Ce caută bărbații? O lume nouă

Descoperiri după interviuri cu bărbați despre identitate masculină.

După o relație lungă, la începutul maturității, am devenit brusc lucidă că nu am control asupra vieții mele și habar n-am cum am ajuns aici. Mai grav, nici unde vreau să mă duc. Panică în tunel. La peste 30 de ani, simțeam că e momentul să îmi pun activ întrebarea „cine sunt eu în viața mea”. Să optez între inerție și asumarea unui rol „creator”. Mă obseda. Și mi se părea că ideile după care am trăit s-au dovedit false la proba practică, m-au trădat.

În procesul ăsta am considerat că am un singur avantaj: că pot canaliza artistic. Am făcut la Reactor, în Cluj, un spectacol semi-autobiografic. Era un back to the roots hardcore pentru mine și ai mei. Cu un an înainte, tocmai îmi murise ultimul bunic și taică-miu lipsea din viața mea deja de mai bine de 25 de ani. În umbra marelui plan era încercarea mea de a mă înțelege prin intermediul unor exerciții de empatie (le-am numit eu). Din cele patru povești, trei erau despre femei: maică-mea și cele două bunici. Cea de-a patra era despre taică-miu. Cu femeile a fost ușor; n-am ficționalizat mult, am încercat să văd doar cum se simte.

La taică-miu însă, sistemul a dat fail. A trebuit să inventez. Adică personajul era real. Era imaginea umblătoare a cum mi-l imaginez eu pe taică-miu. Am caricaturizat, am compilat din poveștile altora, am scos-o la capăt. Însă am realizat că modelul meu masculin a fost mereu o absență prezentă, care căpăta materialitate doar din spusele celorlalți.

Revoluția de gen implică și disoluția de gen. Modelele părinților noștri nu mai sunt actuale. A fi bărbat sau a fi femeie, a alege dacă te definești ca parte a uneia dintre aceste categorii a devenit o opțiune, nu mai e un dat. Suntem niște compuși chimici duali într-o lume în care nu numai identitatea, ci și formele posibile de relaționare s-au diversificat, relativizat, demitizat. Zicea un tip: „Sunt atât de multe opțiuni încât aș înnebuni să trebuiască să aleg. I lay back. Merg pe principiul lui ce-mi oferă satisfacție acum. Dacă mă face să mă simt bine, e bun. Văd după aia unde mă duce”.

Cam așa am gândit și eu când am început să intervievez aproape 100 de bărbați despre ce înseamnă pentru ei azi identitatea masculină. Am auzit că nu e ușor nici de partea cealaltă. Sentimentul de unworthiness venit din faptul că majoritatea habar nu mai au care este modelul de îndeplinit e dur. „Ce am de oferit? De fiecare dată când cunosc pe cineva mișto, după ce mă entuziasmez, mă întreb asta. Un căcat. Nu excelez la nimic. Poate nici măcar la sex. Sigur are opțiuni mai bune.”

Un tip de succes se joacă nervos cu telefonul pe masă: „Cumva era normal. Voi v-ați emancipat. Noi ce era să facem? Ne-am feminizat. N-ai văzut?”. Râde. Are totuși un aer încurcat, nervos. Nu se simte confortabil în discuția asta, dar e sub demnitatea lui să o recunoască. Îl întreb: „Și tu unde te poziționezi în contextul ăsta?”

„În pizdă la mă-ta. Stau și vorbesc filozofii cu o gagică în loc să o fut.”

Aia a fost o experiență dură. Un prieten mi-a explicat: „Normal că s-a enervat. A vorbi despre masculinitate înseamnă a chestiona masculinitatea. Ceea ce, în afara discuțiilor despre sex, e jignitor”.

Un alt bărbat spunea într-unul dintre primele interviuri: „Poți să negi? Dacă sufăr sunt un prost. Dacă nu, primesc respect! Să știi că sunt mai masculin decât arăt!”.

Chestia aia cu părinții care ne-au stricat și ideea că, odată ce scăpăm de ei, muncim toată viața la a ne repara am auzit-o recurent. „Ce să fac? Mă duc duminica la ai mei. Maică-mea mă întreabă când mă însor, taică-miu îmi dă ghionturi pe la colțuri și mă întreabă libidinos dacă am prins ceva săptămâna asta.” Se întoarce de la bar și mă ia de talie: „Și știi care-i secretul? Secretul fericirii! Să-ți dorești numai ce poți avea. Jur! Și nu că sunt eu bărbat, dar așa, ca idee. Alege doar din ceea ce poți fi sigur că poți să ai! Pe mine așa m-a învățat taică-miu. Știi ce bine i-a mers?”. Încearcă să mă sărute. Îl resping, îi explic că eu chiar fac un interviu. „OK, OK, dar trebuia să încerc! Nu eram bărbat dacă nu o făceam, știi ce zic?”

La Waha, la răsărit, îmi povestește un tip aproape în șoaptă: „Când a plecat S., gagica mea de atunci, în State și mi-am dat seama că n-am cum să mă duc cu ea că-mi pierd jobul și ai mei erau nasol cu banii, am trecut printr-un moment horror. M-a găsit odată maică-mea că plângeam sau nu știu, mă uitam ca boul în gol și mi-a făcut o super-criză. Aveam vreo 22–23 de ani și m-a bătut cu geanta în cap. Că cică ea n-a crescut un prost care să plângă după femei. Na-ți-o p-asta!”.

Nu e adevărat că bărbații nu vorbesc. E însă adevărat că, după ce o fac, se retrag în carapace. Sunt puțini cei cu care am reușit să fac un al doilea interviu, deși primul fusese mișto. „M-am simțit mega weird. Cumva bine, da’ cumva… mda, aproape violat. Adică ți-am zis niște chestii… și mă rog, nu că ți le-am zis ție. Că LE-AM ZIS. Adică, pana mea, m-am dus acasă și brusc m-am gândit că am probleme. Înainte eram bine și acum am probleme. Why would I do that again?

Îmi imaginasem că la finalul acestor interviuri voi avea cheia de decriptare a identității masculine (autoironie). Îmi dau însă seama că ne aflăm cu toții într-o etapă de tranziție. Diferența e că femeile au militat un secol pentru drepturi egale în sectoare ale societății până atunci interzise și rezervate bărbaților, mutația fiind programatică și din punctul lor de vedere, naturală. Bărbații însă au fost surprinși de implicațiile compensatorii. N-a ieșit niciunul în stradă să protesteze că el vrea să își manifeste sentimentele și societatea îl judecă. Vulnerabilitatea pare a-i decădea din masculinitate. Pendulează între extreme. Încearcă să facă pace cu eul emoțional, iar societatea are la rândul său standarde duale.

În concluzie, bărbați după patru beri.

„Nu știu cum am ajuns din nou aici. Parcă trăiesc în loop. Am tot ceea ce am crezut că îmi doresc și nu sunt fericit. Mă întreb dacă sunt un om oribil.”

„Eu aș vrea să mă conectez cu cineva. Dar sunt în defensivă. Dacă dezamăgesc? Mai bine nu mă arăt. Joc jocul social. Știi? Măcar din afară arată bine. Nu mai trebuie să îmi fac probleme cu ceilalți. Doar cu mine. E mai ușor așa. Când simt că mă ia depresia, mi-o dau cu ceva și îmi revin. E OK, nu?”

„Băi, suferința înseamnă eșec. Eu nu vreau să am eșecuri. Să fii bărbat înseamnă să îți rezolvi problemele singur. E foarte simplu! Eu nu vorbesc, eu fac. Terminați cu prostiile!”

„Mă tot gândesc la a inventa noi forme de socializare care să ne ajute să împăcăm ceea ce credem că se așteaptă de la noi să fim cu cine suntem de fapt. Momentan suntem ușor nesatisfăcuți cu toții.”

„O aplicație?”

„Nu. O lume nouă.”

Catinca Drăgănescu e regizoare de teatru și uneori mai și scrie. O macină să zgândăre conștiința cu spectacole pe teme controversate: Dragonul de aur, Rovegan, Bun de export.


Acest articol apare și în:


4 comentarii la „Ce caută bărbații? O lume nouă

  1. Very nice 🙂 .

    Goana dupa masculinitate si blocajul de identitate.
    Dar nu poti lua un concept / tipar si sa-l mulezi direct pe om.
    Si aici cred ca intervine problema … dar, we all have to identify with something :p

    Foarte fain articolul si colajul de interviuri, quite refreshing 🙂

  2. Transformam totul in cultura, iar cultura in identitate, atat la nivel personal, cat si de grup. Cand lantul se rupe ne trezim complet pierduti, capabili de prostii incredibile. Ar trebui predate cursuri intregi nu de dezvoltare personala, ci de demitizare si defictionalizare; ce e dat natural/fizic, ce e dat de mediu, ce e mitizare/fictionalizare. Si totul porneste de la cat de realist si onest esti fata de tine insuti. Da, femeile sunt, paradoxal, intr-o situatie mai buna, caci ele au pornit de la o pozitie sociala de subevaluare si tot ce fac peste e un plus, bun inclusiv pentru stima de sine si de grup. Barbatii pornesc de la o pozitie de supraevaluare si orice e sub acest prag este un minus, o pierdere inclusiv in stima de sine si de grup.

  3. Salut,
    Eu consider ca omul a devenit atat de complex, atat de complicat, incat ideea de a trai intr-un mod simplu, pare primitiva.
    Adica femeia inteligenta cere de la barbat o inteligenta la puterea a doua, iar inteligenta, din acest punct de vedere, se cere a fi abstracta. Adica cu cat barbatul e mai „unusual” (ca tot sunt la moda jargoanele), cu atat e mai inteligent.. Barbatul simplu e plictisitor in zilele noastre. E musai un upgrade din Occident ca autenticitatea nu mai are valoare intr-o tara care-i rupta-n mii de cioburi amestecate cu cioburile altor tari.
    Valurile Occidentului ne pierd identitatea si uitam cine suntem si, mai nasol, uitam ce sa apreciem.
    Ar fi trebuit sa intervievezi si iubitele acestor barbati. Ar fi fost interesant care e parerea iubitei vizavi de masculinitatea iubitului.
    Numai bine!

  4. De unde i-ati scos pe barbatii acestia? Sunt asa de frustrati, incat ar trebui predati drept cazuri psihiatrice. Eu nu am intalnit asemenea specimene. De la tipul care vroia sa sarute cu de-a sila si din senin si ceilalti obsedati de ideea de a fi barbat, toti sunt cazuri extreme.
    Data viitoare incercati sa vorbiti cu oameni sanatosi psihic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *