia să creadă că trucurile sunt reale, că țigara chiar trece prin monedă.

Un an mai târziu, pe un forum de magie străin, l-a cunoscut pe Vlad Grigorescu. Vlad era cu un an mai mare, locuia în Târgoviște și era pasionat de magie de pe la șase ani, când tatăl lui i-a arătat un truc cu un nasture. În clasa a treia dăduse primul lui spectacol pentru colegi, într-o pauză, în fundul curții școlii. El și Paul au schimbat ID -uri și au început să-și trimită clipuri cu trucuri filmate cu webcamul în care își arătau ce mișcări au mai învățat (ei consideră filmatul, nu oglinda, cel mai bun mod de a exersa, pentru că-ți permite să te vezi exact cum te vede lumea). Paul s-a specializat pe comedy magic – o formă de iluzionism care folosește comicul pentru a amplifica efectul –, iar Vlad a ales să facă mentalism – o ramură care folosește tehnici de sugestie, persuasiune și citire a limbajului nonverbal pentru a-i da spectatorului senzația că performerul îi poate citi și controla gândurile.

Portret Vlad Grigorescu
Vlad Grigorescu a dat primul spectacol de magie în curtea școlii.

După liceu, Paul și Vlad au venit la facultate în București – unul la ASE, celălalt la Arhitectură –, pentru că era singurul loc în care se vedeau realizându-se ca magicieni. Exersau ore întregi și apoi executau în echipă la Teatrul Pod de la Casa de Cultură a Studenților. Primii bani i-au câștigat în toamna lui 2007, după ce, în timpul unei discuții, unul dintre ei a venit cu ideea să facă trucuri în restaurante. Şi-au încercat norocul chiar în seara aceea. Când patronul unei cafenele la care s-au dus i-a întrebat cât cer, au zis 800.000 de lei vechi pentru două ore. Omul, care are două localuri, a înțeles 800.000 pe oră și s-au trezit cu trei reprezentații pe săptămână, plus o confirmare că sunt pe drumul cel bun.

Acum au spectacole prin cluburi, malluri, la evenimente de firmă și uneori la petreceri. În vară, Vlad, un lungan cu aer de tocilar șugubăț, a prezentat o emisiune pe Prima TV în care hipnotiza oameni și îi punea să facă lucruri amuzante și potențial rușinoase (cum ar fi să danseze cu un pămătuf în gură). A fost dezamăgit de format, dar spune că a făcut-o pentru a ajunge mai cunoscut și pentru a popularize mentalismul. Timp de un an, el și Paul au avut un show împreună la Glendale Studio. Din noiembrie s-au mutat la Café Deko.

Vlad și Paul sunt întruchiparea românească – ce-i drept incipientă – a succesului pe care-l are magia pe plan mondial de câțiva ani. Afară se fac filme (Prestigiul cu Christian Bale și Hugh Jackman a rulat în paralel cu Iluzionistul, un film cu Edward Norton), se scriu cărți (unul dintre cele mai bine vândute romane recente este The Magicians, de Lev Grossman), iar televiziunile se întrec în seriale și emisiuni construite în jurul unor nume la modă (în septembrie, mentalistul englez Derren Brown a prezis în direct numerele câștigătoare la loteria britanică. Emisiunea în care și-a „explicat” trucul a fost lider de audiență, adunând aproape 4,5 milioane de telespectatori).

Popularitatea fenomenului a propulsat toate formele de iluzionism, de la manifestări teatrale și grandioase, la magie de stradă sau jocuri psihologice. Vlad și Paul sunt fani ai close-upului, în care n-au nevoie decât de un pachet de cărți, o monedă sau o țigară pe care de cele mai multe ori le fac să apară și să disparăprin diverse procedee. Le place să meargă în restaurante și cafenele pentru că acolo, zidul ridicat între public și magician de o scenă sau un ecran TV e dărâmat. Când magia se întâmplă chiar la masa ta, efectul trucului se intensifică. Cei care înainte credeau că sunt păcăliți de un farsor nu-și mai pot justifica scepticismul cu explicații de tipul: era o trapă în scenă sau au folosit unghiuri de filmare măsluite. Negăsind o explicație imediată, se lasă pradă mirajului inexplicabil.

♠♠♠

truc de magie cu cercuri

Se spune că magia există încă din Antichitate, în practicile mistice și vrăjitorești. Se mai spune că a sfidat Biserica  (Hocus  Pocus ar fi o parodiere a construcției hoc est corpus meum – acesta este trupul meu – din liturghia romano-catolică). În secolul XVI – îi abunda pe străzi, prin târguri și bâlciuri, unde magicienii aveau în general o reputație proastă, de scamatori, pentru că se foloseau de tehnici de distragere a atenției pentru  a fura de la oameni.

Magia modernă a început cu Jean Robert – Houdin, un francez care la mijlocul secolului XIX a luat magia din stradă și a mutat-o pe o scenă de teatru. De profesie ceasornicar, Houdin avea trucuri bazate  pe  jucării mecanice pe care și le construia singur, cum ar fi o pasăre din metal care cânta sau un copac în care creșteau în câteva secunde portocale – truc în jurul căruia se țese și intriga filmului Iluzionistul.

Lui Houdin i-au urmat americanii  Harry Houdini și Dai Vernon. Houdini, un marketer  exemplar,  avea prin lumea întreagă spectacole în care provoca autoritățile să-l închidă cum se pricep mai bine, că el tot va evada. Se elibera din cătușe, lanțuri, sfori, cămăși de forță, adeseori atârnat cu capul în jos într-o cabină de sticlă plină cu apă sau lapte, câștigându-și porecla de „regele cătușelor” atât în statele Unite, cât și în eu- ropa și rusia. căuta mereu metode noi de a uimi și se folosea de impactul pe care-l avea asupra spectatorilor posibilitatea de a muri într-unul dintre trucuri.

Lui Dai Vernon i s-a spus și Profesorul. specialist într-un gen care a început să devină cunoscut abia la începutul seco-lului trecut – close-up – Vernon a reușit să-l păcălească chiar și pe Houdini, care se lăuda că poate ghici orice truc cu cărți dacă îl vede de trei ori. Se spune că Vernon a făcut de șapte ori trucul în care o carte pusă la mijlocul pachetului revine la suprafață, până când Houdini a fost nevoit să se recunoască învins.

În România, timp de mulți ani magia a însemnat scamatorii de bâlci și trucuri clasice cu iepurașul scos din pălărie. Aurel Iosefini, cel mai cunoscut  magician  român, scria în cartea  Din tainele iluzionsimului  că magia a început să evolueze spre ideea de spectacol abia la sfârștiul secolului al XIX-lea, ca urmare a contactelor cu  artiști străini,  cum ar fi iluzionistul german Samuel Berlach, cunoscut sub numele de Berlachini, care ar fi venit în România în 1880, indianul Mary King, în 1913, și un artist chinez care ar fi ajuns aici cu circul în 1956. În Memoriile unui scamator, autobiografia sa romanțată, Iosefini povestește că a învățat primele trucuri de la un hoț de buzunare și că și-a perfecționat tehnica la circ, sub îndrumarea unui iluzionist italian care i-a dat numele de scenă Iosefini, modificându-i adevăratul nume de familie, Iosif, și girându-l astfel ca artist. Iosefini a murit în 1994, la 78 de ani. Pentru el, iluzionismul era arta de a crea imposibilul, de a încurca raționamentul spectatorilor cu scopul de a-i amuza. A ținut mereu să condamne „așa-zisele aparențe miraculoase”. Tot ce e surprinzător și inexplicabil din ce prezintă magia, spunea el, nu este decât efectul unei tehnici bine stăpânite, a „îndemânării executantului”.

Televiziunea a zguduit profund lumea magiei, care a stat în umbră ani buni până să fie redefinită de doi iluzioniști cu abordări diametral opuse: David Copperfield și David Blaine. Primul, cel mai mare succes comercial din istoria magiei, i-a avut ca modele pe Walt Disney și Fred Astaire și a creat o magie care spune o poveste. Arăta pe scenă ca un lord netuns pus pe șotii frumoase. Pornind adeseori de la amintiri din copilărie și folosind lumini și muzică, transforma trucuri aparent banale în spectacole grandioase. Datorită televiziunii, Copperfield a putut fi văzut în întreaga lume levitând deasupra Marelui Canion sau făcând să dispară Statuia Libertății.

Blaine a făcut exact opusul. A refuzat glamourul hollywoodian cu fum, sfori și oglinzi, și-a tras tricoul de tip oarecare peste bicepși și a coborât magia înapoi în stradă, tranformând-o într-o experiență autentică și personală. Apoi a trecut la demonstrații extreme de rezistență fizică: a stat 62 de ore într-un bloc de gheață și șapte zile scufundat la într-o sferă plină cu apă, primind aer și apă prin tuburi. Spre deosebire de predecesorii săi, Blaine insistă că demonstrațiile lui sunt reale, că magia pe care o execută acum nu e o iluzie care încearcă să treacă drept adevăr, ci un adevăr atât de visceral și impresionant încât pare o iluzie.

„Blaine a fost toată șmecheria”, spune și Vlad Grigorescu. „El ne-a stimulat pe toți. Am zis «Wow, cât e de tare!». Multă lume nu recunoaște, dar el a revoluționat magia în toată lumea.”

În România, magia modernă a lâncezit o vreme sub bagheta lui Leonard, fiul lui Iosefini, care a continuat tradiția tatălui. A lucrat la circ până în 1992, apoi pe cont propriu, folosind numele Iozefini. După ani buni în care a fost singurul iluzionist cunoscut din țară, după ce și-a îndepărtat încet asistenții de teamă să nu-i fure meseria, se vede astăzi, la 40 de ani, concurat de un puhoi de tineri entuziaști. Spune că e curios cât o să reziste acest nou val pe scenă. El unul a stat mai mult în umbră în ultimii ani, făcând iluzionism la nunți sau la evenimente de firmă. În toamnă și-a reluat aparițiile la televizor, ca membru al juriului în emisiunea-concurs „Clarvăzătorii” de la Kanal D, unde s-a pus în joc titlul de „Cel mai bun clarvăzător al României”.

Pe lângă Paul și Vlad, un alt nume nou este Andrei Teașcă, fost actor în trupa lui Dan Puric. Teașcă are 37 de ani și a descoperit magia după ce a plecat în Coreea de Sud acum 9 ani. Lucra la spectacole în care îmbina pantomima și dansul, dar produsul final nu i se părea suficient de expresiv. Într-o zi, căutând ceva nou pentru o scenă în care îl interpreta pe Charlie Chaplin, i-a venit ideea să folosească elemente de magie. La început a cheltuit câteva mii de euro pe trucuri care s-au dovedit inutile, dar treptat a reușit să învețe.

Portret Andrei Teașcă
Andrei Teașcă, fondatorul Teatrului de Magie.

Întors în țară, s-a întâlnit cu un alt iluzionist român, Dan Bucfing, și el școlit prin străinătate, și în 2007 au creat Asociația Magicienilor, în care sperau să adune toți practicanții din România. Din cauza unui permanent conflict de idei, cei doi s-au despărțit. Bucfing conduce în continuare asociația care, deși nu și-a îndeplinit rolul de for unificator, organizează regulat întâlniri cu iluzioniștii, dar se închide între ziduri imaginare când presa încearcă să afle mai multe despre ea. (Bucfing a refuzat să fie intervievat pentru acest articol.)

Teașcă și-a creat un proiect propriu, pe care l-a denumit Teatrul de Magie. Pentru el, magicianul trebuie să fie și actor, iar scopul lui este stabilirea unei legături intime cu publicul. Magia pe care o practică e una a spectacolelor-poveste, cu pantomimă, dans, lumini și muzică, în care trucul devine parte a unui univers. Își încheie fiecare show cu replica lui Houdin: „Magicianul nu e un clown, ci un actor care joacă un rol, cel al magicianului”. Din octombrie 2008 a adus pe scena Teatrului Nottara Magic Show, un spectacol în care i-a integrat și pe Vlad și Paul. Spre deosebire de Teașcă, cei doi tineri nu prea cred în show-urile mari, cu asistente, cutii și lumini. Dacă Teașcă investește mii de euro într-o recuzită care trebuie cărată cu mașina, ei își pot face treaba cu câteva obiecte care încap într-o geantă mică. Sunt două generații cu modele și aspirații diferite, care se străduiesc să împingă împreună lucrurile înainte, fiecare în felul său.

Iozefini nu înțelege ideea lui Teașcă de a îmbina magia cu teatrul: „N-are nicio legătură una cu alta, teatrul e teatru și magia e magie. Ce treabă are piesa de teatru cu magia? N-are nicio logică”. El crede că iluzionismul e o artă distinctă, de sine stătătoare. Nu-i place nici de Bucfing, pentru că l-a văzut la televizor învățându-i trucuri pe Răzvan și Dani. Iozefini a refuzat să se alăture Asociației Magicienilor, pentru că îi consideră „niște neica nimeni”.

Breasla iluzioniștilor români respectă diviziunile de afară: nu e vorba doar de genuri diferite, ci și de o diversitate de interpretări ale rolului magicianului, interpretări (și judecăți) care duc la certuri, nemulțumiri și ciocniri de ego. Pe lângă ele apar și pustiuri de excentricitate. După ce și-a deschis o „școală internațională de magie” în apropiere de Beiuș, un maestru pe nume Serafiny a decis să le ceară taxă jurnaliștilor care vor să afle mai multe despre el. („La mine informația se plătește”, a spus la telefon. Apoi a cerut 500 de euro pentru jumătate de pagină de interviu.)

Poate cel mai cunoscut magician din România în acest moment este Johannes, care, după ce a avut o emisiune de street magic stil Blaine, acum face trucuri extreme în emisiunea I.Real de la ProTv. S-a lăsat călcat de un compactor de 15 tone, s-a îngropat de viu și a mers pe apă într-o piscină plină cu oameni – o replică locală la reușita americanului Criss Angel. Pentru Johannes magia e imaginație devenită realitate, „un film SF care se întâmplă live chiar în fața ta, fără duble și alte tertipuri de filmare. Magia îți arată cum ar fi să poți face lucruri incredibile în viitor. E ca și cum tragi cu ochiul la ce va face omenirea peste secole. Poate vor reuși să leviteze sau să învingă moartea și să rămână tineri veșnic. Eu cred că  totul e posibil”.

Johannes nu face nici el parte din asociație. Când nu lucrează pentru emisiune, face iluzii la nunți și evenimente. Omul lui de PR spune că nu-l interesează să creeze un spectacol, pentru că „nu rentează”.

♠♠♠

truc de magie

Dincolo de toate orgoliile și fricțiunile din breaslă, stă magia.

Orice truc are ca principale componente efectul (sau ce anume se întâmplă magic: transformarea, dispariția etc.), tehnica (metoda ce permite crearea efectului) și prezentarea (semnificația pe care i-o dai efectului, ambalajul).

Să faci un truc e ca și cum ai mânui o marionetă. Poți să știi perfect să tragi de sfori, dar nu e de ajuns dacă n-o îmbraci și n-o pui să transmită ceva. Prezentarea e partea în care magicianul se introduce pe sine în actul artistic. „Să spunem că am luat un burețel și l-am făcut să dispară”, spune Paul. „Efectul magic este că a dispărut burețelul, ai făcut o scamatorie mișto, la care poate nu m-am prins. Dar poți s-o prezinți într-un anume fel, poți să-i dai o semnificație, să bagi umor pe lângă tot ceea ce faci, interacțiune cu publicul. Oricine poate să-și cumpere o cutie sau să .nvețe să facă un truc, dar foarte puțini – și asta face diferența la nivel înalt – știu să-și prezinte bine trucurile. Că trucurile-s tot alea, nu se mai inventează altele.”

Scopul magicianului este să anestezieze scepticismul și să nu lase spectatorul pradă mecanismului analitic al minții. Acolo, spune Paul, intervine prezentarea. „E o chestie foarte importantă în magie, să n-o faci ca un puzzle: uite eu fac chestia asta, ghici cum se face. Nefăcând o prezentare, asta transmiți. Trebuie să-i aduci pe spectatori într-o stare în care ei vor să creadă.”

Paul are un truc în care, stând în profil cu o țigară-n mână, face să dispară patru cărți, una câte una, pe trei variante ale melodiei Feeling Good a lui Michael Bublé. Prima dată, are gesturi relaxate și muzica curge normal; a doua oară, melodia e accelerată caricatural și mișcările lui sunt de două ori mai rapide; a treia oară, atât cântecul cât și gesturile sunt mult încetinite, într-o falsă deconspirare a trucului, în care cărțile sunt ascunse în cele mai amuzante moduri (una e îndesată în buzunar).

Tipul ăsta de prezentare face parte din personajul pe care încearcă Paul să și-l contureze. Magicianul Richard Tenace spune că iluzionistul trebuie să-și construiască un personaj despre care să știe totul: de la ce filme-i plac, la cum se îmbracă și cum merge. Acesta poate fi o extensie a omului care-l joacă, dar niciodată nu va fi omul însuși. Paul recunoaște că pe scenă el și Vlad sunt încă un colaj din personajele magicienilor pe care îi admiră. Al lui, influențat de entertainerul britanic Gazzo, este un tip simpatic, pus pe glume – uneori mușcătoare, dar niciodată jignitoare –, care punctează la luminozitate ba cu o cămașă roșie pe sub vesta neagră, ba cu pantofi de lac ca de gangster. Vlad, care are părul mai negru decât costumul pe care-l poartă mai mereu pe scenă, a împrumutat din sobrietatea lui Derren Brown și și-a clădit un personaj țeapăn, obsedat de gropița sa din obraz și, în general, de sine. Abia când îl privești de aproape în dreptunghiurile ochelarilor te prinzi că nu e chiar atât de nesuferit. Teașcă, pe de altă parte, nu are neapărat un personaj, pentru că joacă mai multe, de la un Chaplin timid, la un bărbat fatal care învârte săbii. Numele lor de scenă sunt aceleași cu cele reale, pentru că, spune Vlad, „contează imaginea pe care vrei să o dai. Şi sugerezi că nu numele este impresionant la tine, ci actul tău”. Lui i se pare ridicolă folosirea terminațiilor „-ini” sau „-oni”.

Varietatea aceasta de opțiuni în construirea actului de magie se reflectă și în recuzită. În timp ce numeroși magicieni fac variațiuni ale trucurilor cu artificii, foc sau animale periculoase, alții etalează un arsenal lipsit de fandoseli care poate fi cumpărat de la orice supermarket. Paul și Vlad cred foarte mult în înlocuirea nefirescului cu familiarul, în folosirea unor obiecte banale, care nu pot fi decât ce sunt de obicei. Niște cărți de joc normale nu atrag suspiciunea spectatorului cum ar face-o unele negre, fosforescente, foarte căutate de puștii începători. „Îmi place să fac trucuri cu un șervețel”, spune Paul, „pentru că e un șervețel, ceva ce lumea înțelege, știe ce-i aia. Chiar nu vreau să am chestii ciudate în spectacol, cum ar fi o cutie pe care scrie «MAGIC » și are steluțe multe și o baghetă în colț”.

Nevoia de naturalețe se aplică și la gestică. Nu e suficient ca magicianul să confere senzația că tot ce arată se întâmplă cu adevărat, ci trebuie, cât e pe scenă, să creadă el însuși în asta. Gesturile lui trebuie să aibă siguranța și degajarea unui tip care-ți arată cum funcționează un blender. În magie, palma nu se face pumn în jurul unui obiect, ci ascunzătoare, iar degetele se înfășoară unul câte unul în jurul lui, cu eleganță parșivă, prelungă. Nici un gest nu e brusc sau aparent nemotivat. Primul truc pe care l-a învățat Paul, transferul fals, consta în a te preface că treci dintr-o mână în alta un obiect astfel încât spectatorul să fie convins că transferul a avut loc. A lucrat zile-n șir la perfecționare.

Indiferent de concepțiile despre prezentare și tehnică, mai toți iluzioniștii insistă că metoda trebuie să rămână secretă. În anii ’90 în Statele Unite s-a iscat un scandal în breaslă când Magicianul Mascat a explicat o serie de trucuri celebre, motivându-și gestul prin dorința de a-i face pe magicieni să vină cu altele noi. Reacția generală a fost negativă, pentru că în magie, odată cu secretul trucului piere și farmecul numărului. Momentul Magicianului Mascat a ilustrat însă și democratizarea procesului de învățare. În urmă cu 50 de ani, metoda de execuție nu se putea afla decât prin perioade lungi de ucenicie pe lângă un magician și din cărți rare. Era o dezvăluire treptată, un transfer de cunoștințe ce trebuia meritat și primit cu gratitudine. Internetul a schimbat sistemul, liberalizând și trivializând secretul. Acum oricine poate avea acces la metodă – există magazine de magie, DVD -uri, YouTube. (Această liberalizare e de altfel unul dintre factorii care au dus la revirimentul fenomenului și la apariția unor performer ca Paul și Vlad.)

Penn și Teller, doi dintre cei mai dezlănțuiți magicieni ai momentului, au găsit o utilizare ironică a dezvăluirii secretului în cadrul spectacolelor, îmbinând iluzia cu comedia fără să distrugă efectul final. Cei doi se joacă cu dorința publicului de a afla secretul. Îl dezvăluie, explicând trucul pe măsură ce-l execută, însă o fac fără ca spectatorul să poată înțelege ce I s-a întâmplat. E dovada cea mai limpede a faptului că magia nu e în metodă, ci în execuție și în efectul pe care aceasta îl are are asupra minții. Unul dintre trucurile detaliate de Penn și Teller e Cups and Balls, cu bile și chiar fructe și legume de diverse dimensiuni, care apar și dispar de sub trei pahare de plastic. La început paharele sunt mate, apoi le înlocuiesc cu unele transparente și execută trucul din nou. Spectatorii sunt însă la fel de nedumeriți ca înainte, pentru că, le reamintește Teller, „ceea ce vezi se bate cap în cap cu ceea ce știi”.

♠♠♠

Magia determină creierul, ca în lipsa unor explicații raționale, să accepte, pentru o clipă măcar, imposibilul. Trucurile implică de multe ori o doză de pericol. Chiar dacă spectatorul știe că asistenta lui Teașcă n-o să pățească nimic când el va străpunge cu sabia în repetate rânduri cutia în care ea a intrat ca .ntr-o cabină de probă, tot își tine instinctiv respirația. Dacă ceva nu merge bine? Magicienii au grijă să declanșeze întrebarea asta în mintea spectatorului și să alimenteze tensiunea provocată de potențialul pericol.

Vlad are un truc cu o țepușă și cinci pahare de plastic. Când îl execută, cheamă un spectator să ascundă țeapa sub unul dintre ele, fără ca el sau publicul să știe sub care. Apoi începe să strivească pe rând paharele, apăsând zdravăn cu palma, până nu mai rămâne decât unul. Trucul poate fi cumpărat de pe internet cu 30 de dolari și vine cu un avertisment: „Acest truc este extrem de periculos și poate duce la accidentări grave. Nu încercați asta acasă”. Există pe net clipuri cu magicieni care și-au înfipt mâna în țeapă, iar Vlad se gândește să le proiecteze într-un show, ca publicul să vadă ce poate păți. De vreo opt ori a fost și el foarte aproape să greșească, dar spune că dac-ar fi să i se întâmple, ar ieși pe scenă și ar arăta cicatricea: „Uitați, asta-i de la spectacolul 23”. Ar fi o dovadă că trucul e veridic și că pericolul există.

Vlad vrea ca show-ul lui „să fie impresionant, să te întrebi ce naiba s-a întâmplat. Cu cât pare mai imposibil, cu atât eu sunt mai satisfăcut”. Vrea ca oamenii să discute până acasă și chiar a doua zi despre ce au văzut.

La ce face pe scenă, mai mult ca sigur se discută. După un spectacol recent, în care a îndoit o monedă aflată în pumnul unei spectatoare, ea și prietenii ei au studiat minute bune bucata de metal încercând să priceapă minunea. Mai e și cum-naiba-face-ul trucurilor cu cărți de joc: poate ghici atât o carte ascunsă de un spectator .ntr-un plic, cât și un evantai întreg de vreo 15 cărți – una după alta. Nimic paranormal la mijloc, susține Vlad. Doar manipulare.

În Statele Unite, cercetătorii în neuroștiințe au descoperit că iluzioniștii .nțeleg intuitiv cum funcționează creierul uman și caută să învețe de la ei cum să manipuleze atenția controlat, în condiții de laborator. Sunt studii care arată că iluziile vizuale sunt posibile pentru că, incapabil să înregistreze toată informația cu care este confruntat, creierul construiește o imagine subiectivă a realității. De exemplu, imaginea a doi oameni într-o cameră cu pereții strâmbi e percepută ca o diferență de înălțime, nicidecum ca o problemă de construcție. De această limitare se folosește și magicianul când vrea să distragă atenția spectatorului de la mișcarea pe care se bazează trucul (adică să-l îndepărteze de tehnică și să-l ducă la efect). Dacă un magician aruncă de mai multe ori o mingiuță în aer, la un moment dat poate doar să schițeze gestul aruncării, urmărind cu privirea o minge imaginară. Mulți spectatori vor fi siguri că au zărit și cu această ocazie mingea. Şi auzul poate fi înșelător. Un test arată că un simplu cerc care apare și dispare rapid de pe ecran e recepționat diferit dacă e însoțit de unul sau două bipuri. În cazul bipurilor repetate, imaginea pare să se repete și ea.

Mentaliștii folosesc cel mai des tehnici de persuasiune. Când Vlad ghicește cartea de joc pe care și-a ales-o un spectator, el face de fapt o suită de acțiuni prin care îl convinge să aleagă tocmai acea carte. Are întotdeauna pregătite scenarii de back-up, în caz că ceva nu merge bine. „Până la urmă tot iese ca mine”, spune el.

Dar să ne întoarcem la trucul cu scobitoarea, pe care Paul a fost de acord să-l divulge (pentru că nu-l consideră semnificativ și nu-l execută pe scenă).

Secretul e următorul: înainte să-ți prezinte trucul, Paul pune scobitoarea de-a lungul degetului mare și o lipește de unghie cu bandă adezivă. Se preface doar că o ia din buzunar și, îndoind degetele, o prinde ca pe o lance și ți-o aratădemonstrativ. Nu supralicitează cu bazaconii de genul „Iată o scobitoare normală”, pentru că ți-ar atrage atenția asupra obiectului, sugerând că e ceva în neregulă cu el. Când trebuie să execute trecerea din mâna dreaptă în mâna stângă, Paul lasă scobitoarea să se întindă înapoi pe dosul degetului mare, prefăcându-se că o strânge în pumnul stâng. (Creierul e păcălit pentru că e programat să decodeze gesturi conform experienței anterioare: toată lumea trece obiecte dintr-o mână într-alta.) Paul îți arată palma dreaptă goală, dovedind că a făcut transferul. Plusează în prezentarea trucului, prefăcându-se că scobitoarea îi scapă și e nevoit s-o împingă cu degetul, sau că s-a înțepat cu ea în palmă. Astfel ți se întărește în minte ideea că există într-adevăr o scobitoare acolo. Apoi, ca prin minune, palma stângă e și ea goală, iar tu ești uimit. E o serie de acțiuni naturale care, puse cap la cap, îți dau impresia că s-a întâmplat ceva ce n-avea cum să fie manevrat. Partea distractivă pentru Paul e când trebuie să decidă cum să facă scobitoarea să reapară. Poate să o frământe ca pe o bucată de aluat, să sufle peste mână sau să agite în aer o baghetă magică. Gestul î ți sugerează că magia se întâmplă chiar atunci.

Paul spune că cea mai bună descriere a efectului magiei a găsit-o la un magician care spunea că la naștere creierul e un bulgăre de plastilină netedă. Pe măsură ce creștem, absorbim tot mai multe informații care modelează acea plastilină. Expuși la magie, un lucru pe care nu-l înțelegem, devenim prizonierii unei situații în care informația nu se potrivește în niciuna din categoriile cu care ne-am obișnuit. În acea clipă, revenim la starea de copil, iar creierul la starea inițială de plastilină netedă. În acea clipă, rațiunea care ne guvernează își pierde autoritatea. În acea clipă, magia are puterea să schimbe modul în care percepem lumea. ♠

Cum am fost fermecată

La un show susţinut la Teatrul Nottara astă‑vară, Vlad Grigorescu m‑a chemat pe scenă.
Teoretic, ştiam cum decurge numărul; îl mai văzusem odată. M‑a întrebat dacă ştiu câte cărţi sunt într‑un pachet. 52. Dacă ştiu câte cărţi se aseamănă. Nici una. Părea surprins de cunoştinţele mele. A răsfirat pachetul, cerându‑mi să aleg o carte, şi eu am pus degetul pe două. Pe una a scos‑o uşor la înaintare, lăsând‑o pe cealaltă mai în spate. Am ales‑o pe cea pe care mi‑a servit‑o. M‑am uitat la ea: popă de inimă neagră.
Apoi, Vlad mi‑a zis să aleg patru persoane din public. Cu reflectorul bătându‑mi drept în ochelari, am chemat arătând cu degetul. Le‑a dat şi lor pachetul, au ales şi ei câte o carte. După ce ne‑a dat târcoale cu priviri lungi, Vlad a cerut ca cei care‑şi vor auzi cărţile să se ducă la loc. A turuit cinci, ghicindu‑le pe‑ale celor patru spectatori. Nu şi pe a mea. Ceilalţi au mers la loc, iar eu am rămas pe scenă, convinsă că i‑am stricat trucul şi că nu o să mai vrea să vorbească cu mine pentru articol. Vlad nu părea gata să renunţe. A început să‑mi pocnească din degete în jurul capului, când în stânga, când în dreapta, emiţând varii concluzii despre carte: E roşie. E mică. Eu mă uitam cu încăpăţânare în faţă, să nu mă dau de gol.
Cu misterul cărţii neelucidat, m‑a trimis la locul meu. În timp ce spunea că i‑ar fi fost imposibil s‑o ghicească, s‑a întors cu spatele la public, de parcă s‑ar fi ruşinat de micul lui eşec. Lumea a început să râdă. Lipit pe spatele sacoului era un popă de inimă neagră uriaş.
– Gabriela Piţurlea

Magia Cristinei

Cristina Strecopitov are 19 ani şi e studentă în anul I la actorie. A debutat ca magician la sfârşitul lui octombrie în „Xtreme Magic Show”, spectacol în care face mentalism şi trucuri cu cărţi.

Portret Cristina Strecopitov

De ce te‐ai făcut magician?
Am decoperit această lume atunci când am devenit asis‐ tenta lui Andrei Teaşcă. Tot lucrând alături de el am vrut mai mult. Acum o jumătate de an am început să lucrez cu un pachet de cărţi, am văzut că‐mi ies trucurile şi am înce‐ put să studiez mai mult: ma‐ nipulaţii de bile, de monede şi sfori. Andrei mi‐a dat şi nişte DVD‐uri şi cărţi şi am început să exersez şi singură.

Cât timp exersezi pe zi?
Zilnic cam 8 ore, câteodată şi 12. La început e bine să exersezi în fiecare zi pentru că aşa îţi formezi mâna.

Cum ai ajuns magician aşa de repede?
Fac nişte sacrificii, nu mai ies afară cu prietenii. Exersez toată ziua şi în felul ăsta normal că promovezi. Dacă tot exersezi, ajungi mai repede la nivelul altora care lucrează doar trei ore pe zi.

De ce ai ales să faci mentalism?
Mi se pare ceva diferit de ce‐ lelalte părţi ale magiei, îţi dă o notă de mister. Este frumos să citeşti gândurile oamenilor, să controlezi mintea lor.

Ce îţi place la magie?
Totul. N‐are cum să nu‐ţi placă magia, de la iluziile mici până la cele mari. Poţi crea imposibilul, poţi zbura, levita, dispărea, reapărea, exact ceea ce un om obişnuit nu poate să facă. Sunt trucuri prin care reuşeşti să visezi şi să‐i faci pe oameni să viseze.

Care ţi se par cei mai tari magicieni?
David Copperfield, Lance Burton, Banachek, Max Maven. Dintre femeile‐magician, îmi plac Juliana Chan şi Roxanne.

Unde speri să ajungi?
Să fiu mai bună, să mă întrec pe mine. Dacă deocamdată nu am concurenţă în România pentru că nu există şi alte femei‐magician, o să concurez cu mine. Acum fac spectacol împreună cu Andrei pentru că încă nu pot să mă descurc singură, dar peste doi ani sper să am spectacolul propriu.

Diferă în vreun fel prestaţia unei femei‐magician de cea a unui bărbat‐magician?
Mi se pare mai impresionat să vezi o femeie care face manipulaţie de cărţi decât un bărbat, pentru că nu există multe femei‐magician în lume. Femeile au şi o notă de senzualitate, o privire anume, gesturi diferite.

Prin ce diferă de ţinuta unei femei‐magician de cea a unei asistente?
Asistenta este mult mai sexy. Magicianul nu trebuie să fie atât de sexy, pentru că oame‐ nii trebuie să se uite la trucuri, nu la picioare sau la decolteu. Este o ţinută mai decentă, dar trebuie să fie şi un pic de sexy.

Cum vrei să iasă oamenii de la spectacolele tale?
Să iasă surprinşi, bine dispuşi şi să dorească să mă vadă din nou. Aş vrea să‐şi schimbe pă‐ rerea despre magie, pentru că unii oameni sunt puţin supersti‐ ţioşi şi nu sunt de acord cu ma‐ gia, eu aş vrea să vadă magia ca pe o artă de spectacol.

– Interviu de Ani Sandu


Actualizare: Cinci ani mai târziu (DoR #18)

În DoR #1 am scris despre generația tânără de iluzioniști din România. Unul dintre ei era Vlad Grigorescu, ulterior finalist la Românii au talent. Grigorescu tocmai a terminat un turneu național cu Imposibil, un show pornit de la întrebarea: „Putem prezice viitorul?”

Interviu de Gabriela Pițurlea.

Ce e diferit după Românii au talent?
Înainte, aveam același număr de spectacole, prin aceleași locuri din țară. După, a crescut numărul de spectactori, mi-e mult mai ușor să aduc oamenii în sală și diferența e că după show-uri lumea se adună la coadă la poze și la autografe.

Publicul s‐a schimbat în vreun fel în ultimii ani?
Publicul cred că s-a schimbat în România cu totul. Oamenii au început să înțeleagă ce e magia de când a devenit populară la televizor. Și-au dat seama cu ce se mănâncă, și au înțeles că pot să lase garda jos, că nu li se întâmplă nimic.

Cum mai e scena magiei din România? Au apărut nume noi?
Au apărut mulți. Într-o zi ne-am întâlnit la o cafenea și cred că eram vreo 30. Și n-a fost ceva mega-organizat. Sunt puțini magicieni care fac show-uri de turneu, cu bilet. Marea majoritate fac show-uri la evenimente private. Unii au încercat în săli mai mari și au văzut că nu merge. Într-o sală mare s-ar face niște producții mai mari și mai bine puse la punct. Dar încă nu se poate și nici nu iese lumea la spectacol.

Câți oameni ai, de obicei, la spectacole?
În funcție de loc, pot să am între 50 și 200-300 de oameni. De obicei orașele mici merg foarte bine, pentru că acolo, când are loc un show de genul ăsta, chiar e un eveniment, și oamenii îl apreciază. În Chișineu-Criș [un oraș din Arad] organizatorul a adus scaune de acasă.

Ți s‐au mai schimbat idolii din domeniu?
Nu s-au mai schimbat, ci s-au întărit. Am fost de curând să-l văd pe David Copperfield live în Vegas și după aia am vorbit singur două zile.

De ce?
În primul rând experiența. Oamenii nu fac încă diferența între ce e la Tv și ce e live. Eu cred că magicienii într-adevăr buni se văd live. Degeaba e Dynamo megastar și înnebunește lumea când apare, că el live tot trucurile pe care le fac puștii de 17 ani de la noi le face. Pe când dacă te duci la un show precum al lui David Copperfield sau Derren Brown sau Penn & Teller și înțelegi ce înseamnă momente bine construite și puse în scenă, îți schimbi cumva părerea despre cum trebuie abordată magia.

A fost ceva anume care te‐a marcat la show‐ul lui Copperfield?
E un moment foarte complex pe care mi-e greu să-l povestesc. Oamenii normali pot să zică: la Copperfield a fost un moment în care a luat 20 de oameni din sală, i-a acoperit cu o pânză și au dispărut instant și au apărut pe ultimul rând din sală. Asta povestesc oamenii normali, dar nu ăla e lucrul care m-a impresionat pe mine personal. Ce m-a impresionat pe mine e chestia aia complexă din spate.

Ții legătura cu Paul Lungu, fostul tău partener de scenă?
Paul a fost plecat pe vas de croazieră vreo doi ani, unde a făcut close‐up magic și acum s-a întors și a închegat un show nou. În principal, la noi, unul e consultantul celuilalt. E singura părere în care am încredere.

Ai trucuri la care ai renunțat?
Spre exemplu, nu mai îndoi furculițe, un truc care a devenit foarte popular.
Totul e mult mai bine pus la punct, mult mai comercial și în același timp e cu un pas înainte de ce se așteaptă oamenii să fie, că asta e important, să-i surprinzi pe oameni. În show-urile vechi aveam niște chestii care nu erau neapărat originale. În show-urile noi am momente originale sau, dacă folosesc trucuri care există deja, le prezint într-un mod original, tocmai pentru că vreau să fiu eu acolo, vreau să știu că aplauzele alea sunt ale mele.


Acest articol apare și în:


Comentariile sunt închise.