[Mini-portrete] Străinii de lângă noi

O serie de portrete despre oameni întâlniți pe străzile din București.

Această serie de portrete a fost documentată și scrisă de Iliana Holguin, ucenica DoR din primăvara trecută. Are 19 ani, este pe jumătate româncă și s-a născut în Franța, unde locuiește și acum. Pentru că tocmai se întorsese dintr-o călătorie sabatică în America Latină, unde a intervievat și a scris despre oamenii pe care îi întâlnea întâmplător făcând autostopul, a decis să încerce acest experiment și în București.

De pe Lascăr la pizza

Era nouă jumate seara, mă plimbam pe stradă, pe Vasile Lascăr, urmărind linia tramvaiului 16 înspre Unirii, sperând să cunosc pe cineva despre care să scriu. Nu prea erau oameni și cei câțiva trecători mergeau grăbiți.

La Batiștei, o fată a intrat în raza mea vizuală. Era blondă cu breton, cu o față rotundă, ochi căprui, și ei rotunzi, înconjurați de niște ochelari cu ramă maro și groasă, tot rotunzi. M-a întrebat dacă știam drumul înspre Universitate, fiindcă ea nu merge des în cartierul ăsta și, pentru că-l știam, i-am propus să o însoțesc până acolo. Pe drum am ascultat, vorbit, povestit, râs, și la sfârșit am făcut schimb de numere de telefon, ca să ne mai vedem. O chema Ana. Două săptămâni mai târziu m-a invitat la un restaurant.

Când am ajuns, era deja acolo, îmbrăcată cu o fustă până la jumătatea gambei și cu un pulovăr. M-am așezat, am comandat o pizza vegetariană, jumate cu mozzarella, jumate fără, pentru că ea ținea ultima săptămână de post al Paștelui. Ospătărița i-a spus că brânza se topea în cuptor și că n-avea cum să rămână doar pe o parte. Ana a răspuns că era OK.

Mi-a explicat că mai degrabă voia să-și controleze alimentația și să scape pentru o săptămână de tot ce nu este necesar. Important nu este să fii religios, mi-a spus ea, ci să găsești sens, principii și o comunitate prin religie. În ciuda insistențelor și privirilor neînțelegătoare ale ospătăriței, care repeta că atunci nu mai era de post, Ana a rămas amabilă și a mulțumit pentru grijă.

Ana s-a născut în 1982 și a copilărit într-un sat din Prahova, alături de bunici, părinți și de o soră mai mică. Tatăl a fost instructor la o școală de șoferi și mama a lucrat într-o fabrică de produse chimice până la Revoluție. Apoi a început sa crească animale ca să le vândă. La 10 ani, a plecat în gazdă la Ploiești, și la 19 să studieze economia în București. După doctorat a început să lucreze și a stat mult timp într-o multinațională, unde organiza cursuri. Acum cinci luni s-a mutat într-o firmă mult mai mică, unde se simte mai bine și mai puțin anonimă. Jobul ei este de a instrui alte firme să folosească un soft de management financiar. În martie a avut o călătorie de muncă la Paris. A fost prima oară, a stat o săptămână și a trebuit să-și amintească franceza, pe care o studiase de la opt ani până la universitate. S-a concentrat și a început să-mi povestească, în franceză, despre munca ei. Vorbea rar, căutându-și minuțios cuvintele, dar mereu le găsea și înțelegeam perfect ceea ce spunea.

Acum trăiește singură, deși o vreme a fost căsătorită. Petrece destul de mult timp cu familia și, în aprilie, ea și sora ei și-au invitat pentru prima oară părinții în vacanță, la Sibiu. Mi-a arătat multe poze. Unele cu căsuțe drăguțe, cu o biserică, cu părinții, cu sora, cu prietenul surorii, cu ea pozând de zece ori pe un leagăn până ieșea perfect fotografia.

Uneori are regrete.

Pentru că a stat atâția ani cu soțul ei înainte să realizeze că nu se potriveau sau fiindcă din cauza unor obligații materiale și financiare n-a avut timp să se relaxeze și să călătorească când era mai tânără. Dându-și seama că regretele o blocau, întâi și-a luat multe bilete la operă ca să descopere ceva nou și să fie activă, apoi a ales să se gândească mai mult la viitor decât la trecut și a stabilit niște lucruri pe care i-ar plăcea să le facă sau să le aibă: o familie, fericire și poate, într-o zi îndepărtată, să predea studenților cursul despre responsabilitatea socială a corporațiilor.

De când ne-am cunoscut, Ana mi-a repetat de mai multe ori cât de solară a găsit prezența mea. Dar rămân cu impresia că ea crea acest lucru. Că prin amabilitatea ei, prin aerul naiv, prin simplitate, mă făcea pe mine să mă simt acceptată și să par solară. Când am plecat de la restaurant mi-am dezlegat bicicleta și mi-a spus că i-ar plăcea să-și aducă și ea bicicleta de la părinți și să meargă prin oraș. Apoi am dus-o până la Romană, unde m-am uitat la ea fugind după autobuz, cu o pizza la pachet în mână, pe care o cumpărase pentru prietena pe care o găzduia.

La protest

Are 68 de ani, e slab, cu puțini dinți și puțin păr, o barbă gri voluminoasă, ochelari, și e îmbrăcat elegant, cu o cămașă, o vestă și o broșă cu steagul României. Se numește Chiriac Negoiță.

Aproape zilnic, pe la 17.00, părăsește blocul lui din cartierul Vitan cu un scăunel pliabil și un steag al Uniunii Europene sub braț. Apoi ia tramvaiul sau metroul până la Piața Victoriei. S-a hotărât să stea în Piață de la 18:00 până la 20:00, în fiecare zi, ca să mențină „flacăra protestului #Rezist”, făcând mașinilor semne cu steagul, încercând să adune oameni. Mulți aprobă dând din cap, unii trecători vorbesc cu el, iar câte un străin se mai oprește să facă un selfie împreună. 

Alții îl înjură. Într-o zi, își amintește că un tip într-o mașină luxoasă și-a bătut joc: „Uite, bre, în ce hal arăți, eu sunt de la PSD-ALDE-UDMR, dacă vrei să le zic ceva” sau că un taximetrist i-a țipat: „Du-te, bă, acasă!”. Cu un aer de copil mândru de prostie, îmi povestește că i-a răspuns: „Mă duc la mă-ta!”. Dar acum ignoră provocatorii.

Într-o duminică la biserică, auzind pilda samariteanului milostiv, s-a gândit că fix așa arăta situația: călătorul bătut și jefuit de tâlhari este România, cei care trec lângă el nepăsători sunt majoritatea românilor, iar samariteanul păcătos care îl ajută e el, Chiriac. Mereu a fost „rebel”, mereu a rămas în țară, angajat împotriva nedreptăților. Părinții lui erau liniștiți, fratele a plecat în Canada și sora stă acasă să-și îngrijească bărbatul și să gătească pentru toată familia. În schimb, o reprezintă la protest. Când îl sună, îi spune fericit că este „cu Viorica Vasilica”. Ea face mișto de el, că merge la toate protestele de care află, că sigur nu moare în pat.

Și-a exprimat prima dată această rebeliune în 1970, în clasa a XII-a, trimițând scrisori protestatare postului de radio Europa Liberă. Unele au fost citite, altele n-au trecut cenzura. 10 ani mai târziu l-a chemat Securitatea la miliția Capitalei. A apărut un anchetator și a scos pe masă toate scrisorile care fuseseră interceptate. După „patru ore de calvariu” și de repetat că se întâmplase în tinerețe, l-au lăsat să plece, amenințându-l că la orice mișcare greșită i se adăugau scrisorile.  

După liceu și-a făcut serviciul militar, apoi s-a angajat ca ambalator-expeditor la Cooperativa Radio Progres. Atunci era „hippie pletos, cu muzică în cap, n-avea nici-o grijă”. Într-o zi i-au tăiat poliția pletele. Apoi s-a angajat într-o fabrică de aparate electronice unde a absolvit un curs postliceal, devenind muncitor electronist, și a stat acolo până în 1986, ca șef de echipă. Nefiind membru de partid, îi era teamă să fie mutat altundeva nasol, de-asta s-a mutat singur la Institutul Național de Metrologie, ca depanator de osciloscoape (aparate de măsurat tensiunea electrică).

În ‘89, tot acolo lucra. Pe 21 decembrie, după evenimentele de la Timișoara, a fost organizat mitingul în Piața Palatului din București (acum Piața Revoluției) și tot Institutul a fost rugat să meargă să-l susțină pe Ceaușescu, iar el și câțiva alții au refuzat. Unul spusese că îi era frică, altul, mai prudent, că era răcit, iar el, Chiriac, a tăcut. Când șeful l-a întrebat „Negoiță, de ce nu mergi?”, a răspuns că nu era de acord cu crimele de la Timișoara. 

Pe 22 a ieșit din nou o coloană de oameni de la Institut înspre Piața Palatului, și atunci a mers și el. Crede că acolo a început corupția, cu „comunismul – cu hoția – cu față umană” a lui Iliescu. În ‘90 mergea zilnic să protesteze la Piața Universității. Revendicarea era „Jos Iliescu” și chiar își luase zile libere de la muncă pentru asta. 

După doi ani și-a dat demisia: începuse să găsească firme care voiau publicitate în revista Cuvântul, unde lucra soția lui și câștiga mult mai bine decât la Institut, unde oricum atmosfera se deteriorase odată cu concedierile.

În 2000, directorul unei firme de cosmetice din Bulgaria, fost client de-al lui, l-a angajat director de vânzări. Erau prieteni, mergeau cu toții în concediu la Varna, Chiriac angaja și concedia pe cine voia, era plăcut. Dar prin 2004-2005 firma s-a închis și a „început declinul”: era obosit, a fost diagnosticat cu hepatita B și i-a fost recomandat să nu mai alerge peste tot. 

În 2009, a divorțat. De atunci stă singur, dar nu-l deranjează. Îl ajută sora cu bani și mâncare, iar el citește și militează. În 2013, a protestat pentru Roșia Montană, iar din 2017 – cu #Rezist. A fost prezent și la mitingul Diasporei de pe 10 august 2018, deși bătrânii nu trebuia sa iasă în căldură. Nu a stat în primele rânduri, dar tot a primit gaz în ochi și a făcut o plângere la parchet. 

Începe așa: „DOMNUL PRIM-PROCUROR, ÎN PRIMUL RÂND ÎMI CER SCUZE PENTRU CĂ SCRIU CU LITERE DE TIPAR, DAR AM MIOPIE (-4 LA OCHIUL STÂNG ȘI -3,5 LA OCHIUL DREPT)”. Mai târziu spune: „NU MAI SUNT TINEREL […] ȘI CRED CĂ DACĂ AȘ FI ÎNCASAT GAZELE TOXICE FRONTAL, […] AȘ FI FOST „MORT PENTRU PATRIE”” și termină așa: „NU BEAU, NU FUMEZ, ÎMI PROTEJEZ FICATUL […], DAR DE JANDARMERIA ROMÂNĂ NU AM CUM SĂ MĂ PROTEJEZ. JANDARMERIA ROMÂNĂ CARE TREBUIE SĂ PROTEJEZE CETĂȚEANUL, M-A GAZAT! ACUZ JANDARMERIA ROMÂNĂ DE CRIME ÎMPOTRIVĂ UMANITĂȚII”.

La hepatită s-au adăugat alte boli: hipertensiune arterială, o hernie, probleme cu prostata, cu memoria, dar tot nu poate să se facă că plouă. Nemulțumirea lui a ajuns la nivelul maxim cu Dragnea și Tăriceanu și abordează subiectul cu toate cunoștințele lui. Îi șterge din agenda telefonică pe cei care spun că nu le pasă. Mai ales nu suportă discursul „Toți sunt la fel” și răspunde: „Eu sunt la fel? Tu ești la fel?”. Niciodată nu se descurajează, are încredere că România va renaște, fiindcă e o țară „unde curge lapte și miere”. Deși e mândru de reputația lui de nesupus, Chiriac este foarte modest. Mereu spune că ceilalți sunt strălucitori. Chiar mi-a spus că mai bine intervievez pe altcineva, mai cultivat sau mai tânăr, oricum, mai bun decât el.

La locul de joacă, în Plumbuita

În parcul Plumbuita, în cartierul Colentina, seara, când e întunecat și singura lumină, galbenă și călduroasă, este cea a felinarelor, te poți plimba, admira sălciile plângătoare sau îi poți privi pe oamenii care fac poze. Apoi te poți așeza lângă cineva să vezi ce se întâmplă mai departe.

Cineva-ul meu este o doamnă slabă cu părul gri, scurt, trăsături ascuțite și riduri, niște ochelari rectangulari negri, ochii maro și machiați cu albastru. Poartă blugi găuriți, adidași și o vestă scurtă. Nu face nimic, parcă doar se gândește. În fața noastră sunt niște copii jucându-se, cupluri vorbind și aparate de fitness folosite de trei tineri.

La un moment dat, vine unul dintre copii, de vreo nouă ani, grăsuț, cu o voce sigură: „Știi că mai devreme au încercat să-mi fure bicicleta?”. Femeia răspunde calmă: „Cine, alți copii?”.

„Păi, unii erau copii și alții erau țigani”, răspunde băiatul și pleacă. Ne privim, o întreb dacă este nepotul ei, iar ea îmi spune că nu, că este doar muncă. Părinții au bani dar n-au timp, bunicii care au rămas n-au chef, așa că ea stă cu ei toată după-amiaza. Deși acum sunt mai mari, de nouă și 10 ani, și nu mai au nevoie de ea atât de mult ca atunci când erau mai mici, îi place să iasă în parc, că acolo se joacă singuri. Așa face o pauză, are puțină liniște.

Ea are 64 de ani, a lucrat toată viața la Câmpina, la o fabrică de mobilă „din lemn masiv”.  Pensia ei este atât de mică încât preferă să muncească în București în timpul săptămânii și să se întoarcă în weekend acasă, cu trenul. Mă întreabă retoric: „Ce să facem altfel, să stăm cu soțul uitându-ne unul la altul toată ziua, spunându-ne că n-avem bani?”. El oricum este zgârcit și ei  îi convine să fie independentă. Întotdeauna trebuie să ai banii tăi, spune, că bărbatul niciodată n-o să-ți dea destul. De exemplu, continuă, dacă ai deja o sută de chiloți și mai vrei o pereche, el o să-ți spună: „Băi, dar ai deja o sută, nu-ți mai dau bani de alții”. Cu banii tăi poți să-ți iei orice îți face plăcere. „Dacă merg la magazin și vreau cinci kile de struguri, le cumpăr și asta e!”

Locuiește cu chirie într-o cameră din apartamentul unor bătrâni, unde nu este nici foarte frumos, nici foarte curat. I se pare că în fiecare zi proprietarii înnebunesc mai mult. Îi spun să nu mai facă duș, că poate face în casa unde lucrează, să nu mai consume curent electric cu televizorul. Se gândește să se mute dacă devine mai rău.

Cu soțul s-a căsătorit la 18 ani. Atunci nu-l iubea, dar a venit iubirea odată cu copiii. Au avut un băiat și două fete, și au mai apărut șapte nepoți și un strănepot, acum două luni. Dar îi iubește pe fiul ei plecat în Irlanda să lucreze în IT și pe nepoata de 20 de ani care studiază business în Brașov și care a devenit mamă. Desigur, este atașată și de ceilalți, și de unii îi este chiar milă, „că sunt proști”, dar nu poate să spună că îi iubește. Îi place foarte mult să le facă cadouri, mai ales nepoatei de 20 de ani, dar și celorlalți: o bucură să le vadă fericirea, surpriza și recunoștința pe față.

Copiii se tot joacă, dar cercul s-a micșorat: unii au fost eliminați și așteaptă pe marginea drumului. Îmi mai spune că îi pare rău de copii și nepoți, pentru că trăiesc în vremuri grele: toate au devenit o afacere, chiar și farmaciile sau biserica. Preoții merg cu BMW-uri când ar trebui să meargă cu Logan. Tinerii pot să fie dați afară doar dacă șeful nu îi place, n-au nici o siguranță față de viitor și cum să faci planuri fără siguranță?

S-a făcut 9 seara, copiii au terminat jocul, femeia îmi spune „la revedere”. O întreb dacă pot scrie despre ea, și îmi răspunde că da, să scriu ce vreau, și să spun că se numește Ruxandra. Mă ridic și eu și îmi continui plimbarea.

La prăjiturie

O poveste scrisă din mai multe unghiuri.

Aseară la Universitate a venit înspre mine un băiat slab cu părul lung, mustăcios, ochi albaștri, elegant. N-am înțeles mult din ce zicea, doar că mă invita la o partidă de șah. Intrigată, am acceptat, și a rămas să ne revedem într-un bar cu tablă de șah. Ne-am întâlnit a doua zi și a insistat să mă ia cu mașina până la prăjiturie. Avea un BMW cu scaunele din piele bej. Am aflat ca locuia singur cu un cățel, avea 24 de ani, studiase sportul, dar își rupsese genunchiul, iar acum era la facultatea de Horticultură.

La cofetărie mi-am comandat o baclava și el ceva cu ciocolată și m-a anunțat că nu prea mai avem timp de șah, că el are un job pe lângă Universitate, are cosmetice de livrat în două ore, dar putem juca pe telefon. Am acceptat și am intrat într-o liniște concentrată: amândoi voiam să câștigăm, el fiindcă se lăudase, eu fiindcă nu-mi place să pierd. Am făcut două partide, fiecare a câștigat o dată.

Băiat simpatic?

Să povestesc altfel.

Sunt la Universitate și vine înspre mine un băiat. Nu mi se pare drăguț, dar îmi propune să jucăm șah. Mă întreabă ce vârstă am, dacă port haine ciudate fiindcă sunt artistă și îmi spune că probabil dansez bine având picioare atât de sănătoase și puternice. Dau să plec cu bicicleta, el mă roagă să merg pe trotuar, că pe șosea e periculos. Apoi îmi ia mâna și îmi spune că port o mănușă subțire.

Ziua următoare primesc mesaje: „Îmi pare bine că am cunoscut-o pe regina frumuseții și a hainelor interesante!” și „Dacă nu-mi vei răspunde, îmi va părea rău că nu te-am bătut aseară la un meci de șah”. Răspund și stabilim o întâlnire. Vine cu mașina și mă anunță că nu mai mergem la șah, ci la o prăjiturie, deși îi spun că nu mi-e foame. Vorbim mult despre mine și puțin despre el. Când îi povestesc despre călătoriile mele solitare în America de Sud, se miră că m-au lăsat părinții. De protestele pentru ecologie la care merg face mișto. La cofetărie îmi ține ușa și plătește nota.

Acum lăsați-mă să inversez rolurile.

Sunt o fată. Aseară la Universitate am văzut un tânăr cu o bicicletă. Mi s-a părut frumos, atunci m-am dus să-l cunosc. Am făcut niște comentarii despre înfățișarea lui. Sigur nu era în stare să decidă asupra riscurilor, așa că l-am rugat să nu folosească bicicleta pe șosea. Apoi i-am luat mâna să văd cât de subțire avea mănușa.

Azi i-am dat mesaj să-i spun că era regele frumuseții și al hainelor interesante și că n-aș dori să pierd ocazia să-l bat la șah: fiind drăguț, probabil n-are creier încât să câștige. Ne-am întâlnit. Am venit cu mașina și am schimbat planul fără să-i cer acordul. Mi-a povestit cum călătorise singur pe alt continent și, deși era major, m-am mirat ca l-au lăsat părinții. Mi-a mai spus de niște proteste, dar nu l-am luat în serios. Am fost la o prăjiturie, i-am ținut ușa și am plătit: sigur aveam mai mulți bani.

Am pierdut o dată la șah, probabil a avut noroc. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

*

*