Mini-povești de iubire (XIII)

NOTA DoR: Acest proiect a fost inspirat de Tiny Love Stories, o colecție de povești de iubire sub 100 de cuvinte publicate de The New York Times în secțiunea Modern Love. Noi am mărit limita spre 200-250 de cuvinte, am extins conceptul de iubire în afara relațiilor dintre parteneri și am încurajat cititorii să trimită poveștile lor. Trimite-ți și tu povestea folosind formularul de mai jos.

Citește toate mini-poveștile la tag-ul iubire.

---

Ce-o fi o fi
Adina Florea

Când aveam 14 ani, fredonam hiturile The Beatles și purtam o cămașă largă din bazar ca să-mi ascund lipsa de forme și, chiar și mai grav, de orice țesut adipos care să-mi învelească pieptul osos. N-aveam nicio grijă pe lume, că mă credeam o deșteaptă. Așteptam să scap din închisoarea de maximă siguranță, unde ți se cereau papuci de casă la intrarea în clasă și-ți era strict interzis să acoperi în graffiti din pix BIC băncile cumpărate la suprapreț din donațiile părinților mult mai înstăriți ai copiilor de la clasele primare. Cu ei împărțeam o doamnă învățătoare, Gavril. Cu ea împărțeam o zi de naștere. 

Silviu a fost primul băiat care mi-a dat inima lui în palme și io i-am strivit-o ca o sălbatică. Eram crescuți în cartiere diferite ale Vasluiului. El în Textila, o îmbulzeală de blocuri comuniste pentru muncitorii din fabrica de confecții. Eu în nord-est Vastex ori, cum îi plăcea lui tataia să spună, în cartierul Tineretului, numit așa în legenda populară căci era cel mai nou cartier al orașului. Într-a doua, Silviu m-a așteptat timid în stația de autobuz prin care știa că trec în drum spre casă. În mână avea un inel cumpărat din bazar. Mi l-a așezat în palmă și apoi a fugit pe strada strâmbă și întunecată care desparte fabrica de confecții de spitalul TBC. L-am refuzat. Am așezat inelul chinezesc într-un șervețel de hârtie și am vrut să-l înmânez proprietarului de drept, dar, a doua zi, nu era nicăieri de găsit. Silviu mi-a evitat privirea o vreme, dar șase ani mai târziu, soarta și nota lui la purtare ne-au adus în aceeași bancă din clasa a opta.

Nu știu dacă nereturnarea inelului de logodnă, fie el și un chilipir chinezesc luat pe 10.000 de lei vechi din bazarul orașului, duce cu ea o promisiune pe veșnicie. Sper că nu, că m-aș coborî la bigotism și nu vreau să dansez în barca aia.

O decadă mai târziu mă trezesc cu o pleată mai blondă în cap, ceva riduri de expresie, o minte mai extenuată ca oricând, o depresie la bord și o altă logodnă, de data asta mai scurtă decât veșnicia jurată în necunoștință de cauză lui Silviu din clasa cu A. Mâine mă mărit și n-a trecut decât un deceniu de când eram în banca dintr-a opta. Nu știu cum o să fie următorul. Ce-o fi o fi, îmi strigă în urechi vocea fatalistă din mine.

---

Catinca obține ce-și dorește
Smaranda Băluț

Șuturi în burtă. Respirat în pungă. Plânsete. 2.142 de nopți prost dormite. Dimineți cu chicoteli și scâncete. Soare în păr. Miros de dragoste. Fericire pură.

Am întâlnit-o pe Catinca acum vreo șase ani. A venit pe neașteptate și s-a lipit de mine instantaneu. Mi-a fost greu să o accept din prima, părea cam intruzivă. Se încăpățânează să obțină ce-și dorește și, dacă nu-i iese, se supără ușor. Pare să-mi facă în ciudă cu felul ei copilăros, candid, într-un slow motion perpetuu. Îmi pune întrebări mult prea directe și sincere și de cele mai multe ori trebuie să inventez un răspuns pertinent. În primii ani, m-a scos suficient din zona de confort încât să mă ambiționez să fac terapie. Mi-am băgat nasul mare în părul ei mereu nepieptenat, am tras cu ardoare pe nări toată dorința și nevoia ei de a primi atenția mea. M-am uitat în ochii ei zglobii și m-am regăsit pe mine. Eu, cea de acum mulți ani, mică și neajutorată, jucăușă și blândă, veselă și cu chef de viață. Am luat-o de mână și am intrat împreună într-o carte de povești.

O privesc cu un zâmbet tâmp cum aruncă făină în aer prefăcându-se că-i praf magic. Mă distrez când îmi distruge fardurile și-și pune o mască horror pe față. Urlu în gând când văd că o prostește pe soră-sa. Mor de gelozie când văd că-i alifia lui taică-so. M-a întrebat ieri cât de mult o iubesc. I-am spus că nu știu, pentru că nu s-a inventat un cuvânt care să descrie multul meu. To the moon and back e fix pixu’ pe lângă anxietatea pe care o simt când mă gândesc că nu-i aici în clipa asta să o strâng în brațe.

---

Încotro?
Manea Mihaela

Am făcut doi pași pe trecerea de pietoni când, dintr-o dată, o mașină mă izbește din partea dreaptă. Pune frână brusc, însă impactul mă aruncă pe refugiul de tramvai. A durat câteva secunde să îmi revin. Trecătorii se uitau la mine mirați, o singură domnișoară m-a întrebat dacă vreau să mă ajute. Mă ridic și coboară din mașină și șoferul, dar nu îmi mai aduc aminte ce mi-a spus. O singură întrebare răsuna în mintea mea: „încotro mă îndrept de acum înainte?” 

Am pornit spre birou, genunchiul încă mă mai durea. Dar nu la genunchi mă gândeam.

Aveam 7 ani când m-a lovit prima dată o mașină. Am trecut strada în grabă și nu m-am asigurat. Am ajuns sub capota Daciei 1100 de culoare galbenă și am scăpat cu o singură zgârietură destul de urâtă, tot la genunchi. Mi-a fost frică. Atunci șoferul a coborât speriat, m-a luat în brațe și m-a dus pe trotuar. Am avut mult timp rană deschisă la genunchi, făcea puroi și nu reușeam să întind piciorul, de frică să nu mă doară. Până într-o noapte, când am uitat că mă doare. 

Și acum, încotro mă îndrept? 24 de ani înapoi să vindec rănile uitate din copilărie.

---

Surorile și întregul
Maria Valeriu 

Sora frumoasă, sora deșteaptă. Așa eram mereu văzute. Niciuna dintre noi nu putea fi și frumoasă, și deșteaptă, de parcă aceste două atribute fac parte din două sfere diferite ale umanității și nimeni nu e capabil să le aibă pe amândouă. Cineva îmi spusese, la un moment dat, că dacă aș fi avut înfățișarea surorii mele, aș fi fost femeia perfectă. 

Încă de când eram mici, era clar că toți o favorizau. Eram geloasă pe ochii ei verzi, pătrunzători, și trăsăturile inedite, provenite dintr-o genă care m-a ocolit. Îmi doream să fiu eu sora frumoasă, măcar pentru o oră, să văd cum e să ai parte de atâta atenție din partea tuturor. 

Într-o zi, ea s-a împiedicat și s-a lovit. Rău. A plâns ore în șir, de durere. Am plâns ore în șir, pentru durerea ei. Fața i se schimonosise, lacrimile i se uscaseră, și singurul moment de liniște era când dormea, sub presiunea calmantelor. În acea zi, pentru o secundă, o fracțiune de secundă, m-am gândit că e rândul meu să fiu cea frumoasă din familie, dar apoi, dezgustată de propriile gânduri, m-am gândit că ea e ea, și eu sunt eu. Două ființe diferite, cu trăsături diferite, ca două jumătăți care împreună fac un întreg. 

Niciuna nu e cea frumoasă sau cea deșteaptă. Fiecare dintre noi este ceva mai mult de atât. Cu toate acestea, nu pot să nu mă gândesc, uneori, la cât de norocoasă sunt că am o soră frumoasă.

---

C Major
Adela Holdon

Nu sunt tristă, nu sunt veselă, nimic nu mă impresionează și nimic nu mă dezamăgește. E OK să trăiești așa pentru o bucată de timp, dar e ca și cum ai mânca tot timpul mâncare de spital.

Muzica răsună în căști și nu înțeleg nimic din ce înțelegeam odată. Dar din când în când apari tu, pentru că eu nu te caut niciodată, și ești ca o îmbrățișare de la un nimeni care mi-a fost întotdeauna aproape. Ești cuvintele pe care nu le-am găsit niciodată, și totuși altcineva a știut exact cum mă simt și le-a așternut pe hârtie. Îmi place să cred că ești special pentru mine, dar probabil asta crede toată lumea care te aude.

Dacă ai putea să arăți cumva, ai fi o singura lumina aprinsă în miez de noapte într-un bloc de garsoniere, iar cineva care ar trece pe stradă la ora aia te-ar vedea cu ochi încețoșați. „Da, așa mă simt și eu.” Ar sta pe loc câteva clipe, apoi și-ar vedea de drum. Ar încerca să uite de tine, dar impresia pe care o lași nu pleacă niciodată. Se formează încet și sigur într-un colț al minții ca un mucegai, care se extinde la nesfârșit. 

Obișnuiam să sar peste tine, de fiecare dată când îmi răsunau primele acorduri în căști. Erai o parte atât de sinceră a mea, încât îmi era rușine de tine. La urma urmei, ești doar o adunătură de cuvinte ale unui străin. Un străin care mă cunoaște mai bine decât m-aș cunoaște eu vreodată.

---

Aproape de mine
Veronica A.

Încă nu reușesc să decid dacă ce am trăit cu B. a fost marea mea dragoste sau, așa cum am analizat ani de zile apoi în terapie, intersecția dintre niște circumstanțe aparte și tendințe patologice (mai mult ale lui, normal).

A fost real când am simțit la prima ieșire împreună la prânz, în mașina lui, că vreau să conducă repede și cât mai departe, deși amândoi aveam copii și parteneri acasă. Sau lacrimile care ne curgeau amândurora pe obraz când, ținându-ne de mână, îl ascultam pe Daniel Barenboim cântând Schubert într-o seară caldă de mai. Sau prima zi petrecută împreună, într-o cameră de hotel, doar atingându-ne timid, tremurând de emoție că suntem împreună. În seara aceea i-am scris „Nu m-am mai simțit niciodată așa de aproape de cineva”, iar el mi-a răspuns „Nu m-am mai simțit niciodată așa de aproape de cineva. Nu m-am mai simțit niciodată așa de aproape de mine” și am înțeles perfect, pentru că între noi granițele începeau să se șteargă.

Sau real a fost de fapt, la un an și jumătate după, când eu l-am făcut nazist și el m-a făcut gaura neagră, sau când umblam desfigurată pe stradă dându-mi seama că, la 35 de ani, mamă, soție, femeie de carieră, nu mai știu cine sunt.

Sau poate reală e tăcerea dintre noi din ultimii trei ani. Certitudinea că pot iubi și că, în cel mai bun caz, viața e o colecție de momente de conexiune răvășitoare.

---

Cel mai minunat loc din univers
Sanda

Nu știam că iubirea e geografie. Și că așa de aproape de mine e cel mai minunat loc din univers: brațele tale. Oricâte locuri am văzut, oricât de multe țări am vizitat, impresia asta a devenit și mai puternică: niciun atlas nu e complet, nicio enciclopedie nu e întreagă.

Suntem împreună de 25 de ani, chiar dacă vârsta noastră nu trădează asta. Am crescut împreună odată cu relația asta lungă, lungă, plină de dragoste pătimașă, tristețe, bucurie, încăpățânări, certuri crunte și împăcări pe măsură. Am fost împreună aproape peste tot. Iar când nu am fost împreună, când ai plecat peste mări și țări, în America, a fost o încercare prea crâncenă pentru mine. Am plecat și eu pentru un timp, dar asta ne-a ajutat să ne dăm seama că nu putem respira unul fără celălalt. Am dormit împreună, am mâncat împreună, ne-am ținut de mână în lumea asta ispititoare unde totul a devenit uneori atât de ușor cu tine. Alteori atât de greu. Câteodată așa de complicat.

Eu, la 15 ani, în brațele tale ademenitoare, subțiri și lungi, remediu pentru orice. Eu, la 39, în brațele tale generoase, așa de muncite și ocupate, în care nu mai sunt singură. Sunt împreună cu cei doi copii ai noștri. În cel mai minunat loc din univers, brațele tale.

---

Singură
Maria Cohut

Dragostea noastră a fost o furtună care-a durat cinci ani și ceva și s-a stins în prag de iarnă, de sâmbăta morților. Tu erai genul de persoană de care n-am crezut că m-aş putea îndrăgosti vreodată: taciturn, singuratic, puțin arogant. Nu dădeai socoteală nimănui niciodată și îți plăcea să umbli hai-hui zile de-a rândul, prin păduri, prin munți, sau în căutare de ciuperci. Telefonul mobil era, pentru tine, un rău absolut care strică creierele și ai refuzat de la bun început să-ți cumperi unul. Eu, din contră, mare amatoare a comunicării la secundă, aveam chiar două: unul „pentru aici”, celălalt „pentru acolo”.

Fiică a metropolei, nu mi-a plăcut niciodată să umblu aiurea și de fiecare dată când mă întrebai „ce facem în weekend?” eu îți răspundeam, spre marea ta frustrare, „hai în centru”, unde știam că mă așteaptă librăriile, magazinele cu haine de epocă, ceainăriile și cafenelele, barul meu preferat cu cocktailuri „două la preț de unul” între 16:00 și 19:00. Între drumețiile tale și ieșirile mele în oraș, am ajuns să petrecem din ce în ce mai puțin timp împreună: tu singur cu supărările tale, eu cu gașca, uitând de ale mele. Cu toate astea, în cele patru ore pe zi pe care le petreceam împreună, am învățat atâtea unul de la celălalt: că mâncarea poate fi o plăcere, că e posibil să-ți lași garda jos și să zâmbești din suflet, să te joci ca un copil.

Problemele au apărut când mi-am dat seama de cât de multe ajunsesem să învăț de una singură, obligată de absența ta continuă, chiar și atunci când erai acasă, închis în camera ta. Așa am învățat cum să fiu singură, am învățat că pot să iau masa în oraș singură, să merg la film singură, la bar și la petreceri tot singură și am mai înțeles ceva mult mai periculos: toată această singurătate nu mă deranja. 

---

Acasă
Georgiana Dinu

Vară incredibil de caldă de câmpie aflată mult prea aproape de soare, toropeală de după-amiază când niciun copil nu se încumetă să iasă din casă, plictiseală care se întinde infinit ca o cocă parfumată pentru gogoși făcute de mamaie în bucătăria nădușită, în timp ce eu aștept cuminte pe preșul întins afară pe ciment. Nici nu știu ce aștept; ascult sunetul vaselor spălate lângă fântână și găinile cotcodăcind de după gardul de plasă. Seara se lasă peste sat când toată lumea parcă se dezmorțește, grădina e udată cu furtunul și ies aburi proaspeți de pământ curat de îmi vine să iau un pumn și să îl bag în gură.

Când vreau să îmi amintesc, mă trag pe mâini cum îmi făcea ea și zic poezioara din câteva cuvinte inventate, furate pe furiș, „Fugi deochetură, fugi apucătură, fugiascuceasceasrău”. Călătoresc și mă întorc pe patul din șopron acoperit cu o cuvertură verde praz, unde veneau oameni din sfert de sat să le descânte, iar eu urmăream tot ritualul ca și cum aș fi fost la biserică.

Ideea de „acasă” îmi frânge inima ca un iubit care nu mă mai vrea. Acasă e oriunde regăsesc frânturi din memoria acelui spațiu. Le caut ca pe un drog.