N‑am cuvinte

O prezentatoare de radio, mamă şi soţie, ia o săptămână de repaus vocal.

Lucrez  cu vocea, vorbesc mult, tare, apăsat, şi am deseori probleme în a‑mi ţine gura. Şi, cu toate astea, la sfârşitul lui octombrie a trebuit să tac o săptămână. Aşa mi‑a recomandat ORL‑istul, care mi‑a scris în scrisoarea medicală că sufăr de monocordită acută. Mai pe româneşte: una dintre corzile vocale se prezinta prost. Am ajuns la doctor după ce, într‑o seară, în baie, mi‑am suflat nasul cât de tare am putut. Apoi, când am deschis gura să ţip la Tudor, soțul meu, să‑mi aducă un prosop nu s‑a auzit nimic. În seara aia mi‑a revenit vocea, uşor gâjâită la început, apoi parcă ceva mai bine, dar a rămas sugrumată când încercam să ridic tonul. Am stat aşa vreo trei săptămâni şi am ajuns să nu mai pot lua nicio înaltă. Adică, dacă mă înghesuia unu’ într‑o seară pe o alee şi voiam să ţip, n‑ar fi ieşit nimic. ORL‑istul (supraspecializat în foniatrie) mi‑a recomandat aerosoli, tratament medicamentos şi o săptămână de tăcere. Mi‑a zis că altfel problema riscă să devină ireversibilă, să rămân cu o coardă sensibilă şi cu o răguşeală permanentă. Aşa că am intrat în silenzio stampa stând acasă, cu un copil de un an jumătate care vrea toată atenţia din lume şi cu un soţ care şi‑a luat concediu să mă ajute şi care are două mâini stângi. 

Ce urmează e jurnalul acelei săptămâni, pe care l‑am scris sârguincioasă la sfârşitul fiecărei zile.

Ziua 1

A început prost şi a continuat cam tot la fel. De aseară, de la ora 23:33, n‑am mai vorbit. Deşi nu bag mâna‑n foc că n‑am vorbit în somn – se întâmplă aproape în fiecare noapte. Dimineață am tras un căscat zgomotos de mi‑au trosnit fălcile. Apoi am aflat că Tudor trebuie s‑o taie rapid să rezolve ceva. A lipsit mai bine de două ore, timp în care eu am fost blocată în casă cu copilul. Am bătut din palme, am făcut zgomote din buze cu scuipat, am bulbucat ochii, am râs fără zgomot dar cu toţi dinţii şi am dat mult din mâini. Bestia n‑a părut să se plictisească. Bine, recunosc, am scăpat cate un  „iiiihhhh” cu zgomot când Alex aproape mi‑a dărâmat violetele şi apoi era să pice de pe scaun.

N‑am stat tot timpul la calculator, dar am avut prin casă pixuri şi foi la îndemână. Nu le‑am pus strategic. Am scris pe unde am apucat, apoi le‑am lăsat acolo, știind c‑o să‑mi mai trebuiască. Mi‑am dat seama ce greu scriu de mână. Şi ce urât. Când scriam, mi‑a venit să rup foile cu pixul, să pun multe semne de exclamare, să subliniez, să scriu cu litere mari. Tot degeaba. În scris nu am debitul pe care‑l am pe viu. Am încercat să vorbesc doar cu buzele. Tudor se uita la mine şi atât. Când mă întreba a treia oară „cee??”, înnebuneam şi mă apucam să scriu.

Am fost şi la cumpărături la un Mega Image de lângă bloc, unde, dacă vrei, nu interacţionezi deloc cu vânzătorii. Poţi să treci drept neam prost, dar treci. Doamna m‑a întrebat dacă vreau pungă, am dat din cap cu zâmbet că „da” şi am arătat cu un deget, că vreau una. Vânzătoarea mi‑a zâmbit îngăduitor. Nu ştiu ce a înteles. Cert e că a observat că am o bancnotă de 50 ruptă şi a luat‑o. Asta chiar nu mi s‑a mai întâmplat. Când vorbeam, banii rupţi se întorceau tot timpul înapoi.

Am gafat urât de tot când s‑au întors băieţii din parc. Am sărit să‑l descalţ pe Alex: „Ce faci, mami? A fost bine în parc? Da? Ce‑aţi făcut? Nuu, câââh, nu băga mânuţa‑n gură. Hai să spălăm grasu’”. Tudor m‑a anunţat că, poate, ar fi cazul să mă opresc. Nu era asta ziua când trebuia să tac? Nici măcar nu mi‑am dat seama că am vorbit.

Punctul culminant al zilei a fost când a venit soacră‑mea în vizită şi vizita a fost plăcută. Tudor zice că sigur a fost aşa pentru că am tăcut. Mai spre seară au venit în vizită nişte amici care au încercat să mă convingă să încep de mâine faza asta cu nevorbitul. Nu, mulţumesc.

Spre seară s‑au adunat multe. Am ţipat la Tudor să se ducă să cumpere Nurofen pentru Alex ACUM, deşi puteam să i‑o spun, civilizat, în scris, aşa cum am făcut toată ziua. Acum ne‑am împăcat şi vorbim pe chat, pe Facebook.

Şi‑am mai vorbit azi o dată. Asumat. L‑am culcat pe Alex şi i‑am zis că‑l iubesc. Cu voce şoptită, clară, aşa cum o fac în fiecare seară.

Ziua 2

Număr zilele până trece săptămâna. E horror. N‑am nicio autoritate în faţa lui Alex, care trage, rupe, zgârie, trânteşte, aruncă, strică orice cu mine de faţă. Nici să ţâţâi n‑am voie. Îi arăt cu arătătorul „nu, nu, nu” şi mă încrunt. E maxim ce pot să fac. Nu dă doi bani. Face şi el la fel, dar mai şi zice „nu, nu, nu”.

Adică m‑a înţeles şi‑şi vede d‑ale lui. Nu‑l bruschez pentru că aleg să cresc altfel copilul, pe de altă parte, nici nu‑i smulg din mână chestiile cu care n‑are voie, pentru că nu‑i pot oferi o explicaţie. Aşa că îl chem pe ta‑su.

Şi asta e o problemă. Dacă nu e în altă cameră, bat în pereţi sau fac zgomote care să‑l facă să vină. N‑o face tot timpul. Sau stă pe canapea, în sufragerie, şi întreabă tare, să aud eu, care‑s în bucătărie: „Auzi, noi la ce trebuia să punem bateriile alea?”. Cum ar veni, io să vin cu mâinile clăbucite în sufragerie, să dau din gură fără zgomot, ca să‑i zic ce şi cum, el să nu înţeleagă, eu să mă şterg pe mâini şi să scriu şi atunci să‑mi aud vorbe că scriu urât, că nu se înţelege. De exemplu, scriu că Alex a mâncat cu mare pasiune „zmeură” şi el citeşte „3 meniuri”!!! 

Azi am fost mai toată ziua plecaţi de acasă – la soacră la masă, cumpărături la Ikea, piaţă. Am luat un carnet cu mine. Am purtat „discuţiile” doar la stopuri, când Tudor avea timp să citească. În rest, eu eram cu o discuţie în urmă. Printre rafturi, contraziceri. Eu, pe hârtie, fără spor, Tudor cu gura mare: că am zis una pentru camera copilului, că acu’ mă răzgândesc. Seara, când am terminat cu treaba, a fost cel mai plăcut. Pentru că am vorbit pe chat, pe Facebook, şi Tudor a înţeles şi eu scriu de o mie de ori mai repede la calculator. Cam aşa:

Tudor Vintiloiu: băgăm nişte chiftele cu nişte… KARTOFI din ăia?!?!?!? 😀

Tea Teodorescu: io nu vreau

îmi fac cereale cu lapte

mă roade stomacu de la pastilele alea

Tudor Vintiloiu: dar eu vreaaaaau!

Tea Teodorescu: trebuia să pap la juma de oră după ele…dar s‑a făcut ora

hai la bucătarie.

io schimb violetele şi tu stai la cartofi, vrei?

Tudor Vintiloiu: hai

Cu mama, în schimb, mă descurc mai greu. Noi vorbim la telefon în fiecare zi. De mai multe ori pe zi, zeci de minute pe zi. Ea are cu mine minute gratuite fără număr, iar eu am cu ea 800 de minute. La final de lună îmi rămân vreo 200 şi asta doar pentru că mai mult mă sună ea. Ieri mama l‑a sunat pe Tudor şi i‑a povestit lui ce avea de zis, ca să‑mi zică el apoi. Azi însă Tudor mi‑a dat telefonul s‑o ascult. Mama: „Hai, că mi-e şi aiurea să vorbesc aşa de una singură la telefon. Da tu asculţi, da? Deci, da, mă, ştii cutiile alea din garaj, să vezi …” şi a început robinetul. Ah! Cât aş fi vrut să particip la discuţie! M‑am limitat la respiraţii mai accentuate şi am făcut „ţoc” în receptor, cu buzele, la final, să ştie c‑o pup.

Ziua 3

Simt că înnebunesc. Am crezut că pauza asta de vorbă o să mă ajute să‑mi controlez reacţiile, să cântăresc mai bine ce am de gând să transmit, să nu mă enervez aşa de uşor. Dimpotrivă. Clocotesc pe dinăuntru!

Mi‑e şi silă să mai scriu. Calculatorul nu‑l am tot timpul la îndemână, iar să scriu de mână e groaznic: scriu repede, urât, iar Tudor TOT nu înţelege. Dacă mimez cuvintele cu buzele, mai ies şoapte, ceea ce e şi mai nasol pentru corzile vocale. E un cerc vicios.

Bestia ştie fix pe ce butoane să apese ca să mă termine puţin câte puţin. Mă ia de mână şi zice „mâna, mâna” adică să‑i dau mâna şi să mă ducă unde are el chef, sau unde are nevoie de ajutor. Adică: sus, cocoţat pe blatul de la bucătărie, pe „treptele” de la bibliotecă, la prize, în baie, la WC, în care îi place să arunce chestii, etc. Dacă nu‑i dau mâna se lasă cu urlete şi lacrimi adevărate.

Din cauza vremii, azi am stat toţi trei închişi în casă. Tudor se declară învins, a obosit şi mi‑l tot pasează, iar eu n‑am ce să fac cu el. Şi eu am obosit. Vreau înapoi la serviciu, să mă scol la 04:20, să stau cu colegii de la radio la cafea, să dau ştirile, să cumpăr fructe şi legume de la aprozarul din colţ unde tot timpul mă întind la vorbă cu vânzătoarea, să mă bag în seamă cu mamele din parc, să strig tare la Alex să‑şi dea drumul de pe tobogan că‑l aşteaptă mama jos, să‑i cânt tot ce ştiu de pe Cutiuţa Muzicală pe drumul de întoarcere acasă, să stau seara la taclale cu Tudor după ce‑l adormim.

În schimb, mă bosumflu şi mă supăr pe Alex că nu pricepe că mă‑sa nu vorbeşte, nici nu mai am plăcerea cititului şi mă răzbun pe mine cu episoade din Beverly Hills 90210.

Ziua 4

Am încheiat ziua cu o răsteală, da’ răsteală pe bune, cu voce cu tot, la domnu’ care a venit de la Electrica să citească contorul. A venit la ora 20:15, fix când Tudor îl înghesuia pe Alex în cameră, să‑l adoarmă. Băi, frate, asta e oră de venit? Plus că s‑a aruncat în uşă cu pumnii de ziceai că‑i la el acasă. În fine, mi‑au ieşit cuvinele fără să mă gândesc: „Sssstttttt, am un copil mic care doarme. Sau încearcă”.

Şi începuse aşa de bine ziua. Am stat la cafele cu Alex – el pe blat, eu la aragaz, l‑am aşteptat pe ta‑su să se dezlipească de pat cu sandvişuri bune‑bune, cu cremă de brânză, omletă şi bacon – totul în cea mai deplină linişte (din partea mea, că Bestia s‑a manifestat cât doi).

Apoi, după ce băieţii m‑au lăsat să fiu eu cu mine la bucătărie şi după ce am gătit la trei ochiuri din patru plus cuptor, am luat băiatul mai mare şi am ieşit în oraş. Soacra a rămas cu junghiul mic.

Astăzi chiar am interacţionat cu oameni. Mi‑am luat cercei pentru găurile din urechi care erau fără, am probat blugi, am cerut ochelari să găsesc o ramă perfectă. Nu m‑am ales cu nimic. Doar cu reacţiile oamenilor, care s‑au comportat ciudăţel. Tipul de la cercei şi accesorii pentru piercinguri era mai mult cu ochii în pământ şi‑mi urmărea degetele de pe vitrină, care cereau una şi alta, tipa cu blugii vorbea mai mult cu Tudor, deşi eu eram aia care proba, iar vânzătoarea de la ochelari zâmbea larg de tot, un pic exagerat, şi se uita numai la buzele mele. Ea a fost cea mai drăguţă. În rest m‑am simţit destul de prost. Mi s‑a părut că încurc oamenii vorbind prin gesturi şi semne.

Stând la cratiţă, am avut timp să mă gândesc şi să regret că nu m‑am internat o zi‑două la Victor Babeş. Ăia fac internări pentru ăştia cu repaus vocal, mi‑a zis ORL‑istul şi mi‑a şi recomandat s‑o fac şi eu, pentru că e greu să taci de tot când eşti acasă. M‑am gândit însă la băieţi, că rămân ai nimănui. Totuşi ce frumos ar fi fost la spital: muzică în urechi, cărţi bune, internet pe stick şi laptop plin cu toate filmele bune pe care nu mai apuc să le văd. Vise, taică, vise.

Ziua 5

Incredibil, dar Bestia înţelege din semnele pe care i le fac. Şi azi, ca şi ieri, am petrecut o oră dimineaţa singuri‑singurei. Ta‑su e responsabil cu eventualele sculări pe timp de noapte, aşa că dimineaţa „îşi înghite gălbenuşu’” mai mult. În timpul ăsta, eu şi Bestia comunicăm: bat cu palma pe scaun, sau pe jos, el se aşază, îi arăt „na‑na” cu arătătorul – ştie c‑a făcut ceva rău, se răsteşte la mine că nu‑i convine sau uneori chiar abandonează prostia pe care o face. Îmi strâng buzele şi‑i arăt nas, obraz, frunte şi Bestia pupă tot. Fac un cleşte din degetul mare şi arătător, ştie că e de joacă în pat şi fuge repede să se arunce între perne. Mai mult, a început să facă şi el semnele lui: Tudor îl întreabă dacă vrea la baie, iar el simulează o clăbuceală pe burtă.

Şi tot azi, ca s‑o fac lată de tot, am mers la o conferinţă de presă la inaugurarea unei superclinici stomatologice. Îi promisesem unei prietene care s‑a ocupat de organizare, înainte să decid să tac.

Până să înceapă conferinţa propriu‑zisă a avut loc socializarea între colegii de presă, organizatori, o cafea, o bârfă, un schimb de contacte. Eu – nimic. Am băut o cafea cu lapte, făcând ochii roată. Sigur am părut cea mai fiţoasă‑cu‑nasul‑pe‑sus‑încrezută‑nesimţită persoană de acolo. Mi‑am dat seama de asta pentru că stăteam singură la măsuţă, iar lumea îmi punea în faţă (o singură persoană m‑a întrebat dacă se poate) toate paharele goale, ceştile de cafea pe jumătate băute şi farfuriile de hârtie cu resturi de croissante.

După ce am ascultat cuminte ce‑au avut de zis oamenii cu clinica, am crezut că scap. Dar nu. Unul dintre medicii de acolo, un ortodont, a venit, s-a prezentat şi mi-a zis că‑mi stă la dispoziţie dacă am întrebări. Aveam, dar i-am scris pe carneţel că‑s în pauză vocală şi dacă e de acord să‑i scriu nişte întrebări, iar ea să‑mi răspundă. A zis: „Sigur, da. Va trebui să vorbesc şi mai tare sau vorbesc normal? Înţelegeţi, da?” Am dat din cap că „da”. Oricum, a fost nostim. Eu scriam cât de repede şi citeţ puteam, iar ea silabisea ca la clasa I. Şi ea tot un fel de Tudor: în loc de „I” mare citea 7, „g”‑ul era 6.

La întoarcere, spre casă, în metrou, am refuzat să dau indicaţii unei persoane care mă întreba ce să ia ca să ajungă la Victoriei. Decât să zâmbesc tâmp şi să ridic din umeri, mai bine fac pe nesimţita.

Ziua 6

Am intrat într‑o rutină enervantă. În casă ne călcăm pe picioare (e rău când suntem toţi acasă toată ziua), ni‑l pasăm pe Alex de la unu’ la altu’, iar eu mă gândesc că doar n‑o fi aşa rău dacă aş începe să vorbesc cu o zi mai devreme. În definitiv cât de mult poate schimba lucrurile o zi de tăcere? Mă face să mă răzgândesc Tudor, care‑mi zice c‑o să vorbesc precum Bonnie Tyler.

Din lipsă de comunicare, nu m‑am înţeles cu Alex care spre seară a găsit maşina de ras a lui ta‑su. Eram singuri în baie şi din priviri am înţeles că vrea să fie tuns. Oricum, deja i se cam încurcau cârlionţii. Până să‑mi dau seama, Bestia era în cadă, aşezată pe un lighean întors, iar eu mânuiam cu spor aparatul. S‑a lăsat, normal, cu urlete, când nu i s‑a mai părut interesant. I‑au intrat fire de păr în gură, a ţipat ca din gură de şarpe, l‑a chemat pe ta‑su care a explodat că nu era timpul să fie tuns, că mi‑am bătut joc, dă‑te la o parte că termin eu, uite ce cărări i‑ai făcut în cap, gata, îl radem să fie uniform. În fine, ceartă pe bune, iar eu n‑am putut spune nimic.

Mi‑am luat muştruluiala şi am tăcut. Băieţii au făcut front comun: Tudor i‑a pus lui Alex filmuleţe de pe telefon (prosteli în trei, hăhăieli mai vechi, primii paşi, amintiri frumoase) şi au stat cocoloşiţi unul în braţele celuilalt, iar eu eram pe dinafară. Mi‑e dor de vocea mea. Mi‑e dor să mă aud şi să particip şi eu la chicotelile lor.

Ziua 7

Azi nici n‑am pus mâna pe pix şi carnet, iar pe calculator mi‑am văzut de ale mele, nu l‑am folosit ca să „vorbesc” cu Tudor. Ştiam că‑i ultima zi şi am vrut să trag tare, ca maratoniştii pe final.

Mi‑a ieşit figura. N‑am scos niciun sunet şi m‑am putut controla mult mai bine. Poate şi pentru că ştiam că mai e ziua asta şi gata. Pe final, Tudor a devenit mai receptiv şi ne‑am înţeles mai uşor prin semne. Chiar prea receptiv. Dacă, de exemplu, am lovit din greşeală în blatul de la bucătărie în timp ce mutam cratiţe şi oale, în secunda doi Tudor era în cadrul uşii: „Ce?”.

„Nimic”, îi transmiteam cu ridicături de umeri. Am fost şi la farmacie (mi se terminase stocul de medicamente) şi nu m‑am simţit deloc prost să scriu pe un rest de bon fiscal „flixotide de 2 ml pentru aerosoli, 4 buc.”, iar doamna m‑a servit pe loc, fără alte întrebări.

Spre seară nu mai aveam răbdare. Aşteptam să treacă de 23:30 ca să se împlinească fix o săptămână de la tăcerea indusă ca să pot vorbi. Normal, Bestia nu s‑a lăsat dusă la culcare. Parcă ştia că noi făcuserăm comandă – pizza ţărănească şi cartofi uleioşi cu sos iute‑iute (am zis să mă destrăbălez, deşi n‑am voie să mănânc aşa picant) – care se răcea, că eu nu mai aveam răbdare, că Tudor era mort de oboseală după o nouă zi în care a trebuit să strunească copilul.

Alex s‑a folosit de tot ce avea în arsenal: a călărit pisica cu care în mod normal doarme, a ţipat să‑l audă toţi vecinii când a fost lăsat singur în cameră, a scuipat peste pat, a tras din priză (numai el ştie cum) baby monitorul. S‑a liniştit doar când m‑am aşezat spânzurată de zăbrelele patului – nici comod pe scaun, nici întinsă pe canapeaua de alături, ci cum e mai greu, într‑un semişezut. După 40 de minute de fojgăieli a adormit.

Noi am mâncat în tăcere, ca doi bătrâni, ne‑am băgat în pat la fel de pensionăreşte, iar eu am adormit înainte de ora 23:00, fără să zic nici pâs. 

Tea Teodorescu își câștigă existența cu vocea, ca prezentatoare la Radio Zu. E guralivă și expansivă, așa că a fost o luptă să tacă timp de o săptămână.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *