Moşu Project

Mihai Pop a fost unul dintre cei mai importanţi etnologi şi antropologi români. Dar şi bunicul care făcea cele mai cool cadouri.

La început a fost Tata Mihai, un bunic binevoitor şi cu părul alb ca mai toţi bunicii. Primele şi cele mai vii amintiri pe care le am nu sunt direct legate de el, dar provin dintr-o realitate pe care a generat-o.

Vacanţele la Ocnele Mari s-au instaurat în memoria mea ca tabloul copilăriei perfecte. E suficient să închid ochii şi văd lumina galbenă, protectoare, simt mirosul bazinelor cu apă atât de sărată încât era imposibil să te îneci, simt sarea care ne strângea pielea când ne uscam şi voluptatea libertăţii absolute care includea băutul de lapte proaspăt muls, accesul în podul plin de porumb şi prune uscate şi plimbările cu trailerul lui nenea Mişa – proprietarul casei în care stăteam. Era o casă mică, cu pridvor generos, pe care bunicii o închiriau vara ca să aibă unde să-şi ducă nepoţii à la campagne. Locul fusese descoperit de Tata Mihai, care, în cercetările lui folclorice, se ataşase de lumina blândă, tradiţiile şi oamenii Ţării Loviştei. Drumul până acolo îl străbăteam cu Dacia roşie a bunicii, care ne înghesuia pe cei mici pe bancheta din spate şi ne dădea tonul la cântece. Hitul era Amintire cu haiduci. Ne opream din „Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele…” doar pe serpetine, unde priorităţile se schimbau brusc.

În amintirile din acea perioadă, bunicul meu apare sporadic şi mai degrabă în contexte sociale – la târg, la o nuntă şi, foarte rar, pe malul bazinului cu apă sărată. Mai vizibili sunt ceilalţi copii şi femeile, mamele şi bunicile responsabile cu îngrijirea trupei. Am mers la Ocnele Mari din 1977 până în 1981, când verişoarele mele au emigrat în Franţa, urmându-şi tatăl, care plecase cu câţiva ani înainte. Mama spune că acolo am făcut primii paşi. Verile de atunci nu puteau să nu lase urme adânci în mintea şi sufletul meu de copil crescut la oraş, în cutiile de beton din cartierul Tractorul din Braşov, unde ne dusese cariera lui tata, inginer de avioane.

Următoarele amintiri legate de Tata Mihai sunt din Caragea Vodă nr. 1, o casă elegantă, care deşi se afla la cinci minute de Piaţa Romană, era ferită de agitaţia capitalei de biserica de peste drum şi de iedera care o acoperea mai tot timpul anului. Casa aparţinuse familiei bunicii mele şi, deşi fusese naţionalizată, rămăsese cumva în familie. La etaj locuiau bunicul şi bunica, iar jos, fratele ei cu soţia, stăpânii grădinii în care creşteau o sumedenie de flori, un vişin şi un smochin. Şi caprifoiul. Cum aş putea să uit caprifoiul care parfuma jumătate de stradă?

Doar o mică parte din casă fusese ocupată de alte familii, care între timp se integraseră oarecum în peisaj. Şi eu, şi cei doi fraţi mai mari am avut trecută în primele buletine adresa din Caragea Vodă nr. 1. Avantajul era dublu: noi primeam mult râvnitul buletin de Bucureşti, iar bunicii, certitudinea că nu le mai bagă şi alţi necunoscuţi în casă.

Uşa care ducea la bunici era deschisă mai tot timpul. În capul scărilor mari, din lemn masiv şi scârţâitor, care te duceau cu gândul la cei care le urcaseră odinioară, era o uşă albă, lângă care era aşezată o casă de bani din metal, amintind şi ea de vremuri de altădată. Dincolo de ea era o încăpere luminoasă, suficient de mare încât să fie şi sufragerie, şi salon.

Spaţiul era împărţit în mod deliberat: zona confortabilă a fotoliilor, unde se serveau cafeaua şi antreurile (vedetele erau horinca şi slănina importate de Tata Mihai din Maramureş), şi zona dominată de masă, care se anima doar în jurul prânzului şi al cinei. Până în ’89, sufrageria fusese un fel de sală de aşteptare pentru vremuri mai bune. Aici găseai mai tot timpul reviste străine (Paris Match, Marie Claire, National Geographic sau chiar Illustrationuri din perioada interbelică), doamne şi domni amuzanţi care graseiau elegant, ultimi reprezentanţi ai unei aristocraţii decimate de comunişti, dar şi tineri studioşi gata să preia ştafeta.

Din salon puteai să pătrunzi pe rând în camera în care dormeam când veneam în vizită, în cabinetul bunicului şi în budoarul bunicii – Fof pentru apropiaţi. În cartierul ei general se aflau o maşină de cusut Singer şi o maşină de scris Underwood. Îmi amintesc perfect după-amiezele când păcănitul maşinii de scris era zgomotul de fundal în casă. Fof traducea diverse lucrări – ca să-şi completeze veniturile de pensionară – sau dactilografia cărţile şi amintirile prietenei sale Dina Balş. Pasiunea cu care cele două doamne se adânceau în munca lor şi ironia cu care Tata Mihai le trata mă făceau să cred că în camera aia se întâmplau adevărate experimente alchimice. Fof, de meserie agronom, fusese o domnişoară de familie bună, crescută scriind jurnale în limba franceză de la 12 ani şi devenită o generăleasă: sensibilă ca o mimoză pe interior şi foarte dură pe dinafară. 

Tata Mihai avea un birou enorm din lemn masiv, o bibliotecă şi mai mare în spatele biroului, două fotolii elegante, un pat cu cadru de metal tronând în mijlocul camerei şi – cel mai important pentru mine atunci – o uşă de acces spre balconul de unde vara puteam să culegem vişine. Biblioteca găzduia cărţi într-un număr impresionant de limbi şi acoperea aproape toate ştiinţele umaniste: filologie, etnologie, sociologie, semiotică, antropologie. Nu-mi amintesc ca biroul bunicului să-mi fi dat sentimentul de loc scorţos. Cu excepţia momentelor când veneau musafiri şi uşa se închidea, era mai degrabă un loc unde puteam să ne refugiem de spiritul milităros al bunicii.

Tata Mihai era mereu zâmbitor. Şi mai avea o calitate care în ochii unui copil nu poate trece neobservată – era sursa celor mai cool cadouri. Ţin minte şi acum primii jeanşi primiţi de la el şi tricourile cu Olimpiada de la Los Angeles din 1984, ca să nu mai vorbesc de ceasurile electronice de toate formele şi culorile, care ne asigurau popularitatea maximă în rândul copiilor din cartier. Probabil că tot de la el a venit şi primul computer, care în 1986 a produs o adevărată revoluţie tehnologică în cartierul nostru din Braşov. Nu-mi era prea clar ce tot caută el prin America. Oamenii mari spuneau cu mult respect că l-au chemat acolo ca visiting professor, ca să le vorbească despre etnologie şi folclor.


Din adolescenţă mi-l amintesc tot contextual, la mese de familie şi petreceri unde am descoperit o ironie cu potenţial ucigător. Devenisem şi eu una dintre victimele „glumelor Pop” – modul aparte al bărbaţilor din familie de a-şi manifesta afecţiunea faţă de femei, prin tachinări şi glume usturătoare. Atunci mi-am dat seama că m-am făcut mare; Tata Mihai a devenit Moşu, deşi când vorbeam cu el nu-i spuneam aşa. Aşa îi spuneau o parte dintre cercetătorii străini cu care lucra şi câteodată tata, unchii mei şi alţi apropiaţi.

În 1994, când aveam 18 ani, tata a murit în urma unui infarct. Acest eveniment tragic a schimbat raportul de forţe. Bunicii, până atunci stâlpi ai familiei, păreau că au nevoie de ajutor. Pe Moşu, care avea deja 87 de ani, l-am văzut dintr-o dată slab şi mult mai mic. Şi casa din Caragea Vodă parcă intrase la apă. Trei ani mai târziu a murit unchiul meu, la fel de neaşteptat ca şi tata. A făcut un atac cerebral în timp ce schimba roata de la maşină. Nu mai înţelegeam nimic. Cred că nici bunicii. Rămăseseră cu un singur fiu din trei şi acela departe, la Paris, unde lucra ca arhitect.

În 1996 am intrat la Facultatea de Litere din Braşov, după ce doi ani la rând picasem la Comunicare în Bucureşti. Eram disperată că fac de ruşine familia – atât unchiul cât şi bunicul meu predaseră la Litere în Bucureşti.

În primul an, în bibliografia pentru cursul de Folclor am găsit în capul listei Folclor literar românesc, de Mihai Pop şi Pavel Ruxăndoiu. Moşu se transforma în profesorul Mihai Pop. Profesorii mei îl avuseseră profesor în facultate şi-şi aminteau cu mare plăcere cursurile lui, unii ştiau chiar pe de rost numărul de telefon din Caragea Vodă: 211.36.37. Am început să mă apropii cu mai mult curaj de biblioteca din biroul lui, populată cu nume sacre ale antropologiei şi folclorului: Claude Lévi-Strauss, Vladimir Propp, Iuri Lotman, Gilbert Durand. Nu mai trebuia să mă lupt pentru ele la bibliotecă cu toată cohorta de filologi. „Dar de ce citeşti toate vechiturile astea?”, m-a întrebat bunicul când i-am cerut primele cărţi. „Ar trebui să citeşti cărţi mai moderne.” Pe moment n-am ştiut dacă era o glumă popeană, sau dacă să-l iau în serios. Nu părea mai încântat nici când îi ceream cărţi scrise de el. Şi pe alea le considera expirate.

Un an mai târziu m-am prins că nu glumea. În noiembrie 1997, am participat la aniversarea lui de 90 de ani, în sala de consiliu a Universităţii din Bucureşti. I-am ascultat cu gura căscată pe cei veniţi să îl omagieze pe profesorul Pop şi am aflat cu uimire că, în cariera lui, Moşu cunoscuse mai mult de jumătate din bibliografia mea. Atunci am aflat că studiase la Praga la sfârşitul anilor ’20, se apropiase de grupul de formalişti ruşi şi participase la primul Congres Internaţional de Lingvistică; că în anii ’30 luase parte la cercetările monografice iniţiate de Dimitrie Gusti, culesese folclor cu Constantin Brăiloiu şi Harry Brauner şi, împreună cu acesta din urmă, înfiinţase în 1949 Institutul de Folclor; că în anii ’60 devenise un promotor al semioticii în România, lucrând cu maeştri ca Julien Greimas, Maria Corti şi Umberto Eco; că în 1971 fusese numit director al Societăţii Internaţionale de Etnografie şi Folclor şi că, imediat după 1989, contribuise la înfiinţarea primei societăţi române de antropologie.

Aş fi vrut să aflu toate astea mai devreme. Aş fi vrut să ştiu ce gândea despre lucrurile care începuseră să mă preocupe. Dacă aş fi ştiut că Roman Jakobson fusese unul dintre mentorii bunicului meu, sunt sigură că n-aş fi copiat la examenul de Teoria Literaturii din anul I, unde-mi picaseră funcţiile limbajului. Mă uitam la Moşu – acum un bătrân într-un scaun cu rotile – şi aş fi vrut să-i dau ceva din energia şi avântul meu. Când a început să vorbească mi-am dat seama că n-avea nevoie de ele. Avea o rezervă proprie. A vorbit puţin, dar vorbele lui m-au uns pe suflet:

„Am o singură dorinţă pentru viitor şi pentru mine şi mai cu seamă pentru dumneavoastră – să uitaţi ce am făcut în trecut şi să ne gândim la ceea ce trebuie să facem de acum înainte. (…) Eu, deşi am fost folclorist şi m-am gândit întotdeauna la trecut şi am lucrat pentru trecut, am gândit întotdeauna înainte şi v-aş ruga şi pe dumneavoastră să vă gândiţi mai mult la viitor şi să lăsaţi trecutul cu ceea ce se poate profita din el şi să vă gândiţi la ceea ce trebuie să fie făcut ca acest viitor să fie aşa cum a fost înscris până acum. Vă mulţumesc din suflet”.

Evident, nu am reţinut întregul speech, ci l-am recuperat mai târziu dintr-o înregistrare. Ştiu însă precis ce ecou au avut în mine atunci cuvintele lui. Un bărbat de 90 de ani, în scaun cu rotile, le spunea unor oameni cu zeci de ani mai tineri să privească în viitor. Era mai formidabil decât toţi jakobsonii şi lévi-­straussii la un loc. A fost momentul în care Mihai Pop a devenit pentru mine un model intelectual.

După discursul lui, s-au ciocnit pahare, s-a cântat La mulţi ani şi ne-am dus acasă. Aş fi vrut să-l întreb cum a fost să lucreze cu atâtea nume mari şi dacă sunt băieţi faini. Din păcate, n-am îndrăznit. Eram copleşită de umbra lor, copleşită de el. Noroc că au apărut maramureşenii lui cu horincă, slănină şi o ghirlandă de ceapă pe care i-au pus-o în jurul gâtului şi au destins atmosfera. Petrecerea a continuat până târziu.


În 2000 am terminat facultatea cu o lucrare despre literatura de închisoare. M-am dus cu lucrarea de diplomă să i-o arăt bunicii – alesesem tema după ce citisem amintirile din închisoare ale prietenei ei, Dina Balş. Fof, atunci la 84 de ani, a răsfoit lucrarea, s-a oprit asupra unor pasaje, mi-a pus câteva întrebări şi la sfârşit mi-a zis: „Bravo, ţine-o tot aşa!”. Astea au fost cam ultimele cuvinte pe care mi le-a spus; a murit la două săptămâni după vizita mea.

Moşu meu a rămas singur, făcându-se parcă şi mai mic în casa rămasă aproape pustie. Avea grijă de el o femeie, iar noi – unicul fiu rămas în viaţă, nurorile şi nepoţii – treceam să-l vedem cât de des puteam. Stătea mai tot timpul în pat, uitându-se fix la cele câteva vase şi obiecte tradiţionale pe care le avea deasupra bibliotecii. „Ştii de ce ţin toate oalele astea vechi?”, m-a întrebat într-o zi când eram singuri în casă. „Ca să nu uit de unde mă trag. În ultima vreme mă gândesc tot mai mult la copilărie.”

La scurtă vreme după moartea bunicii am plecat la studii la Bratislava, ştiind cumva că astfel reînnod o tradiţie a familiei, care locuise acolo între 1941 şi 1945. În octombrie am primit un telefon care mă anunţa de moartea bunicului meu – rezistase doar câteva săptămâni de unul singur. Mi-am trântit câteva haine negre într-un geamantan şi m-am suit în primul tren spre Bucureşti. Înmormântarea a fost copleşitoare. Simţeam că moartea lui marca moartea unei lumi întregi. În primul rând, era o nouă despărţire de tata, de data asta definitivă. Cât timp bunicii trăiau, aveam iluzia că o bucăţică din el supravieţuieşte în ei. Apoi, moartea lui reprezenta sfârşitul epocii Caragea Vodă nr. 1. Casa, un punct fix şi important într-un oraş în care nu mă simţeam ca acasă, urma să fie vândută. Sentimentul de pierdere era agravat de faptul că mama tocmai vânduse casa de la Braşov. Eram în mod oficial o călătoare.

În zilele care au urmat, casa Moşului a fost dezasamblată parţial, într-un proces haotic şi autist în care fiecare îşi trăia durerea în singurătate şi încerca să găsească acele obiecte a căror posesie i-ar fi dat iluzia păstrării legăturilor. M-am împrietenit atunci cu mai multe obiecte. Întâi, am ales o parte din cărţile „vechi”. Trebuia să mă limitez la cele fundamentale, cam câte încap într-o valiză. Apoi am găsit paşaportul diplomatic al bunicii, din perioada când Moşu fusese ataşat cultural în Slovacia. L-am băgat în portofel, considerându-l un fel de porte-bonheur şi simbol al noului meu statut de călător. În acelaşi sertar al scrinului am găsit diploma lui de doctor al universităţii Academia Istropolitana din Bratislava. N-aveam cum să nu iau personal această descoperire, eu fiind studentă la Academia Istropolitana Nova. Nu ştiu de ce n-am luat-o; probabil nu mă consideram îndreptăţită. Acum îmi pare rău, pentru că diploma se pare că s-a pierdut.

Apoi am dat peste lucrarea de doctorat cu care Moşu obţinuse această diplomă. Am încercat să citesc câteva pagini, profitând de puţinele cunoştinţe de limbă slovacă pe care le acumulasem. Tema era „Cuvintele de origine slavă veche în limba Română”. N-am luat cu mine nici lucrarea şi cred că ştiu şi de ce. Deşi în certificatul de succesiune eram trecută ca moştenitor direct al bunicului meu, trebuia să ajung să merit acest statut.

Am luat însă diploma pentru premiul Herder, cel mai important premiu care se acordă scriitorilor şi cercetătorilor din Europa Centrală şi de Est. Probabil că era destul de mică încât s-o strecor în bagaj. Am luat şi obsesiva tăbliţă cu „Old Teachers Never Die, They Just Lose Their Classes”, adusă de bunicul meu de la o universitate americană la care predase şi pe care o văzusem ani de-a rândul deasupra biroului lui. Era momentul potrivit să încerc să-i înţeleg sensul.

Am plecat lăsând casa pustiită. Era ca şi cum fiecare dintre noi luase din marele puzzle bucăţile care îl priveau direct, fără să-i pese că nu o să mai reuşim niciodată să-l refacem.


Anul următor, soarta m-a trimis la Varşovia la un master în sociologie. Fără să-mi propun asta, mergeam în continuare pe urmele bunicului meu, care studiase în Polonia în 1932 şi 1933. Tot prin anii ’30 participase la mai multe campanii monografice ale Şcolii Gusti, ba chiar coordonase echipa interdisciplinară de cercetători care studiase toate aspectele zonei. Acolo a cunoscut-o pe bunica mea, cooptată în echipa de cercetare ca agronom. Bunicul povestea mucalit că se cunoscuseră într-o căruţă şi că ea a luat hăţurile şi de atunci nu le-a mai dat drumul. S-au căsătorit la mai puţin de un an după ce s-au cunoscut.

În 2002, la 26 de ani, m-am întors în ţară şi m-am mutat la Bucureşti. Casa din Caragea Vodă încă nu fusese vândută şi ţin minte că din când în când treceam pe acolo să-mi completez zestrea cu lucruri care îmi lipseau din casa în care stăteam cu chirie: o lampă, un ceainic sau vreo cratiţă. Era ciudat să urc scările scârţâitoare de lemn ştiind că la capătul lor nu mă aşteaptă nimeni.

Nu ţin minte exact când am vândut casa. Ştiu doar că atunci a început caruselul moştenirilor – cu procuri, procese, certificate de naştere, de căsătorie, de deces şi de succesiune, ore întregi petrecute la diverşi notari şi avocaţi şi sute de mailuri schimbate cu membrii familiei împrăştiaţi prin toată lumea. Pe atunci calitatea de moştenitor încă mi se părea un privilegiu. Abia mai târziu aveam să înţeleg responsabilităţile cu care vine ea.

În 2004 mi-a încolţit în cap ideea de a face un film documentar despre bunicul meu. Aş putea spune că proiectul meu a pornit de unul singur, fiind condus în egală măsură de curiozitate, de dorinţa de a reconstrui un puzzle din care aveam deja multe piese, dar şi de speranţa că voi putea să-i fac pe oamenii din generaţia mea să înţeleagă ce tip de personalitate a fost Mihai Pop, altfel decât din cărţile scrise de el sau despre el. Decizia propriu-zisă am luat-o în urma unei discuţii cu o tânără etnoloagă care mi-a spus că pentru ea profesorul Pop e o icoană la care se închină toată lumea şi că ea nici măcar nu ştia că a murit în urmă cu doar câţiva ani. Din punctul ei de vedere, Mihai Pop aparţinea unui trecut îndepărtat.

Mi-am dat seama că filmul este cel mai potrivit mediu pentru a reface portretul lui Mihai Pop. Nici nu bănuiam la ce muncă mă înhămam.

În 2005, de Paşte, m-am dus în Maramureş să vizitez satul natal al bunicului meu, Glod. Un lucru pe care l-am aflat – deşi ar fi trebuit să-l ştiu deja – a fost că familia se trăgea din Maramureşul Transcarpatic. În următorii ani am vizitat şi Apşele, satele din Ucraina unde se află mormintele strămoşilor şi bisericile unde au slujit străbunicul şi stră-străbunicul meu. Tabloul a început să se coloreze cu tot mai multe detalii. Am început să mă conectez la reţeaua de oameni şi locuri Mihai Pop. Am filmat de câte ori am avut posibilitatea, suportând singură costurile de producţie.

Pe măsură ce căpăta formă, mi-am botezat proiectul Moşu Project. Numele nu e întâmplător. În primul rând, pune activitatea bunicului într-un context internaţional. În al doilea, ilustrează modelul Mihai Pop: un intelectual de extracţie locală, dar cu o viziune cosmopolită; o personalitate socratică, dar cu un puternic simţ pragmatic; o inteligenţă de factură orală, dar cu un deosebit respect pentru litera scrisă; un om cu o structură arhaică, dar puternic ancorat în valorile modernismului; o personalitate contradictorie.

În 2008, m-am înscris la masterul de Etnologie, Antropologie Culturală şi Folclor de la Universitatea din Bucureşti, ca să încerc să înţeleg mai bine moştenirea lui culturală. În cei doi ani de master, am făcut peste 30 de interviuri (audio şi video) cu foşti colegi de-ai lui de la Institutul de Folclor şi de la Universitate, am făcut muncă de cercetare la bibliotecă şi pe teren, unde bunicul meu fusese cu zeci de ani în urmă.

Am reuşit să molipsesc o groază de oameni de o boală pe care îmi place s-o numesc „antropopologie”. E o adevărată epidemie. Aproape toţi prietenii mei ştiu cine a fost Mihai Pop şi cam ce a făcut el, iar mare parte au participat activ la realizarea proiectului. M-au însoţit pe urmele lui prin ţară şi prin străinătate, mi-au citit şi periat diverse lucrări şi prezentări, au transcris interviuri, mi-au fost dactilografi în nopţile când eu cădeam cu capul pe masă de oboseală, au filmat şi montat bucăţi din film, m-au susţinut moral când eram pe punctul de-a abandona.

Recent, am schiţat un scenariu orientativ pentru documentar, am găsit un producător şi am aplicat pentru finanţare la Centrul Naţional al Cinematografiei. Nu mi-au acordat-o – considerând probabil că un astfel de film nu este interesant pentru publicul român. Eu cred că se înşeală. Nu pot să cred că românul care a avut un cuvânt de spus în etnologia, antropologia şi semiotica mondială, care a condus Institutul de Folclor, a predat la Universitate, a contribuit direct la crearea Muzeului Satului şi – indirect, prin discipolii lui – la reinventarea Muzeului Ţăranului, care a format peste 50 de specialişti în etnologie, sociologie şi antropologie, care a vorbit 10 limbi străine şi a bătut pământul în lung şi-n lat nu merită un film finanţat de Statul român.

Voi aplica şi la anul. Pentru că Moşu m-a învăţat să nu privesc în urmă cu mânie, ci să privesc mereu în viitor.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *