Mini-povești de iubire (II)

Cerința a fost iubirea, valențele au fost multe.

NOTA DoR: Acest proiect a fost inspirat de Tiny Love Stories, o colecție de povești de iubire de sub 100 de cuvinte publicate de The New York Times în secțiunea Modern Love. Noi am mărit limita spre 200-250 de cuvinte și am extins conceptul de iubire în afara relațiilor dintre parteneri. Trimite și tu povestea ta folosind formularul de mai jos.

Poți citi prima serie de povești scurte aici.

Nu știam
Elena Văduva

Iubirea era o rușine. Așa am văzut-o în copilărie și în adolescență. Ai mei nu mi-au spus că mă iubesc decât în ultimul an de facultate. Și nu pentru că i-ar fi lovit o dragoste imensă pe care n-o mai puteau ține încătușată, ci pentru că terapeutul la care începusem să merg mi-a spus că am trăit ca o victimă toată copilăria.

Nervoasă că nu înțelegeam ce naiba înseamnă să iubești oamenii din jurul tău și că nu-mi puteam controla impulsul de a fugi orbește ori de câte ori cineva încerca să se apropie de mine, i-am sunat. Pe drumul spre metrou am făcut o criză la telefon și le-am blocat numerele. Amândurora.

Mi se părea iresponsabil și crud ce făcuseră. Cum și-au putut crește copilul fără să-l învețe să iubească? Cum își puteau crește copilul fără să-l iubească?

Mi-a luat câteva luni să înțeleg. Să înțeleg de ce, dacă ai copilărit cu un tată alcoolic și abuziv, nu știi cum să exprimi afecțiune. De ce, dacă ai fost veșnic copilul care greșea, nu poți vedea și alte forme de a iubi. Mama mi-a scris pe Facebook în ziua aia. M-a rugat să îi răspund și mi-a spus că mă iubește. Că mereu a făcut-o.


Gol în stomac
Andreea Vrabie

Urcăm în avion și însoțitoarea ne verifică tichetele de îmbarcare: 7A și 7B. Găsim locurile, iar eu mă așez rapid la geam și-mi prind imediat centura de siguranță. După ce Alex pune bagajele în compartiment și-mi dă cartea din rucsac, ia loc lângă mine pe scaunul din mijloc.

Avionul se îndreaptă spre pista de decolare și aud cuvintele care-mi provoacă panică de fiecare dată: cabin crew prepare for take off.

Îmi dă mâna și i-o strâng tare până simt că îmi transpiră palma. Când ne înălțăm de la sol deja inima îmi bubuie de aproape nu mai am aer, îmi simt tot sângele în obraji și gura îmi e atât de uscată încât abia mai pot să înghit. Mă uit pe geam și încerc să-mi dau seama cât mai avem până când pilotul va stinge semnul cu centurile de siguranță. Alex mă întreabă dacă sunt bine, zic că da și-mi dă drumul precaut la mână.

Tot zborul stau cu capul sprijinit de geam și încerc să-mi las atenția distrasă de norii pufoși. El încearcă să găsească spațiu pentru picioare, renunță la lupta pentru cotieră cu pasagerul din dreapta, iar mai târziu adoarme incomod cu bărbia în piept. Deschide ochii când îi amorțește gâtul, îmi zâmbește somnoros și mă întreabă încă o dată dacă sunt bine. Îi zâmbesc vinovată, dar nu atât de vinovată încât să nu stau tot la geam și pe zborul de întoarcere.

De patru ani, de când zburăm împreună, Alex ocupă mereu locul incomod din mijloc. Știe că doar priveliștea de la 10.000 de metri îmi mai poate calma din frica de zbor.

Se spune că dragostea trece prin stomac. În cazul nostru trece prin goluri în stomac și de aer.


 

Mega-iubire
Vlad Odobescu

„Și tu ce mai zici?” Era seara târziu și ne-oprisem, ușor stânjeniți, în dreptul raftului cu legume și fructe de la Mega Image. Eram alți doi clienți cu prea multe ore petrecute la birou; ne umplusem coșurile cu ingredientele unor cine întârziate și discutam ca niște vechi cunoștințe ce eram. În urmă cu șase ani lucrasem de câteva ori împreună și, între timp, fiecare își văzuse de-ale lui. „La tine, totul OK?”

Acum era însă a doua oară când ne intersectam la răstimp de-o săptămână sau două: data trecută traversasem o trecere de pietoni din sensuri opuse și, pentru că ea nu mă recunoscuse de după barbă, abia a apucat să-mi răspundă la salut.

După acea întâlnire din Mega ne-am tot văzut întâmplător: pe stradă, la metrou, din nou în magazin, de parcă lumea se strângea în jurul nostru. După ultima ciocnire, întorși fiecare la casele noastre, ne-am scris în același timp pentru a topi într-un smiley face coincidențele astea haioase.

Iar de-atunci ne tot facem cumpărăturile în doi, ne furăm gândurile unul altuia și ne facem poze în față la Mega.


 

Sâmbătă, 13
Sorana Stănescu

A fost un accident cosmic că ne-am întâlnit, spunea și după doi ani. După ce o vară întreagă o organizație internațională de protecție a patrimoniului insistase să scriu despre proiectele lor din România și ce workshopuri mai finanțează Prințul Charles, mă hotărâsem să mă duc în weekend la Viscri.

Sâmbătă la 12, din mașina arhitectului cu care-mi dădusem întâlnire în fața bisericii fortificate au mai coborât doi tipi. Un britanic roșcovan gay în vizită de lucru și el ‒ un 1,80, cu corp perfect, relaxat și pus pe glume, care nu avea ce face în ziua aia. Era prietenul cel mai bun al arhitectului, cu ochelari de aviator și cu ochii după țigle tradiționale pentru colecția privată.

„Am un centru de echitație pe lângă Sibiu”, mi-a zis. Încă unu’ cu bani care habar n-are de cai, mi-am zis, și în viața mea n-aveam să mă înșel mai mult.

După vreo patru ore prăfuite în satul fără semnal, am plecat cu toții la Sighișoara să mâncăm. S-a urcat în mașina mea și nu s-a mai dat jos vreo trei ani și ceva. 13 septembrie 2014. O zi în care el nu trebuia să fie acolo, pentru un articol pe care nu l-am scris niciodată.


Înainte să adorm 
Alexandra Țipțer

Adorm cu el în brațe de când aveam opt ani. Pe vremea aia, mâinile mele erau mai mici și îl cuprindeam puțin mai greu. Îmi știe camera cu pereți verzi din Petroșani și patul super comod în care mă scufundam până la 12.00 în zilele fără școală, dar și prima cameră din București în care mă simțeam singură când m-am mutat. Știe de orele de franceză care mă panicau din cauza verbelor cu zeci de terminații, de primele pălării cumpărate, de prima zi de facultate sau primul text publicat.

Pe Bobiță, cățelușul meu de pluș, l-am cumpărat dintr-un supermarket din Petroșani. Nu știu dacă dorința de a avea un cățel adevărat m-a făcut să-l iau acasă sau mesajul de pe etichetă: „Promit să mă joc cu tine, așa că ia-mă peste tot”.

Îl purtam după mine în vacanțele de vară, când ieșeam în parc și voiam să-l dau în leagăn sau de fiecare dată când plecam în alt oraș, pentru că îmi era destul de greu să adorm fără el. Îmi aducea aminte de casă, de maică-mea care își subția vocea când ne jucam împreună cu el sau de taică-miu care mereu îi prindea cu ață brațele și codița când se rupea.

Între timp, i-am colorat nasul cu ojă neagră, gâtul aproape i s-a rupt, dar nu m-am gândit niciodată să-l dau la o parte. Și încă mănânc o prăjitură Măgura de ziua lui.


 

First date în aeroport
Alexandra Bădescu

Am aterizat pe aeroportul din Amsterdam și după ce am trecut de securitate, am alergat spre ieșire, către o scenă pe care mi-o imaginasem obsesiv în săptămânile de dinainte. Aveam întâlnire cu Nil, un match de pe Tinder, cu care vorbeam zilnic de două luni, ultima dată când fusesem în Olanda, într-un exchange. Pentru că nu ne-am văzut atunci, am aplicat la alt exchange, ca să am o scuză să mă întorc.

Deși experiența mea pe Tinder era vastă, nu mă mai îndrăgostisem niciodată de cineva online. Dar el părea bărbatul pe care îl căutam, poate prea bun ca să fie adevărat.

În zona de așteptare, entuziasmul meu s-a transformat într-un nod în gât, materializarea fricilor mele. Nil nu era acolo, iar eu mă uitam suspicios la oamenii din jur, sigură că unul dintre ei era în spatele profilului fals. Mă întrebam cum o să reacționez, pentru că îmi doream ca el să fie bărbatul atrăgător din poze, dar nu voiam să fiu o nemernică superficială. Pe de altă parte era trădarea, faptul că mă mințise atâta timp, și nu știam dacă pot să trec peste asta.

I-am scris că nu-l văd. Mi-a răspuns că e la altă poartă, și că o să ajungă imediat. După câteva minute chinuitoare, l-am văzut venind spre mine. Era bărbatul din poze. Ne-am sărutat 40 de minute, până mi-am amintit că o colegă mă aștepta să luăm trenul împreună.


Orez cu fasole
Cristian Lupșa

Nu ne mai văzusem de aproape patru luni când m-am întors în Washington. A fost ca o revedere între prieteni: caldă, ușor stânjenitoare și excesiv de amabilă. Niciunul n-a depus eforturi să arate altfel decât cum eram atunci, cumva la răscrucea a ceva.

O ajutasem să se mute chiar înainte să plec ‒ ne-a luat poate o oră să împingem canapeaua pe scări ‒, dar nu stătusem nicio zi în noua casă. Țin minte o scară îngustă și întunecată, holuri de o persoană și camera în care conviețuiau și viața ei de acum și cutiile mele. Țin minte și cina: un bol de orez cu fasole, poate cu ceva brânză rasă, ca să-i dea sens. Știam bolurile și combinația din ele de pe când locuiam împreună. Era gluma noastră despre economiile necesare ca să putem locui într-un bloc cu piscină pe acoperiș.

Înainte să plec vara aia în România, la ieșirea din blocul din care urma și ea să se mute la finalul zilei, îmi spusese: „Îmi va fi dor de tine”. „Și mie”. În patru luni, firele care ne încolăciseră nu mai țineau și niciunul nu voia să le strângă. După cină, când ne-am băgat în pat, ni s-a alăturat și distanța. Și-a amintit de o discuție cu mama ei, care mă întrebase la un moment dat ce planuri am. Era pe când locuiam amândoi în subsolul casei lor. Se pare că îi înșirasem mai multe lucruri și niciunul n-o includea pe fiica ei.

Subsolul mamei era acum la zile de condus, fostul nostru bloc la vreo 20 de minute distanță, piscina probabil închisă pentru iarnă. Ea locuia într-o casă care scârțâia, dintr-o zonă care tocmai începuse un flirt cu gentrificarea. Eu eram în cutii, pregătit să plec spre Boston, să-mi găsesc un loc să mă despachetez. Iar noi nu mai aveam niciun loc în care să încăpem împreună, nici planuri să-l găsim.


 

Monty
Oana Sandu

După ce am aflat că o voi cunoaște pe viitoarea fetiță a surorii mele, m-am dus în Cora să-i cumpăr un ursuleț. Nu știu de ce, dar mereu mi-am dorit să cumpăr copiilor ursulețul nelipsit de la somn, pe care nu vrei să-l dai mamei să-l spele vreodată.

L-am găsit într-un raft cu maimuțoi, un cățel maroniu cu o zgardă pe care scria Monty.

Am condus spre Siret, cu cumnatul meu în dreapta și sora mea în spate, pe dealuri verzi, cu pomi deja înfloriți în martie. În casa friguroasă în care am intrat, mititica de doi ani cu părul zburlit m-a privit cu cei mai frumoși ochi verzi din lume. A luat tăcută cățelul și m-a privit curioasă. Plimbarea cu mașina a adormit-o rapid.

Am simțit că mă pierd uitându-mă la ea, întrebându-mă care-i sunt poveștile trecute și care-i vor fi cele viitoare, gândindu-mă câte schimbări va aduce și câte adusese deja în familia noastră.

Când am ajuns la mallul din Suceava, a vrut să urce obsesiv scările rulante. Așa că am făcut cu schimbul toți trei. Când am luat-o eu, i-am propus să alergăm. Cât râset și bucurie și câtă energie. Am învârtit-o ținând-o de mâini. A râs, spunându-mi că mai vrea. Am strâns-o la piept și i-am spus cel mai egoist lucru posibil. Te iubesc!


 

Echilibru
Anamaria Tataru (Anuca)

„Nu cred că o să fii vreodată pe locul I: munca e ceea ce mă reprezintă”, i-am tăiat-o scurt la una dintre primele noastre întâlniri.

Ne-am cunoscut în perioada în care mă pregăteam să aplic la un MBA în Franța și nu aș fi lăsat niciun stol de fluturi din stomac în calea împlinirii mele profesionale. Îmi doream să fiu onestă. Între iubirile din viața mea și muncă a existat întotdeauna un conflict care s-a încheiat aproape mereu la fel. Previzibil, munca câștiga.

Mi-a zis că înțelege.

Chiar înțelegea. Mi-am dat seama în noaptea în care, fără să mă certe, m-a învelit într-un șal, m-a pus într-un Uber și m-a dus de urgență la Floreasca. Fusese o perioadă foarte încărcată în care amânasem o vizită la doctor. Peste noapte, o banală litiază renală a devenit complicație. Am privit neputincioasă cum încerca să înțeleagă ce mi se întâmplă, în româna lui stâlcită, când doctorii m-au luat de lângă el fără nicio explicație.

I-am fost recunoscătoare și l-am iubit atunci un pic mai mult decât îmi iubeam munca. Însă nu mi-a luat mult să mă întorc la ale mele, să amân cine în doi pentru rapoarte financiare sau să refuz mini-vacanțe pentru bugete și planificări. Dar m-am străduit să las, la finalul zilei, munca în fața ușii. Ea rămâne prima mea dragoste, dar el a devenit echilibrul meu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *