Cum schimbi o școală? Prin colaborare și ascultare

De Georgiana Ilie
Fotografii de Mircea Reștea
15 iulie 2021

un elev desenează o planșă despre încredere

Un program educațional pornit din Cluj pariază pe dezvoltarea încrederii între adulți ca soluție la problemele din sistemul de educație.

Pereții Liceului Teoretic „Pavel Dan” din Câmpia Turzii doar ce au fost zugrăviți în alb. Școala trece printr-o renovare generală și interiorul clădirii cu trei niveluri, construită în anii ’50, e aproape finalizat.

După mai mult de un an de liniște, în care doar profesorii au mers pe aceste holuri și au predat online în clasele goale, renovarea nu e singurul semn al revenirii la normal. La început de iunie, copii cu măști aleargă pe holurile lungi, cu ferestre noi și luminoase. Alții, fără mască, stau în grupuri în curte sau joacă fotbal pe terenul îngrădit, cu covor tehnic verde. Departe în spatele lor, țevi, BCA și alte materiale de construcție așteaptă să le vină rândul la îmbunătățirea școlii.

Școala se vede și se aude.

E o priveliște pe care directoarea Cristina Popa nu știa când o s-o mai vadă. A fost cel mai greu an din cariera ei, cu „îngrijorări, neîncredere și teamă de boală”.

E o femeie minionă și calmă. Are 53 de ani și obișnuiește să facă mici pauze înainte să vorbească, pare să-și cântărească bine cuvintele. Tocmai a împlinit cinci ani de când e la conducerea școlii, iar înainte a fost director adjunct alți cinci. E profesoară de franceză, născută și crescută în Câmpia Turzii.

Cristina Popa în fața liceului Pavel Dan
Cristina Popa, directoarea Liceului Teoretic Pavel Dan din Câmpia Turzii (Cluj), spune că ultimul an „ne-a scos mai mult la lumină vulnerabilitățile și trecutul emoțional”.

Până în 2008, a predat la celălalt liceu din oraș, Colegiul Tehnic „Victor Ungureanu”. (Rezultatele examenelor naționale arată că e o diferență de nivel academic între cele două: la Pavel Dan se intră cu medii peste 7, în timp ce la colegiul tehnic rămân locuri libere la admitere.) În fiecare zi răspunde de aproape 1.000 de copii din orașul de 20.000 de locuitori.

Pentru că nu au nici probleme deosebite, nici nu dau olimpici pe bandă, Popa spune că sunt „o școală normală într-un oraș normal”.

Chiar și în condiții de pandemie, cu predat online și oboseală cât cuprinde, au avut rezultate bune: nici elevii, nici profesorii nu au abandonat școala. (La nivel național, aproape 300.000 de copii nu au avut acces la educație online, ceea ce a crescut riscul de abandon; numărul profesorilor care au demisionat a crescut de la 264 în anul școlar precedent la 375.) La început de iunie, emoțiile ei cele mai mari erau legate de finalul de an, pentru că nu știa încă dacă au lucrat la matematică și la limba română suficient pentru a trece examenele naționale. La început de iulie, când media la Evaluarea Națională a ieșit 7,39 și rata de promovare a Bacului, peste 80%, avea să spună că au fost și ani mai buni.

Dar nu în note a măsurat Popa anul ăsta. „Am vrut ca relațiile dintre oameni să fie în regulă.”

Și aici Liceul Pavel Dan nu mai e o „școală normală”. În 2020, când se vorbea doar despre digitalizare și predare online, școala a făcut un pariu în altă direcție: a intrat în programul Școala Încrederii pentru a sprijini profesorii să aibă relații sănătoase unii cu ceilalți, pentru că doar așa pot să-și sprijine cu adevărat elevii. Adică să-și înțeleagă emoțiile și reacțiile, să găsească resurse să depășească perioadele stresante, să aibă încredere unii în ceilalți și să se ajute.

„Dacă tu ca adult nu ai resurse emoționale”, spune Popa, „nu ai cum să ajuți copiii să se dezvolte”. Asta e teoria din spatele programului și ăsta e pariul pe care îl face Popa, alături de alte câteva zeci de școli din România. Crede că rolul profesorului nu e doar să transmită cunoștințe, ci să formeze viitorii cetățeni și să contribuie la construirea unei comunități mai puternice, iar primul pas este să fie profesorul sănătos emoțional, ca să câștige încrederea copilului din fața lui.

„Ei, copiii, pot deveni orice doresc”, spune. „Dar e important să aibă adultul lângă ei, să-i susțină.”

În primul an de program a învățat și ea, ca lider, să-și facă din sentimente ghid, nu fitil, și s-a simțit „eliberată de frici și angoase”. Uneori a fost dureros, dar călătoria a meritat; școala a putut astfel face primul pas spre a fi un loc mai sigur pentru copii. Dar mai au mult de lucru.

Avem o problemă cu încrederea în ceilalți

Școala Încrederii pornește de la o realitate îngrijorătoare, pe care trei oameni și-au propus să o schimbe. Trăim într-o societate cu unul dintre cele mai scăzute procente de încredere socială – doar 7% dintre români cred că „cei mai mulți oameni sunt de încredere”, conform celui mai recent World Values Survey, din 2014. Avem cel mai mic procent chiar și între celelalte țări fost-comuniste, care stau între 13 (Serbia) și 28 (Ungaria). La nivel mondial, doar Columbia, Ghana, Zimbabwe, Brazilia și Filipine au mai puțin. La capătul celălalt sunt suedezii, cu 60%.

Ideea de bază e că fără încredere oamenii nu se sprijină, nu construiesc împreună și nu se implică în viața cetății. Iar încrederea, cred fondatorii, poate fi educată.

O elevă desenează pe un balon
Procesul de creștere a încrederii nu e atât despre acumularea de cunoștințe, cât despre cum se atașează acele informații pe credințele fiecărei persoane. (Imagine din arhiva proiectului.)

Domnica Petrovai, psihoterapeut și psiholog clinician, a creat Mind Education, o companie de servicii psihologice pentru echipe, și Școala pentru Cuplu, un program dedicat îmbunătățirii relațiilor de familie. Are 47 de ani și doi copii. Spune că acest proiect este „rezultatul unui parcurs personal” care a început cu primul loc de muncă, într-o casă de copii în anii ’90, la care s-au adăugat nenumărate interacțiuni cu profesori, părinți și școli de-a lungul a peste 25 de ani de carieră. Petrovai și-a dat seama pe parcurs că „nu e suficient un training, nu e suficient să fie educați câțiva, trebuie să facă efort toți cei din jurul unui copil”.

Ruxandra Mercea e directorul Transylvania College din Cluj. Are 37 de ani și patru copii. A văzut propria școală transformându-se când copiilor le-a fost bine și în familii, și la școală, și și-a spus: „Mie mi-e bine, dar copiilor cu care cresc copiii mei cum le e?”.

Ciprian Ghișa e profesor de istorie și directorul liniei în limba română a Transylvania College. A fost profesor în sistemul de stat și și-a jurat că nu se mai întoarce la catedră, dar la Transylvania a găsit un loc în care a putut să folosească atât experiența de manager, cât și pe cea de profesor, pentru a crea o cultură organizațională mai eficientă și mai constructivă. Are 44 de ani și trei copii și vrea să vadă mai mulți lideri printre directorii de școli publice.

Toți spun că Școala Încrederii, pe care o coordonează împreună, este „o completare de vise”. Dar au ajuns aici pentru că mai întâi s-au confruntat cu o criză.

Mercea este fiica fondatorilor Transylvania College, una dintre cele mai cunoscute școli private din țară, pe care au creat-o în anii ’90 și căreia i-au obținut certificare Cambridge în 2010.

portret cu Ruxandra Mercea
Ruxandra Mercea nu vede Transylvania College și Școala Încrederii ca pe două lucruri separate. „Fără Școala Încrederii, nici celor de aici nu le-ar fi bine în viață.”

După câțiva ani în care a avut diferite poziții administrative, Mercea a preluat conducerea școlii în 2013 și a realizat că a moștenit o cultură organizațională abuzivă. Școala era un mediu punitiv (pedepsele erau considerate instrument educațional), copiii erau etichetați (prost, rău, leneș, copil-problemă) și comparați („de ce nu poți fi și tu ca X?”), profesorii dădeau vina pe părinți și pe copii, părinții dădeau vina pe profesori.

A vrut să schimbe asta și a adus psihologi organizaționali, instrumente de construire a echipelor, resurse la care avea acces în rețeaua de școli Cambridge. În câțiva ani, lucrurile păreau să fie pe un făgaș bun: nu se mai țipa, profesorii își rezolvau neînțelegerile, ascultau copiii.

Până când, în 2016, Mercea a fost chemată la școală pe care o conducea „în calitate de mamă”. I s-a comunicat că fiica ei de șase ani nu vrea să scrie, nu e atentă la ore, nu citește. „M-a demontat și ca mamă, și ca director”, își amintește. A dus copilul la specialiști, nu a reieșit niciun diagnostic de tulburare de învățare. Nu înțelegea unde greșește, dar îi era clar că nu fetița din fața ei era de vină.

Atunci i-a venit ideea să o roage pe Domnica Petrovai să facă un audit al culturii organizaționale. Rezultatele au fost dezastruoase: în ciuda tuturor cursurilor și experților, comportamentele abuzive existau în continuare, la nivel mai subtil. De exemplu, etichetele nu se mai puneau în rapoartele către părinți, dar li se spuneau verbal copiilor. Și problema cea mai mare, cauza tuturor relelor, era neîncrederea. De asta copiii veneau cu teamă la școală, nu spuneau când au o problemă, nu înțelegeau de ce trebuie să facă ceva. Nu aveau încredere în adulți, cum nici adulții nu aveau încredere unii în ceilalți.

Au căutat o rezolvare. Și-au dat seama, spune Petrovai, că soluția nu poate veni din exterior. Au organizat întâlniri cu toți adulții din viața fiecărui copil (părinți, bunici, îngrijitori, terapeuți, profesori) și au început să lucreze la un limbaj comun despre nevoile lui. I-au ajutat să realizeze că nu există copil sau familie-„problemă”. Au reușit să-i facă pe părinți și profesori să aibă încredere unii în alții pentru binele copilului, să nu se mai critice reciproc, ci să se sprijine. În paralel, profesorii au făcut cursuri și consiliere ca să lucreze la propria lor sănătate emoțională.

Nu au avut toate răspunsurile din prima – au încercat diferite soluții, de la a aduce psihologii permanent în școală, la a încerca să lucreze cu terapeuții copiilor (era o modă în școală, spune Petrovai, să trimiți copiii la terapie) – dar cele mai bune rezultate le-au avut când au ajutat toți adulții să aibă un limbaj comun despre copil. Echipa Domnicăi Petrovai a măsurat periodic cum se schimbă modul de raportare la copii și cum adulții devin tot mai capabili să aibă conversațiile dificile pe care înainte le evitau. Părinții au început să participe mai mult la activitățile școlii.

După doi ani au putut spune că au dispărut pedepsele și etichetările și că mediul s-a schimbat dintr-unul punitiv într-unul sigur și bazat de încredere –, dar și că e un proces care trebuie să continue.

Au văzut cum a plecat frica din școală. „Dacă le zic copiilor mei mai mari [inclusiv fetiței care fusese etichetată „copil-problemă”] «scoateți o foaie de hârtie», o scot liniștiți și așteaptă să vadă ce vreau să facă cu ea”, spune Mercea. „Nu asociază deloc cuvintele astea cu frica de lucrare de control pe care eu o am și acum.”

Cum faci o soluție care a funcționat într-un loc să funcționeze peste tot? 

După ce au văzut cum s-a schimbat Transylvania College, cei trei au început să se gândească cum pot să dea mai departe ce descoperiseră.

Programele din educație se concentrează de 30 de ani pe dezvoltarea aptitudinilor de predare a materiei. Dar avem în continuare rezultate proaste la testele internaționale tip PISA sau TIMMS, doar între 30 și 40% dintr-o generație promovează Bacul și relațiile dintre profesori, părinți și elevi sunt teribile (recent, peste 32.000 de oameni, dintre care mulți profesori, au semnat o petiție care cere pensionarea cadrelor didactice la 55/57 de ani, pentru că „75% dintre copii au probleme de comportament”).

Petrovai spune că a fost marcată de câțiva profesori pe care i-a cunoscut ținându-le cursuri în anii ’90 și care 20 de ani mai târziu i-au spus că „sunt deznădăjduiți de cât de puțin progres văd în viața lor după sute de cursuri”. „Competențele-cheie reale”, spune psihoterapeuta, „sunt acelea de a purta conversații dificile și de a crește în relație cu cei din jur, pentru că noi depindem de coreglare” – adică ne este bine doar când ne este bine cu ceilalți.

portret cu Domnica Petrovai
Domnica Petrovai vrea să ajute profesorii și părinții să colaboreze pentru că doar așa pot crește copii care să aibă, ca adulți, relații romantice și de prietenie sănătoase.

Mercea e prima care să recunoască că schimbarea a fost posibilă în școala ei și pentru că și-a permis să aducă specialiști și să testeze soluții. Cu atât mai mult crede că e datoria ei și a școlii să dea mai departe ce știe, chiar dacă încă nu are toate răspunsurile. Trebuie să ieșim din paradigma că mie și familiei mele ne e bine, restul să se descurce, spun și Mercea, și Petrovai, și Ghișa de mai multe ori, cu aproape aceleași cuvinte. Niciun om nu e o insulă și binele meu depinde de binele celor din jur.

Așa că și-au împărțit responsabilitățile. Petrovai, împreună cu echipa ei de la Mind Education, a început să lucreze la o metodologie pe cinci ani, o perioadă considerată ideală pentru a crea schimbare de mentalitate. Programul are costuri mari – anul următor, de exemplu, dacă vor să aibă 100 de școli, vor avea nevoie de un milion de euro – și Mercea și-a asumat responsabilitatea de a obține banii pentru el din sectorul privat și să se asigure că proiectul nu-și va pierde viziunea în timp („e proiectul vieții mele”). Ghișa a adus componenta academică – o echipă de cercetători de la Universitatea Babeș-Bolyai, care să măsoare științific progresul – și se ocupă de relația cu școlile.

Planul pe termen lung este ca soluția aceasta să devină politică publică și să fie implementată în toate școlile din România. Până atunci, echipa trebuie să dovedească că poate să funcționeze până în 2030 în 1.200 dintre cele aproximativ 6.200 de școli din țară.

Ciprian Ghișa în sala de clasă
Ciprian Ghișa spune că un director de școală nu e doar un administrator, ci „coordonatorul unui proces de învățare”, și vrea să-i ajute pe cei din program să fie conștienți de puterea și influența lor.

Școala Încrederii vrea ca în viața fiecărui copil să existe un loc în care se simte în siguranță. Pentru că uneori locul acela nu poate fi acasă, e important ca școala să fie spațiul care îl ascultă, îl încurajează, îl crede, îl protejează de rău. Un loc unde nu e desconsiderat, descurajat, umilit, agresat.

Viața unui copil depinde de adulți. De aceea are nevoie de siguranță: ca să nu fie copleșit de frică și să nu-și folosească toată puterea pentru a se apăra de lume; să o folosească pentru a face parte din ea. Un copil crescut în siguranță e un copil care știe că e mereu apărat de cineva, ia viața în piept cu curaj și acordă încredere cu discernământ, pentru că are suficientă încredere în el. Unul care e mereu în gardă va crește neîncrezător, în lume și în el însuși, ar putea fi victima unor abuzatori, care ar putea profita că nu are cui să spună ce i se întâmplă, și va trăi cu teamă de ceilalți.

Așa își propune să producă schimbarea Școala Încrederii: în primul an, profesorii și directorii învață despre ei înșiși și să se echilibreze emoțional. În al doilea, încep să-și asume schimbarea comportamentală și definesc „povestea școlii” – valorile și misiunea. În al treilea și al patrulea, implică părinții și restul comunității în viața școlii. În al cincilea, școala își asumă complet procesul: face un plan, îl implementează și este evaluată la final. Dacă indicatorii de încredere, autonomie și stare de bine au crescut și monitorizarea arată că școala a devenit un loc sigur, primește eticheta (bună, de data asta) de Școală a Încrederii.

Până să-i dea drumul, echipa a testat mai multe practici de creștere a încrederii în două școli speciale și două colegii tehnice din județ. La Colegiul Tehnic „Anghel Saligny”, elevii au creat o cameră de relaxare unde se joacă, își lasă mesaje pe cărți poștale sau citesc. La Școala Gimnazială Specială din Huedin, pentru că profesorii sunt mai calmi și mai siguri pe ei, și copiii au devenit așa și nu se mai lovesc, care era o problemă constantă înainte. Au văzut că practicile prind în școli cu mult mai multe provocări decât școlile tipice, spune Ghișa, și asta le-a dat încredere că se poate oriunde.

Tot în perioada de pregătire a programului au lansat un curs de leadership pentru directorii de școli de stat care voiau să învețe metodologia Leader In Me a lui Stephen Covey. Principiile Leader In Me spun că directorul trebuie să învețe constant, să privească familiile drept parteneri ai școlii, să cultive continuu echitatea și starea de bine și să prioritizeze educația de calitate pentru toți. Așa definește Mercea acum un director bun, pentru că și ea a găsit în metodologia asta multe răspunsuri pentru dilemele ei de director, despre cum să motivezi oamenii, cum să asculți, cum să creezi standarde comune.

Cristina Popa, directoarea din Câmpia Turzii, a fost și ea printre directorii Leader In Me. Când, la începutul lui 2020, au fost invitați să se înscrie în Școala Încrederii, știa deja că promisiunea programului era să schimbe relațiile din școală și a simțit că acest lucru le-ar permite profesorilor să se dezvolte personal, sub îndrumarea unor oameni pe care ea îi admira.

Primul an, de la evitare la deschidere

Cele 54 de școli din prima promoție sunt în majoritate din Ardeal și în egală măsură din rural și urban. Sunt grădinițe, școli generale, licee, colegii tehnice, colegii naționale – în total, aproximativ 2.500 de profesori și 25.000 de elevi.

La începutul anului au măsurat starea de bine, autonomia și încrederea și au observat, surprinzător, că și în școli urbane cu resurse financiare mari, și în rural, sunt cam la fel. Ba chiar sunt marginal mai bune în rural, unde comunitățile sunt mai închegate și oamenii au mai multă încredere unii în alții. Asta le-a întărit convingerea, spune Petrovai, că „starea de bine și sănătatea mintală nu depind de dotările școlii, ci de comportamentul adulților”.

Harta școlilor înscrise în proiect
Peste 280 de școli s-au înscris la începutul verii pentru a doua promoție a programului. 55 vor fi selectate și anunțate în august. (Imagine din arhiva proiectului.)

Primul an, la Liceul Pavel Dan și în celelalte școli din program, a însemnat întâlniri și cursuri care să-i ajute pe profesori să dobândească mai multă autonomie și încredere. Raul Lupaș, psiholog clinician, spune că au început prin stabilirea unui limbaj comun: „Pasul inițial a fost conceptualizarea unor termeni: ce e starea de bine? Ce o influențează? De ce avem nevoie de încredere? La ce ne ajută?”.

Apoi au analizat ce influențează starea de bine: „Sănătatea mea mintală depinde profund de cum mă simt biologic, care ține de niște practici: cum mănânc, cum dorm.” Abia apoi au vorbit despre emoții și funcțiile lor, despre erorile de gândire care afectează relațiile cu ceilalți, despre cum să obții și să menții starea de bine (să fii recunoscător, să dai și să primești feedback). 

După cinci astfel de cursuri, la care au participat profesori din mai multe școli (fiecare terapeut are în grijă un grup de 5-7 școli), psihologii au răspuns direct întrebărilor lor. De cele mai multe ori, s-au referit la conflicte pe care nu știau să le rezolve. În plus, au înregistrat o serie de cursuri pe o platformă închisă, sinergie.ro, unde profesorii și directorii au putut să le urmărească gratuit timp de un an, ca să-și consolideze informațiile.

Directorii, care au un modul de învățare de 10 zile întins pe un an întreg, au reușit să se vadă fizic de două ori în 2020, și să învețe despre filosofia programului și despre ce pot face ca lideri pentru echipele lor. Directoarea Cristina Popa spune că a avut două momente de revelație: când l-a auzit pe Ghișa spunând: „Ce te împiedică să faci ce vrei să faci? Ești sigură că piedica nu e doar în mintea ta?” și când Petrovai le-a vorbit despre miza conversațiilor dificile, aceea de a păstra relația cu cel din fața ta, nu de a avea dreptate. Ultima întâlnire, despre etapele de dezvoltare psihologică a copilului, a fost în aprilie 2021.

După un an, Popa spune că reacțiile din școală au fost așa cum le-a prevăzut Ghișa: „25% s-au implicat de la început, 50% au așteptat să vadă ce se întâmplă și 25% nu sunt deloc interesați”. Deocamdată, cel puțin. În școală s-a format deja Echipa Încrederii, în care au intrat 30% dintre profesori, adică cei care au făcut cursurile de-a lungul anului. Fac schimb de cărți, vorbesc pe grupul de WhatsApp și, mai ales, au organizat, pe 13 mai, un eveniment care a implicat toată școala: Ziua Încrederii.

Copiii au scris pe post-it-uri și pe baloane ce înseamnă pentru ei încredere (iubire, siguranță, sprijin, printre altele), în cine au încredere (mama, tata, rudele, profesorii, colegii) și au folosit cuvântul „încredere” în propoziții („Am încredere că o să reușesc”, scria pe un bilețel).

O pagină de caiet tip unu pe care scrie "Eu am încredere în: mami, tati, Alexandra, doamnele învățătoare".
„Încrederea e vitală pentru sănătatea mintală a oamenilor”, spune Raul Lupaș. „Sunt studii care ne arată că performanța, apartenența, calitatea vieții cresc în momentul în care relațiile de la școală sunt de încredere .” (Imagine din arhiva proiectului.)

Și nu s-a întâmplat doar aici. În alte locuri, au desenat pe pereți povestea școlii sau au făcut activități în aer liber. Pentru fondatori și psihoterapeuți, a fost prima dovadă că profesorii au integrat la nivel personal valorile programului și că se simt confortabil să spună cu voce tare cuvintele-cheie. Pentru profesori, ca și pentru Popa, a fost un prim prilej de joacă și veselie după un an fără copii, dar și pentru a testa cum primește comunitatea schimbarea de limbaj.

Pe pagina de Facebook a liceului, unde au pus fotografii și filmulețe din ziua aceea, părinții au dat zeci de share-uri. Chiar dacă nu au voie în școală din cauza pandemiei și nici procesul nu a ajuns la ei încă, Popa i-a ținut mereu la curent cu faptul că școala face parte din program și ce învață profesorii.

Spre finalul anului de studiu, a recunoscut schimbarea. Profesorii au învățat să ceară ajutor, să nu o ia personal dacă un copil nu deschide camera (și să încerce să afle separat ce se întâmplă acasă), să aibă față în față discuții pe care altă dată le-ar fi evitat, să-și stăpânească mai bine reacțiile, să pedepsească mai puțin, să asculte mai mult. O profesoară i-a spus chiar că și-a regăsit entuziasmul de la începutul carierei.

Ei i-a fost mai ușor să aibă conversații dificile – cele în care trebuia să corecteze un comportament sau să aplaneze un conflict. Dacă înainte îi era teamă de confruntări, acum spune că „poți să crești dintr-un context dificil, să ieși mai bun”.

Evoluție cu viteze diferite

Dar nu peste tot a fost așa. În unele școli, profesorii nu au deschis suficient (sau deloc) cursurile online, și asta se vede în statisticile platformei. Nu s-au ținut de întâlnirile cu coach-ul. Nu s-au adunat suficienți pentru a forma Echipa Încrederii (trebuie să însumeze cel puțin 25% dintre cadrele didactice din școală).

Aproape de finalul anului, echipa programului a evaluat indicatorii aceștia și au decis că doar 20 dintre școli sunt pregătite să intre în anul următor. Alte 20 pot repeta anul, dacă doresc, iar celelalte 14 părăsesc programul, cu posibilitatea de a reveni în următorii doi ani. Pentru Domnica Petrovai, a fost o dezamăgire: și-a dat seama că progresul e mai lent decât au planificat.

Diferența vine din cât sprijin a oferit fiecare director procesului, spune Ghișa. Și nu înseamnă neapărat că cei care și-au înscris școlile și-au pierdut motivația pe parcurs: la începutul anului, au fost schimbați din funcție 25% dintre directorii cu care au început (o mișcare care se întâmplă recurent după alegerile parlamentare, când se schimbă și conducerile inspectoratelor județene, numite politic). Nu peste tot noii lideri au fost interesați de program pentru că li s-a părut că profesorii sunt prea încărcați de predarea online, n-au avut timp să se vadă cu echipa ca să înțeleagă filosofia programului sau au vrut să păstreze statu-quo-ul pentru că era mai simplu. Așa că nici profesorii, dacă nu erau convinși de proces, nu și-au mai dat interesul.

La Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, unde directorul Vasile Mih a murit de COVID în octombrie 2020, programul a continuat pentru că suficient de mulți profesori s-au implicat de la început. Au format Echipa Încrederii și și-au asumat că vor duce procesul mai departe. Când a venit directorul interimar, un profesor din afara școlii, i-au explicat ce înseamnă Școala Încrederii pentru ei și că vor să continue – și acesta nu s-a opus, așa că școala intră în anul al doilea.

A promovat și Școala Gimnazială nr. 2 din Gherla, jud. Cluj, unde directoarea Liliana Pop, o profesoară de engleză în vârstă de 57 de ani care vorbește cu mândrie despre colegii și elevii ei, a încurajat profesorii să schimbe paradigma de la „premii și olimpiade” la „să venim cu bucurie la clasă, că se vede imediat”. Orele încep acum cu întrebarea „cum te simți azi?” și se încheie cu obiceiul de a spune un lucru pozitiv despre oră sau întreaga zi. Pereții școlii au fost pictați de învățătoare cu valorile și simbolurile pe care le-au ales împreună să-i reprezinte. Copiii de aici vin din toate satele din jur și din comunitățile romă și maghiară. Mulți au părinții plecați să lucreze afară. Pop vrea ca școala să fie un loc sigur pentru ei pentru că știe că în unele familii nu prea se simt în siguranță.

O inimă de hârtie pe care scrie "Nimic nu-i mai plăcut decât să știi că-ți datorezi totul ție".
După primele cursuri cu terapeuți, unii profesori le-au spus că și-au dat seama că emoțional au rămas copii: se simt lipsiți de putere și dau vina pe alții pentru problemele lor.

La fel, Colegiul Național „Emil Racoviță” din Iași intră și el în anul al doilea al programului. Aici, spune Ghișa, provocarea e de alt tip: competitivitate și critică exacerbată. Bucuria lui a fost să vadă că școala, care are ca misiune declarată „excelența în educație”, a început să discute cum poate să redefinească acest concept ca să nu mai însemne doar performanță academică. Adică să nu mai măsoare doar notele de 10, ci și spiritul de echipă, inițiativa, curiozitatea sau progresul de la nota 6 la nota 8. „Reușim să-i facem să se gândească la asta.”

După primul an de lucrat în școli, fondatorii și terapeuții au înțeles mai bine cât de profunde sunt credințele și practicile care îi împiedică pe profesori să aibă încredere în ceilalți. Nu vor să vorbească despre concepte stigmatizante, precum depresia; spun că nu simt teamă; vor să învețe să aibă conversații dificile, dar vor să fie ușor; vor să iasă învingători în dispute, nu să asculte; femeile se subevaluează mai mult și transmit asta și elevilor; există o ruptură majoră între profesori și părinți; au grad mare de dependență față de superiorii ierarhici (nu au inițiativă de teamă că vor fi refuzați; se plâng mereu că e mult, e greu); sunt deseori în lupte de putere cu copilul (vor să-i arate „cine e șeful”).

„Sunt conștientă că le cerem eforturi mari imediat pentru rezultate care apar peste ani”, spune Petrovai. „Unii mi-au spus «viața mea s-a îmbunătățit», dar pentru mulți e mai întâi mai greu. Și e greu să le dovedești acum că va fi mai bine.”

Proful de mate care nu mai dă meditații

Pentru profesorul de matematică Fineas Chiș de la Liceul Pavel Dan, viața chiar s-a schimbat într-un mod pe care îl poate măsura. Nu se mai simte nelalocul lui pentru că vrea să fie un partener de învățare, nu un profesor. Obiectivele lui nu mai sunt legate de matematică, ci de abilitățile cu care pleacă elevii de la oră. Merge la sală de trei ori pe săptămână. Se tunde în fiecare marți. Nu mai dă meditații.

Și-a cumpărat caiac și se dă pe Arieș cu fiica cea mare, care are nouă ani. A construit o căsuță în copac împreună cu ea. A decis „să-și poarte vremea cu el”, adică să găsească mereu resurse de energie ca să intre la clasă binedispus, să fie prezent, să asculte.

„Pentru mine, programul ăsta s-a potrivit mănușă”, spune acum. „Mi-a spus că sunt bine așa cum sunt.” I-a confirmat instinctele – că relația cu elevul e cea mai importantă și că învățarea de calitate se întâmplă mult mai ușor când copilului nu îi este frică de tine – și i-a dat instrumente ca să aleagă conștient ce e important pentru el.

Fineas Chiș în sala de clasă.
Profesorul Fineas Chiș spune că, mai mult decât orice, programul l-a ajutat să-și dea seama că are control asupra vieții lui. Așa că a cântărit ce contează cel mai mult și și-a reorganizat viața pentru a face ce e important.

Chiș are 38 de ani și e profesor doar de 11 pentru că a vrut să vadă ce meserie i se potrivește înainte să ajungă aici. A terminat facultatea de matematică și câțiva ani a tot încercat: a lucrat în construcții, în publicitate, a fost sudor.

În 2009, a zis să încerce și educație și s-a angajat profesor de matematică la o școală generală din Soporu de Câmpie, în județul Cluj. A descoperit, de la an la an, care e viziunea lui ca profesor, că vrea să fie apropiat de copii și să-i susțină.

„I-am învățat să nu mai spună că «am temă la matematică», ci «lucrez la matematică» și asta a schimbat relația lor cu materia.” A obținut medii mari pe clasă la Evaluarea Națională. În 2020, însă, a simțit că nu mai poate. I se părea că e criticat mereu de colegi pentru relația lui cu elevii – „ești prea apropiat, copiii trebuie să aibă respect față de profesori” – și, odată cu nașterea celui de-al doilea copil, care are doi ani acum, a vrut să fie mai aproape de familie, în Câmpia Turzii.

Așa că s-a transferat la Liceul Teoretic Pavel Dan în toamna lui 2020 și a intrat direct în programul Școala Încrederii. Și, de unde zicea anul trecut că mai încearcă un an și apoi își schimbă meseria, acum nu-și poate imagina viața fără să fie profesor. A contat pentru el să vadă că abordarea asta, centrată pe siguranța copilului, vine de la directoare. Asta i-a dat încredere că nu va trebui să-și justifice iar relația cu elevii.  

A simțit că momentul lui de cotitură a fost când a renunțat la meditații. Familia voia să petreacă timp cu el, dar avea weekendurile și serile blocate cu ședințele de pregătire. Își spunea că are nevoie de ele pentru a câștiga mai mulți bani, ca să le ofere copiilor ce-și doresc. La întâlnirile cu coach-ul de la Școala Încrederii și-a dat seama că era o disonanță între ce spunea că face la clasă („sunt prezent, dau totul”) și ce semnificau meditațiile – o compensare a procesului educațional. Se contrazicea. Și atunci a decis să investească mai mult timp în pregătirea orelor de la școală. Acum le spune părinților care îl abordează că el dă tot ce știe în sala de clasă și la meditație n-ar putea face mai mult. Asta i-a schimbat relația cu elevii din clasă, l-a făcut mai atent și mai eficient.

Cum măsori relațiile dintre oameni?

Fineas Chiș e doar unul dintre cei 2.500 de profesori din program, dar e unul pentru care programul nu a venit cu schimbări dramatice de mentalitate. E printre cei 10-20% care „prind din prima”, cum spune Mercea, pentru că programul i-a găsit în momentul potrivit.

Dr. Petru Curșeu, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai și la Open University din Olanda, nu se uită însă la cazurile individuale când măsoară impactul programului.

Dr. Curșeu a început să lucreze cu Școala Încrederii din 2019. Cercetează în special încrederea și dinamica de grup în echipe și i-a plăcut ideea de a urmări o schimbare de asemenea magnitudine în școlile românești. Împreună cu alți doi cercetători de la UBB, a dezvoltat o metodologie care evaluează independent, pe baze științifice, de unde au pornit școlile și unde vor fi la fiecare doi ani. Prima evaluare a fost în septembrie 2020.

În studiu sunt cuprinși 1.229 de profesori, 1.554 de elevi și 2.566 de părinți, atât din Școala Încrederii, cât și din alte școli, pentru grupul de control.

Au făcut evaluarea prin întrebări în care respondenții au dat note pentru a arăta cum se identificau cu niște situații și comportamente concrete. Au măsurat starea de bine, satisfacția la locul de muncă și în viața de zi cu zi, nivelul de depresie/anxietate, nivelul de stres, identificarea cu școala, performanța percepută în muncă, prevalența bullying-ului, autonomia în învățare, gradul de implicare și încredere în școală al părinților.

Ce au aflat e că în rândul profesorilor există un nivel foarte ridicat de gândire ruminativă disfuncțională, care e un predictor al depresiei. Adică profesorii se consumă foarte mult legat de munca și viața lor – nu au încredere în ei, sunt hipercritici cu ei înșiși și cu cei din jur, sunt perfecționiști, au o teamă de eșec paralizantă, le lipsesc autodisciplina și autonomia personală – și asta se traduce într-un risc de depresie foarte ridicat. Iar femeile chiar au niveluri mai ridicate de anxietate și stres.

Ce au văzut că face diferența e susținerea din partea colegilor și a directorilor. Profesorii care au spus că se simt susținuți au declarat scoruri mult mai mici de gânduri ruminative. Și cu cât e mai mare susținerea, cu atât e mai mic indicatorul de depresie. Adică exact ce spunea Domnica Petrovai despre cum ne influențează starea de bine atmosfera din echipă.

Un desen cu o floare cu elementele încrederii scrise pe petale.
La începutul primului an, Ruxandra Mercea s-a întâlnit în fiecare școală cu elevii și i-a întrebat ce ar schimba. Desființarea scării profesorilor, să nu mai fie catalogul instrument de tortură și să nu mai fie ridicați în picioare și dați afară din clasă au fost cele mai frecvente răspunsuri. (Imagine din arhiva proiectului.)

În primăvara lui 2022 vor face a doua evaluare, care va putea arăta cum s-au schimbat aceste valori. Pentru că au și grup de control, dar și pentru că fiecare persoană are un cod unic, vor putea urmări direct și cum s-a schimbat viața fiecărui cadru didactic în parte, dar și dacă nu cumva sunt influențe mai mari, la nivel de societate, care afectează starea tuturor. Fiecare promoție va trece prin același proces.

Aceste descoperiri au schimbat însă deja designul programului. Au creat o direcție nouă doar pentru femei, care să le sprijine să administreze stresul mai bine. Directorii vor învăța cum să încurajeze autonomia și inovația la profesorii tineri și vor petrece o parte din cele 10 zile de training într-o călătorie de grup, să se cunoască mai bine și să creeze o rețea de sprijin.

Spre anul al doilea, cu riscuri și lecții învățate

Echipa Încrederii din Liceul Pavel Dan știe deja ce face în anul școlar următor. După ce s-a gândit timp de câteva luni care dintre principiile învățate în Școala Încrederii ar putea fi primele pe care le prezintă colegilor și elevilor, a propus un plan de acțiune Consiliului Profesoral.

Planul cuprinde activități prin care ceilalți profesori și elevii să învețe despre emoții, despre rolul încrederii sau despre feedback, dar și moduri în care să le pună în aplicare: întâlniri, prezentări și evenimente pentru toată școala. Urmează în toamnă să aprobe și Consiliul de Administrație al Școlii, după care au verde să le rafineze și să le organizeze.

Tot ce-și dorește acum Fineas Chiș e ca Echipa Încrederii să crească până îi cuprinde pe toți cei 65 de profesori. „Să înțelegem toți finalitatea acestei povești și să ne implicăm în schimbare.” Același lucru îl spune și directoarea Cristina Popa: „Îmi doresc să rezoneze cât mai mulți colegi, ca să devenim mai puternici, să avem încredere, să construim o comunitate”.

Ca și Mercea, directoarea Popa a simțit efectul programului nu doar în școală, ci și în viața personală. După cursurile din primăvară, despre etapele de dezvoltare psihologică a copilului, și-a dat seama că dacă ar fi știut lucrurile acestea acum 10 ani, ar fi putut să aibă, ca părinte, mai multe resurse să-și înțeleagă copilul. I-a și povestit fiului ei, care e student, tot ce a învățat în zilele acelea și de atunci simte că are „resorturile pentru o relație mai bună” cu el. „Îmi pare rău uneori că nu i-am cunoscut pe oamenii ăștia trei mai demult.”

La nivelul programului, cursurile pentru profesori și directori vor continua în toate școlile implicate. În cele 20 promovate, profesorii vor începe să învețe despre etapele dezvoltării psihologice a copiilor și vor continua să lucreze cu psihoterapeuții în echipă. Pentru cele 20 care „repetă” primul an și pentru școlile nou recrutate – s-au înscris peste 280 de școli și grădinițe și vor fi selectate 55 – procesul va începe de la zero.

„La început e nevoie doar de o mână de oameni care să creadă”, spune Petrovai. „Prin contagiune, vor face și ceilalți schimbarea.”

Riscurile programului rămân aceleași ca în primul an. Ca o parte dintre școlile nou-acceptate să nu urmeze programul. Ca o parte dintre directori să fie iar schimbați pentru că se organizează concurs național pentru posturi. Ca cercetarea din 2022 să arate progrese prea mici, ceea ce ar afecta credibilitatea și stabilitatea programului. Ca sponsorii să fie afectați de economia instabilă post-pandemie și să nu mai susțină programul.

Pentru cele mai multe există însă măsuri care vin din lecțiile învățate în primul an: vor păstra componenta online pentru profesori, că acolo pot vedea statisticile participării; echipele încrederii au preluat deja ștafeta de la directori și vor integra noii lideri în program; cercetarea le va da noi perspective care să-i ajute să ajusteze programul.

La Liceul Pavel Dan, noua poveste a școlii va fi în sfârșit desenată pe pereții albi.


Fotografia din deschidere face parte din arhiva proiectului Școala Încrederii.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

3 comentarii la Cum schimbi o școală? Prin colaborare și ascultare

  1. Excelent articol, cu multe insight-uri si informatii interesante. Mi se pare extraordinar ca exista acest program si pare sa aduca suflul de energie si optimist de care au atata nevoie copiii. There is hope 🙂

  2. FFFF frumos ca exista oameni cu viziune si cu inima mare! E nevoie de asa ceva in sistemul de invatamant romanesc. Oare cum reusim sa inscriem scoli in acest program?
    Multumesc

  3. Deosebit articol! Felicitări! Sunt onorată să fiu parte a frumoasei povești „Pavel Dan”!

    Prof. Înv. Semida Adina Șuteu

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *