Meniul lui Gil

Un meniu tradus dezastruos i‑a adus restaurantului La Gil mai multă faimă decât cei aproape 20 de ani de existenţă.

Acest articol a apărut în DoR #2, în primăvara lui 2010.

Publicăm online acest material pentru că de 1 mai merită să ne amintim una dintre cele mai amuzante povești cu mici din popculture-ul românesc.

Saudi Feathers, Live As the Grandparents şi Crap on Grill sunt câteva dintre traducerile sutelor de feluri de mâncare încolonate în meniul restaurantului La Gil, un local cu specific românesc din nordul Bucureştiului. La jumătatea lunii ianuarie, o copie scanată a celor 28 pagini de romglezisme – cu tot cu observaţii scrijelite de mână în dreptul unor feluri ca Liver Bird of the Lyon (ficăţei de pasăre á la Lyon), Cost of Bean (costiţă cu fasole) sau Chicken Breast Chicken Breast Picant Picant (piept de pui picant) – a devenit viralul momentului. S‑a dat pe mail, Twitter, Facebook, slideshare şi, în câteva zile, mii de oameni au aflat de locul în care poţi comanda pene saudite, trăieşte ca bunicii, rahat pe grill, costul verzei, recoltă de porc, Gil prăjit, haiduc în ţeapă, grădinărit şi Costică. 

De atunci, Gil Varga, patronul şi managerul restaurantului, a primit peste 100 de telefoane şi mailuri de la rude, clienţi, chiar şi de la necunoscuţi. Clienţii i‑au scris ca să îl informeze, în caz că voia să ia măsuri să prevină prejudiciile de imagine. Un nepot i‑a atras atenţia că traducerile sunt greşite şi că meniul „cică circulă împreună cu materiale amuzante”. Iar alţii s‑au simţit jigniţi: „Vă rog frumos să‑mi spuneţi că acest meniu este o glumă”.

Varga, un tip de 45 de ani care aduce a Bogdan Stelea, cu o figură serioasă şi gesturi reţinute, le‑a răspuns tuturor cam la fel: „Mulţumim frumos că ne‑aţi anunţat. Este o glumiţă pusă la cale de noi. Ne bucurăm că v‑a amuzat”.

Restaurantul este nou şi vechi în acelaşi timp. Varga l‑a pornit în 1991 cu o tarabă cu mici deschisă în coasta altui restaurant cu notorietate locală, La Cocoşatu’. Ţintea către acelaşi public: românii şi străinii care, între zboruri, ieşeau din Otopeni şi Băneasa să mănânce. Absolvise Utilaje de Construcţii şi n‑avea niciun fel de experienţă în industria alimentară, dar asta nu l‑a împiedicat să pună pe picioare afacerea şi să o extindă la micul imperiu de azi: un restaurant cu terasă, un motel, două parcări, o clădire de birouri în construcţie, un magazin alimentar non‑stop. Aproape o stradă întreagă. Până să ajungă aici însă, a trecut prin destule încercări: primul restaurant a ars în 1998, un altul, deschis în 2001 – Nostalgie La Gil –, a dat faliment în 2006, iar pe actualul La Gil l‑a construit cu mâna lui. „Am vândut rezervări la nunţi când aici era o groapă”, spune serios.

L-a deschis în 2007, are trei niveluri şi este specializat în mâncare tradiţională românească şi evenimente de familie. Sălile localului sunt mereu rezervate pentru nunţi şi botezuri pentru care Varga oferă servicii complete, de la decoraţiuni în paleta de culori preferată, la fotograf şi formaţie.

Pentru el, principalul motiv de mândrie rămân micii, pe care îi vinde cu sloganul: „Cei mai mari şi mai buni mici din Bucureşti”. Se pot mânca înăuntru, la masă, sau se pot lua la pachet, de pe grătarul din faţa restaurantului, care umple strada de miros ademenitor de carne friptă.

Micii lui Gil l‑au cucerit şi pe pretenţiosul bucătar american Anthony Bourdain, când a filmat ediţia românească a emisiunii No Reservations. După un periplu culinar dezastruos prin România, Bourdain a spus că ar sta toată ziua la grătar să mănânce mici şi să bea bere.

„Nu mă laud că aş avea vreo reţetă secretă”, spune Varga. „Micii mei sunt micii pe care îi poate face oricine, atâta doar că noi îi facem mai bine pentru că îi facem tot timpul.”

Tot de la mici a pornit şi povestea deja celebrului meniu. „Stăteam astă‑vară la o masă, cu nişte prieteni”, povesteşte Varga, „când, îl vedem pe unul dintre ospătari punându‑şi degetele corniţe pe cap şi făcând meee‑meee”. S‑au prins repede care era povestea: chelnerul nu ştia engleză, clientul străin nu înţelegea ce‑s ăia mici. Chelnerul se dusese la grătarul din faţă, fotografiase cu telefonul micii şi acum îi arăta clientului poza şi îi explica din ce sunt făcuţi, adică din carne de oaie. „Clientul nu înţelegea nimic, băiatul era pierdut tot şi noi râdeam aici de leşinam”, spune Varga. Nu era prima oară când vedea asta la chelnerii care nu ştiau engleză; mai asistase la sesiuni de meee, muuuu şi guiţ‑guiţ executate de ospătari creativi.

Fiind chiar în spatele aeroportului Aurel Vlaicu, într‑o zonă plină de clădiri de birouri, mare parte dintre clienţii zilnici sunt străini, aşa că La Gil a avut mai mereu un meniu în engleză. „Cred că mai erau şi în alea greşeli”, spune Varga. „Se mai întâmplă, nu suntem vorbitori de engleză aici. Dar clienţii ne spuneau tot timpul şi corectam, ca să nu ne facem de râs.”

Varga, cu tot aerul lui reţinut, se consideră un tip amuzant şi spune mereu bancuri, chiar dacă schimbă poanta în aşa fel încât să‑i folosească drept argument în discuţie. Dar cum ajungi de la bancuri la o traducere măcelărită a meniului? Varga are o explicaţie simplă: spune că ospătarii onomatopeici şi faptul că mulţi clienţi preferă o abordare informală l‑au convins să facă un meniu cu greşeli.

Partea amuzantă este că nu poate dovedi asta. Spune că a existat un meniu intermediar, cu mai puţine greşeli, care nu a fost folosit şi pe care nu‑l mai găseşte în computer. Nu mai are nici mailul prin care a trimis pentru prima oară în lume fişierul legendar, pe care spune că tot el a făcut observaţii cu pixul, pentru ca lumea să nu‑i considere „chiar proşti”. (Nici meniul pe care a scrijelit nu‑l are). Dar îşi asumă lejer conţinutul, erorile şi are o explicaţie coerentă pentru felul în care s‑a ajuns la aberaţiile de acolo, ceea ce îi conferă un soi de proprietate bizară peste toată tevatura. 

Cum Varga nu este străin de internet şi vorbeşte limba engleză, primul gând l‑ar fi dus la Google Translate. „Google ăsta îţi dă şi traduceri corecte şi traduceri greşite”, explică el procesul. „Eu le‑am ales pe cele greşite”. Mai exact, a pus un angajat să traducă toate denumirile din meniu cu Google Translate – care poate fi în sine o mare sursă de amuzament – şi apoi le‑a luat la mână şi a îngroşat tuşele. Unde Google a tradus pan, Varga a tăiat şi a pus tiga, unde apărea adjectivul înainte de substantiv le‑a inversat ordinea (omlet assorted), cuvintele pe care Google nu le‑a ştiu le‑a lăsat aşa (ciulama, iahnie), produse de post a devenit post‑production iar din traducerea oferită la măr cu îngheţată a făcut o combinaţie inexplicabil de departe de adevăr: Tuesday with Ice Cream. „M‑am gândit că dacă lumea râde la un ospătar care face pe oaia, o să râdă şi mai tare când o să citească Roast Gil sau Butcher brain. Şi poate o să le spună şi altora să vină să râdă.”

Varga vrea ca lumea să vină să râdă şi să mănânce la restaurantul lui pentru că resimte criza. Vânzările au scăzut cu 30 la sută în ultimul an şi pentru că oamenii comandă mai puţin şi pentru că închiderea temporară a aeroportului Băneasa i‑a tăiat o sursă generoasă de clienţi: „Până anul trecut, restaurantul era deschis toată noaptea. Acum, de când au interzis zborurile de dimineaţă din cauza poluării fonice, închid pe la două noaptea. Nu mai e nimeni.”

Se concentrează pe organizarea de evenimente; a redus cu 40 la sută preţul pentru pachetele de la nunţi şi invită în fiecare vineri cuplurile care cer oferte să testeze gratuit meniurile şi formaţiile.

Meniul cu greşeli a fost înlocuit în martie, după ce Varga a considerat că şi‑a atins potenţialul. Nu găseşti în el nicio greşeală, nici măcar clasicul crap/crap pe care îl întâlneşti în mai toate meniurile autohtone. Traducerile – Sunny‑Side Up Eggs And Ham, Beef Fillet In Gorgonzola Sauce, Farmer’s Cheese Dumplings – sunt într‑o engleză firească, pe înţelesul oricărui vorbitor, fie el nativ sau nu, iar ingredientele sunt trecute şi ele corect şi comprehensiv.

Cel poznaş rămâne mărturie pe internet şi Varga e mulţumit cu asta. N‑a văzut încă să fi crescut numărul de clienţi, dar speră ca povestea să continue să se propage şi, până la urmă, să îşi îndeplinească scopul pentru care a fost creată. Atunci o va putea spune clienţilor veniţi să se îmbuibe cu marii mici de vară, ca banc.

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*