Oile de la periferia Bucureștiului

Un arhitect urbanist cercetează cum a apărut pastoralismul urban și care poate fi rolul lui astăzi.

Roxana Maria Triboi este doctor arhitect urbanist, iar lucrarea ei de doctorat analizează pastoralismul urban de la periferia Bucureștiului. Roxana s-a născut în București, însă și-a petrecut primii șase ani de viață la țară, alături de bunică. A crescut cu povești despre străbunicul ei, care a fost cioban și practica transhumanța pânâ în Caucaz. Așa a cunoscut-o pe viitoarea sa soție și străbunică a Roxanei, într-o călătorie cu oile, în Crimeea. 

Roxana a copilărit în cartierul Aviației, care era încă în construcție când familia ei s-a mutat acolo. „Am fost martoră la extinderea orașului în perioada comunistă, am mers cu bunicul în Băneasa, unde te simțeai ca la țară”. A urmat studiile de urbanism în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, iar apoi a lucrat într-o agenție imobiliară destinată clienților de lux, împreună cu care vizita cartierul Francez și cartierul Pipera, iar apoi a lucrat pentru câteva luni ca și Consilier Urbanist la Primăria Sectorului 1 unde se ocupa cu planurile de urbanism zonale. Înainte de a-și alege tema cercetării doctorale, Roxana se gândea cum să îmbine mai potrivit experiența personală și profesională cu studiile.

Ulterior, s-a mutat în Franța,  în orașul Clermont Ferrand, pentru a urma un program masteral despre urbanism și amenajarea teritoriului. Din 2013 și până în 2019 Roxana a cercetat pastoralismul urban în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, iar acum participă la diferite conferițe pentru a-și populariza lucrarea de doctorat și își dorește să deschidă un dialog cu autoritățile locale.


Ce este pastoralismul urban?
Pastoralismul, în general, este pășunatul extensiv, adică pe spații neîngrădite, pe care turma (de ovine) se deplasează. Pastoralismul urban este practica pastorală în spațiile urbane și periurbane, adaptată în funcție de anotimp. În cadrul pastoralismului urban, această deplasare este de scurtă distanță, ei aflându-se într-un spațiu construit, fragmentat, cu infrastructură urbană care este mai greu de parcurs.

Cum s-a dezvoltat pastoralismul urban în România? 
[Oierii care o practică] sunt machedoni, refugiați după al doilea Război Mondial în Cadrilaterul bulgar, unde pășunile întinse erau disponibile. Au ajuns în România după schimbul de populație între teritoriul român și bulgar. Sunt importante și aspectele antropologice, pentru că e clar că e vorba despre o minoritate, o populație care cumva a trăit în exil și a învățat să deturneze sistemul. Sunt foarte conectați între ei și asta i-a ajutat mult să supraviețuiască. Cred că de asta majoritatea ciobanilor din jurul Bucureștiului sunt doar machedoni, nu sunt și români. 

S-au instalat în jurul Bucureștiului în perioada colectivizării pentru că fugeau de ea. Vorbim de anii ’55-’57. După care, până la Revoluție au păstrat, și de drag și de nevoie, 100-200 de oi pe care le duceau la pășunat prin șanțuri, pe unde exista teren liber și se descurcau și cu ajutorul colabării informale cu CAP-urile pe lângă care existau. În 1990 a început procesul decolectivizării, care s-a cam terminat prin 1996, și ei de atunci încep să prospere, să-și mărească efectivele de ovine. După desființarea fermelor de stat și abandonul exploatării terenului arabil, au sesizat o oportunitate care era evidentă. Nu mi-a zis nimeni mot-a-mot, dar ascultând mai mulți oieri concluzia mea este că au văzut că nu se întâmplă nimic pe terenurile astea și oricum cei care construiau erau tot de ai lor, cum ar fi [George] Becali. 

Din 1996 își măresc efectivul și progresează destul de bine cam până în 2010 când, din câte am înțeles, principala cauză a declinului este concurența cu supermarketurile. Oamenii nu mai vin la piață ca să cumpere brânză, ies târziu de la serviciu, iar atunci piața e închisă și oierii nu au reușit, decât cu o mică excepție, să-și introducă marfa în supermarketuri. Au depins tot timpul de vânzarea în piețe și acum funcționează la fel. 

Cum arată comunitatea păstorilor urbani?
Ei sunt distribuiți teritorial cum au apucat. Majoritatea sunt în Pipera, că acolo și locuiau. S-au instalat foarte mulți în toată periferia Bucureștiului. Practic, radial, pe toată periferia. Dar au avut zone mai mult sau mai puțin propice dezvoltării. Zone unde era clientela mai însemnată, zone cu spații mai mari.  

Între ei e foarte interesant, pentru că sunt și conectați și în concurență. Adică au în același timp și solidaritate și tensiune. Faptul că sunt bine organizați, faptul că au rezistat acolo este și rezultatul faptului că printre ei sunt și președinți ai sindicatului oierilor, ai asociației oierilor. Sunt bine poziționați în ierarhia națională și asta fiindcă erau bine conectați la nivelul Bucureștiului. Cine era bine conectat în prima fază a supraviețuit, în a doua fază s-a dezvoltat și a dus activitatea asta cât mai mult în zona legală. 

Cât de mult contează apartenența etnică? 
Apartenența etnică pare să fie de bază, sunt oameni care au fost obișnuiți să trăiască în rezistență, în margine. Să facă mult cu puțin, să exploateze resursele neglijate de restul, să vadă potențialul unde ceilalți nu au văzut. 
Ciobanii, la bază, sunt niște oameni care sunt obișnuiți să fie liberi și dispuși să plătească pentru această libertate și, până la urmă, ciobanii ăștia toți au o anumită libertate. Adică orice alt om care voia să facă lucrurile cum trebuie, nu făcea lucrurile așa. Cine stătea pe terenul altcuiva, în ilegalitate totală, cu 600 de oi? Cred  că oricine altcineva ar fi renunțat, ceea ce s-a și întâmplat. Datorită specificului meseriei, ciobanii sunt liberi, ei au turma lor, se duc în sus, în jos, o iau pe niște drumuri pe care nu le știe nimeni, stau în ploaie, în frig, dorm afară. Trebuie să ai o anumită rezistență și psihică și fizică. 

Povestește-mi un pic despre studiul tău de caz cu ciobanul sibian care s-a relocat în Pipera pentru oierit. 
El este de vârsta mea, are cam 40 de ani. Povestea lui e foarte interesantă, fiecare clipă cu el m-a îmbogățit cu ceva. A fost cioban de mic. Cred că a terminat opt clase și atât. Îmi povestea că se întorcea din transhumanță dimineața, plouat, plin de noroi și s-a întâlnit pe drum cu foștii lui colegi de școală care mergeau la liceu. S-a simțit ca ultimul om, i-a fost rușine. Dar mi-a zis că în câțiva ani el avea mașină, casă construită, de toate și ei mergeau în continuare la școală. Pe urmă a înțeles că activitatea asta, deși cumva nu e întotdeauna privită bine, i-a dat pe lângă greutăți și multe avantaje. 

El este o excepție, deși este încadrat în sistem (al oierilor), el este pe terenul unui fost cioban, — Becali, machedon — care este prieten și în rețea cu ceilalți ciobani machedoni. Adică chiar dacă ciobanul sibian nu este instalat în zonă de multă vreme, ci este recent venit, el este pe un teritoriu de pășunat al altcuiva, care a renunțat la această activitate, dar care în mintea lui are ideea că există un interes al prezenței oilor acolo, că întrețin terenul, nu apar mărăcini, ciulini, nu se depozitează gunoaie, nu se instalează alte tipuri de populații nomade, deci terenul este sub supraveghere și în același timp întreținut. Cred că în spiritul lor, ideea de productivitate, de rost, e ceva care îi urmărește. Becali e mulțumit să știe că pe teritoriul lui se întâmplă ceva cu rost, un om crește 1.400 de oi și produce brânză, miei, face ceva util acolo.

Acum ciobanul sibian stă în București tot timpul. Pleacă acasă doar la nunți și la botezuri. Nu are vacanțe, e tot timpul cu oile. Are  angajați, pe care nu-i știe. Mi-a zis că-i ia din gară de la Sibiu, cine vrea să vină, și asta e o problemă. Înainte găseau foarte ușor forță de muncă, dar după ce s-a plecat masiv în străinătate cu greu găsesc angajați.  Și atunci iau tot felul de indivizi despre care nu știu nimic, nu-și lasă niciodată singură nevasta cu ei, trebuie să-i supravegheze, că nu se știe. În perioada mulsului are trei sau patru angajați și în restul anului, când e mai ușor, are doar doi care sunt mai de încredere. Dar nu-i lasă mai mult de două zile că pot să vândă oi, că din 1.400 de oi nu știi dacă au vândut trei, pot să facă tot felul de chestii. Fiind totul improvizat sunt multe riscuri care sunt gestionate.

Ciobanul sibian a ajuns acolo pentru că practica pastoralismului la scală largă, la nivelul țării, i-a constrâns pe mulți să se sedentarizeze. Modul lor de viață era legat de transhumanță, practic ei stăteau două săptămâni acasă. Coborau la câmpie, stăteau acolo două luni, urcau la munte stăteau acolo și acasă stăteau două săptămâni. Din cauza schimbărilor economice, politice și în special a regimului proprietății, al dezvoltării infrastructurii, ei nu au mai putut să execute acest proces și atunci, având mii de oi fiecare — și el și soția lui fiind din familie de ciobani — s-au instalat la un moment dat în Constanța pe teritoriul unui fost CAP.

Dar nu s-au înțeles bine cu proprietarii și au rămas fără pășune. 
Aveau 1.000 și ceva de oi și nu mai aveau pășune. Nu știu prin ce circumstanțe au auzit de faptul că Becali are terenul ăsta liber și au vorbit cu el și le-a permis să se instaleze. În schimb, toți ceilalți erau în jurul Bucureștiului de prin anii ’55-’60, au fugit de colectivizare cam toți, au fost într-o rețea, unii au fost angajați la colectiv ca ciobani, alții aveau alt servici, dar toți au păstrat 100-200 de oi care îi ajutau să-și ridice un pic nivelul de trai și să se conecteze la rețelele de distribuție.

De ce spune sibianul că oieritul nu e privit cu ochi buni? 
Toți îmi spun același lucru. Concluzia este unanimă: ciobanii sunt priviți ca niște cerșetori, foarte puțin peste. Pentru că fac în primul rând o muncă care nu este mecanizată, care nu este modernă, sunt priviți ca reminiscențele unor vremuri apuse, care subzistă în virtutea inerției și contează faptul că nu fac studii. Modul ăsta de viață nu-ți permite și nici nu-ți folosesc studiile la nimic.  E tot ce disprețuiesc oamenii în epoca modernă: muncă brută, riscuri, forțele naturii descătușate asupra ta, izolarea de comunitate.

Ei nu sunt în logica modernă, sunt într-o logică preindustrială, o numesc eu, în care nu lasă resursele să se risipească și îi costă foarte mult. Pe lângă toate constrângerile și dificultățile vieții de cioban normal, mai au și constrângerile contextului în care se află, faptul că sunt în ilegalitate, că rezidenții se uită urât la ei, că știu că nu sunt tolerați, că nu sunt bineveniți, deși ei erau acolo primii și restul i-au înconjurat. Sunt în afara legii, statutul lor este foarte fragil. Ei sunt cumva prizonieri ai urbanității. Nu pot să-și amelioreze activitatea încât să iasă din zona asta și sunt ciobani din tată în fiu. Cu ei se termină o tradiție milenară, mândria lor, maniera în care au făcut bani și au supraviețuit de secole.

Care e importanța acestei practici în relația rural-urban? De ce contează pentru noi faptul că se întâmplă asta la marginea Bucureștiului?
Pentru că este într-un fel emblematic al spiritului ăsta, nu știu dacă românesc, de supraviețuire. Dacă orașul a agresat, a dominat și s-a răspândit pe ruralitate, acum e ruralitatea care intră în oraș, penetrează într-o manieră foarte discretă. Este un exemplu de reziliență. Ideea asta că lor nu le place să lase locul nefolosit reprezintă o logică de țăran. „Cum să lăsăm noi atâta teren nefolosit?” Și asta mi se pare cel mai interesant de fapt. 

Care ar fi constrângerile sau criticile prezenței lor acolo?
Stânile sunt departe de case, nu sunt chiar în proximitatea locuințelor, sunt mai retrase din motive lesne de înțeles, pentru că oile fac zgomot, sunt câinii. Un pericol sunt câinii, al doilea pericol principal este procesarea produselor, sacrificarea animalelor, care este o activitate foarte sporadică. Ei vând animalele vii și o fac la prețuri foarte mici pentru că nu au de ales. N-au abatoare, nu au comenzi. Riscurile există teoretic, dar practic nu se întâmplă pentru că oamenii ăștia știu să-și gestioneze activitatea. Clar că niște amenajări mai moderne le-ar reduce la zero.

Ar putea pastoralismul urban să fie o soluție sustenabilă pentru agricultura modernă? 
Cu siguranță poate să fie o soluție și în cercetarea de doctorat într-acolo îndrum discuția. Avem cartierele astea periferice foarte disfuncționale în care singura logică de dezvoltare a fost specula funciară (imobiliară) adică cine nimerea, unde se nimerea. Eu am și lucrat la Primăria Sectorului 1 și am urmărit cum se făceau parcelările în zona periferică a orașului. Alandala, fiecare pe bucata lui, nicio logică comună și vorbim de o urbanizare difuză, haotică, necontrolată.

Fenomenul se numește urban sprawl. Pur și simplu o împrăștiere a caselor care apoi s-a încercat a fi corectată, dar în zonele astea circulația este proastă, infrastructura este proastă, se inundă străzile, sunt ambuteiaje, organizarea serviciilor nu e bună, unitatea arhitecturală este inexistentă și cartierele astea nu au identitate. Orășenii s-au dus în periferie să aibă, într-un fel, visul american, să aibă casa lor, cu peluza lor, cu mașina lor, să aibă și natură și confort. Să fie și urban și rural. Și de fapt tot ce au făcut a fost că au fragmentat spațiul rural și cam atât.

Iar schimbarea caracterelor acestor zone, adică crearea unor zone dedicate pășunatului, unde pastoralismul să fie cumva conectat la spațiul urban, să fie un pastoralism urban asumat, care, pe lângă faptul că întreține pășunile, zona verde, poate furniza locuitorilor și produse alimentare proaspete, de bună calitate, în proximitate și poate participa prin activități pedagogice, culturale la crearea unei comunități, la educarea copiilor, la conectare la ruralitate și la o practică ancestrală. Cred că e important ca oamenii, copiii, să vadă ce înseamnă să fii cioban. E o muncă grea care merită tot respectul, mai ales în maniera în care o fac ei. Maniera asta de subzistență dispare, dacă nu vor fi sprijiniți în mod sigur vor dispărea.

Ce s-a întâmplat cu stânele de când ai terminat cercetarea? S-au închis dintre ele?
Cercetarea a însemnat o perioadă tristă, pentru că toți erau la capătul puterilor. Așa păreau cel puțin. Și toată lumea vrea să se termine cu activitatea astea. S-a închis, de exemplu, stâna de lângă cartierul Confort, știu că a preluat-o altcineva, dar nu știu dacă aveau oi, dar și dacă aveau erau vreo o sută, două, nu mai multe. 

Sibianul mi-a zis așa: în momentul în care se întâmplă ceva și nu mai pot să stea acolo, ei termină cu ciobănitul. Pentru că asta a fost o soluție de moment, într-un moment critic și nu se mai simt în stare să gestioneze altul. Și nevasta lui e cot la cot cu el, e și ea din familie de ciobani. Au pur și simplu dragostea pentru această meserie și este foarte greu pentru ei să trăiască într-un timp atât de scurt, trecerea asta de la o meserie respectată, bănoasă, la un statut foarte urât. Singura chestie care-i mai ține este faptul că fac bani și că ei nu știu să facă altceva. Nu știu să se reprofileze. 

Ce-i face să spună că termină cu ciobănitul?
Se produce financiar, dar fiind sub presiunea asta enormă, nici ei nu se simt bine să fie hăituiți și în ilegalitate, că până la urmă fac ce au făcut dintotdeauna, fac lucruri bune. Faptul că sunt pe terenul altcuiva, faptul că ei nu plătesc nici un fel de chirie pentru că sunt acolo, mai oferă așa ofrande, diverse, dar statutul lor este extrem de fragil. Ei stăteau pe un teren care nu era al lor, care valora mult prea mult ca să poată să-l cumpere vreodată. Sunt cu un statut extrem de fragil, sunt pe teritoriul cuiva care poate mâine le spune „mâine nu mai stați aici” și nu au ce să facă, nu au nicio înțelegere, nu au niciun contract, nimic legal. De fapt constrângerile astea nu le mai suportă, oricum recunoștință socială nu au pentru că sunt ciobani, deci sunt la coada oii, cum ziceau. Nu-și doresc ca și copiii lor să facă chestia asta, toată lumea își pune copiiii să facă studii, să evolueze social. Trăiesc într-o lume în care oamenii câștigă bani mult mai ușor ca ei, dintr-o muncă mult mai puțin brută, dură, se simt depășiți și moral. Nu mai sunt în stare să gestioneze constrângerile astea, sunt prea dificile. Poate oricând să vină inspecția sanitar veterinară. Simt cum societatea îi exclude, au avut energie până acum, dar nu-și doresc să trăiască toată viața așa ca niște haiduci.

Fotografiile au fost făcute în cadrul proiectului Periferia B, un proiect fotografic care explora periferia Bucureștiului.


Un proiect editorial despre transformarea satului românesc.

Un comentariu la „Oile de la periferia Bucureștiului

  1. Pot sa produc video pe temă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *