Pe Bune #93: Melania Medeleanu

Despre dorința de a face bine, dar și acceptarea gândului că nu le poți face pe toate.

Melania Medeleanu era prezentatoare de televiziune cu peste zece ani de experiență când în 2010 au impresionat-o niște copii dintr-un centru de plasament și a decis să se înscrie la un masterat de terapie logopedică pentru ei. A fost primul pas făcut în ajutorul altor oameni. Apoi a pus pe picioare un afterschool la Clinceni, iar în 2014, împreună cu Vlad Voiculescu, a fondat MagiCAMP, o tabără pentru copii cu afecțiuni oncologice. În 2016 a închis definitiv capitolul jurnalism și televiziune și și-a dedicat energia Asociației Magic unde crescuse numărul de tabere și proiecte.

Despre anii petrecuți la conducerea Asociației Magic spune că au împlinit-o profesional pentru că a reușit să facă viața unor oameni un pic mai bună. În același timp, au fost ani în care nu a mai existat viață personală, tot ce făcea era pentru Magic. Odată ce a observat că organizația a crescut suficient cât să nu mai fie nevoie de ea, a plecat pentru a porni un nou proiect: Zi de Bine, o asociație prin care în fiecare lună strânge bani și implementează un proiect social nou.

Încă nu a identificat din ce nevoie personală pornește astfel de proiecte, în afară de dorința de a face ceva care să-i dea un sens și de a răspunde, atunci când poate, la nevoile pe care le au alți oameni.

Ascultă Pe Bune pe SpotifyStitcher, Apple Podcasts sau în orice aplicație de podcasting.

Podcastul Pe Bune este prezentat de UniCredit Bank, o companie care crede în puterea minților creative.

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

Andreea Vrabie: Bună, Melania. Mă bucur tare mult că ai acceptat invitația mea.

            Melania Medeleanu: Servus! Cu mare drag.

Andreea Vrabie: Am să te rog, pentru început, să-mi povestești cum a apărut asociația Zi de Bine, pentru că știu că e un proiect lansat chiar în anul de pandemie, la început.

            Melania Medeleanu: Fix acum a făcut un an. Săptămâna trecută a făcut un an de existență. Ne-am lansat în ziua primului caz de COVID din România. Spune-mi tu care erau șansele să se întâmple așa un debut fulminant, într-un moment atât de prost.

S-a născut Zi de Bine din multele întrebări pe care le-am primit de-a lungul anilor legate de „dar eu ce pot să fac?”, „vreau și eu să fac ceva, dar nu știu ce”, „aș vrea și eu să mă implic, dar n-am timp”, „dar știi, eu n-am așa de mulți bani încât să fac diferența”. Tot auzeam constant aceste întrebări și mi-am spus: bine, dar cum aș putea să le arăt oamenilor că se pot implica și dacă n-au bani mulți și dacă nu au foarte mult timp și că de fapt fiecare minut pe care îl dedică și fiecare leu, oricât de mult sau de puțin, contează. Așa că ne-am întrebat, eu și buna mea prietenă Luciana Zaharia cum putem să facem, când suntem noi cel mai darnici? Când facem cinste? Facem cinste de ziua noastră și atunci ne uităm mai puțin la bani. Trebuie să iasă bine, nu? E frumos, dar cum ar fi ca de ziua ta, când ești atât de generos, să lași ceva în urmă, să dai o semnificație aparte zilei tale de naștere. Să nu fie doar ziua în care am chefuit cu prietenii, să fie ziua în care am lăsat ceva în urmă.

Așa că ne-am gândit cum ar fi să avem în fiecare lună câte o cauză susținută și cu ajutorul oamenilor care își donează ziua, acelora care le spun prietenilor lor: OK, facem party, nu facem party, asta contează mai puțin, dar dacă aveai vreun cadou pentru mine, nu-l lua. Fă-mi un astfel de cadou care m-ar bucura mult mai tare. Dă-mi puterea de a face bine. Pune banii ăia pe care i-ai fi pus deoparte pentru cadoul meu într-un cont de fundraiser și în felul ăsta, cu banii ăia, eu voi face o faptă bună.

Vreau să-ți spun că mă bucură așa de tare că am adoptat ideea asta, pentru că anul trecut au fost câteva sute de oameni care și-au donat ziua și cu ajutorul cărora am implementat multe proiecte foarte, foarte frumoase. Pentru noi a fost încă o dată dovada clară că oamenii au nevoie să se implice, că ei înțeleg că e nevoie de ei și că reacționează dacă știi cum să le spui, dacă au încredere că faci ceea ce ai promis că faci. Ei vin spre tine. Nevoia de sens și nevoia de a fi mai mult decât „e viața mea, e bucățica mea, de aici până aici”. Nu. Dacă e nevoie de ajutor în altă parte, mulți dintre ei vin spre tine, repet, cu condiția să te creadă. Să creadă că într-adevăr vei face cu banii ce ai spus că faci cu banii.

Andreea Vrabie: Mă întrebam, pentru că ai menționat nevoia de sens, cum te-a ajutat pe tine anul trecut, când poate mulți dintre noi ne-am pierdut sensul în ceea ce facem, ne întrebam – eu cel puțin am început să mă întreb ce rost mai are, că de fapt problemele oamenilor sunt altele. Mă întrebam cum te-a ajutat pe tine să te simți utilă într-un an care era greu pentru toată lumea și era greu de dus?

            Melania Medeleanu: Aș spune că nu am avut niciun alt an în care să mă simt atât de utilă. Sigur, sunt implicată în ONG de mulți ani, în societatea civilă, într-un fel sau altul. Unele dintre lucruri au fost de folos, dintre cele pe care le-am făcut, dar anul trecut a fost mai mult ca oricând. Mi-a dat mai mult ca oricând, și știu că sună straniu, că na, pandemie, toată lumea a suferit, nu înseamnă că n-am suferit și noi, însă cu atât mai mult într-un an atât de complicat să poți fi de folos e o satisfacție uriașă.

Am făcut întâi un zid la [Spitalul Clinic de Urgenta pentru Copii] „Grigore Alexandrescu” pentru copiii care sunt internați în spital și care n-au voie să iasă din salon. Ce pot să facă e cel mult să se uite pe geam sau să se joace în pătuțul lor. Am zis că dacă tot se uită pe geam și de obicei văd foarte mult gri, cum ar fi să vadă niște culoare? Tot ce am făcut a fost să desenăm două ziduri uriașe, unul la Institutul Grigore Alexandrescu și unul la Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului. Nu e mare lucru, e o culoare pe un zid, dar în momentul în care am trecut pe acolo și am văzut un copil zgâindu-se pur și simplu la zidul ăla și nu se mai dădea dus, când am primit o fotografie de la o mamă care era cu copilul ei în fotoliul rulant și se opriseră acolo, în fața zidului și se uitau și zâmbeau la el, am zis „mă, uite cât de puțin am făcut și cât de mult primesc”.

Apoi, la grădina terapeutică, în vară, când am făcut pentru pacienții de la [Spitalul de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu”] Bălăceanca, în iulie. Pacienții de la Bălăceanca, să ne înțelegem, n-au foarte multe opțiuni. Nu pot să iasă de acolo decât dacă sunt externați. Unii dintre ei petrec acolo zile, alții luni, alții ani, alții o viață întreagă. Când am vorbit să facem o grădină terapeutică îmi amintesc că noi deja nivelam terenul, începuserăm să aducem materialele de construcție și așa mai departe și tot venea câte un pacient pe lângă mine și întreba „dar asta-i pentru noi? E chiar pentru noi?”. Nu le venea să creadă că cineva se gândește la ei. 

Grădina a fost gata. Mărturisesc că inclusiv eu am avut prejudecățile mele. În momentul în care le-am dat semințele să le presare – era totul gata, urmau să pună semințele –, să le ude și m-am întrebat: Doamne, a fost atâta muncă aici și acum le dăm semințele, dacă o să arunce cu ele și n-o să știe cum să aibă grijă de ele? Măi, Andreea, să fi văzut cu câtă grijă luau fiecare sămânță din paharele alea și le împrăștiau și le acopereau cu pământ și le udau și le vorbeau. Și acum, luni de zile mai târziu – că a trecut mai bine de jumătate de an – încă mai primim fotografii de la Bălăceanca cu castraveții – au fost așa de mulți castraveți că i-au pus la murat –, cu leușteanul. Acum au pus flori. În fiecare zi se întâmplă ceva acolo. Oamenii ăștia care stăteau numai în salon, se duceau numai până la masă, poate mai ieșeau puțin afară, dar înapoi după aia iute în salon, acum își petrec o mare parte din timp îngrijind plantele astea.

Ce mare lucru am făcut? E o grădină, ce e așa sofisticat? E doar o grădină, știi? O chestie atât de mică aduce bucurii așa de mari. Înțelegi de ce spun că anul ăsta mi-a adus cu mult mai mult decât puteam vreodată să sper?

Andreea Vrabie: Cum vezi tu asociația asta nouă, Zi de Bine în schema mai mare a lucrurilor pe care vrei să le faci?

Melania Medeleanu: Nu sunt sigură că înțeleg întrebarea. Eu am o schemă mică și schema asta mică…

Andreea Vrabie: Era pasul normal după Asociația Magic sau…

            Melania Medeleanu: Nu cred că era un pas neapărat normal. N-aș vorbi despre ceva normal sau anormal. N-a fost premeditat. Magic era mare. Era atât de mare. Știi, noi când am început, eu cu Vlad, eram doi. După aia a mai venit Polonic, după aia a mai venit Mișu, după aia au mai venit câțiva oameni, dar tot eram puțini. La un moment dat, pentru că eram puțini, făceam de toate: de la muncă fizică până la fundraising, comunicare, de toate. La un moment dat m-am trezit, după niște ani, că nu mai puneam mâna pe nimic practic. Tot timpul era cineva în echipă care făcea ce făceam eu la începuturi și mie-mi place să mă implic activ în proiecte, nu doar să vorbesc despre ele. Când mi-am dat seama că singurul meu rol devenise acela de fundraiser și de comunicator, că dacă mă apucam să fac chestii concrete luam munca altcuiva, mi-am dat seama că stai puțin, uite, Magic e așa o echipă faină și așa o muncă stabilă, oamenii știu ce au de făcut. Eu ce mai fac aici? În condițiile în care începuse să încolțească ideea Zi de Bine, erau o mulțime de proiecte care-mi făceau cu ochiul, dar nu se înscriau în linia oncologiei pediatrice, deci erau cu totul altă direcție, nu puteam să le includ ca proiecte în Magic. Hmm, dar poate ar fi bine ca cineva să-mi ia locul aici, în Magic, să fie președintele asociației și să ducă lucrurile mai departe în direcția deja consacrată, iar eu cum ar fi să fac proiectele alea pe care le am în minte? 

A fost întâi o munca cu mine să mă conving că fac bine ce fac. Cum să pleci din vârful unei organizații care e atât de faină, de credibilă și de mare și pentru care ai muncit așa de mult? Dar uitându-mă în urmă, cred că a fost decizia corectă. Mă uit la ce face Magic și face foarte bine în continuare. Sunt niște oameni foarte buni acolo, care duc munca asta mai departe. Pfiu! Până la urmă ăsta e obiectivul, să poți să te uiți în urmă și să zici: uite, a rămas ceva trainic acolo. Nu trebuie să fiu eu acolo ca să meargă lucrurile. Merg fără mine! Grozav! Mai departe, alt proiect!

Așa că Zi de Bine e într-o schemă mică, dacă vrei. În fiecare lună e un alt proiect. N-am niciodată timp să mă plictisesc. Niciodată, că nici nu se termină bine unul și începe altul. Cât o să dureze, habar n-am. Probabil până cred că e atât de pe picioarele sale, încât o să mă uit în altă direcție. Cred că-mi place foarte tare, ce mă provoacă foarte tare este să fiu acolo la începuturile unui proiect, când el se naște. Când e greu cu adevărat.

La Magic nu mai e așa greu. Există niște fonduri rămase acolo, există o echipă de implementare, lucrurile merg. Provocarea e la Zi de Bine, unde, sigur, a trecut un an fructuos, au fost o mulțime de proiecte implementate cu succes și de care chiar mă bucur foarte tare. Chiar mă uit în urmă, acum că s-a făcut anul și mă bucur, dar încă n-aș spune „gata, din secunda asta merge fără mine”. Nu. Și mă bucur că spun asta. Nu vreau să meargă lucrurile fără mine așa repede.

Andreea Vrabie: Știu că ai mai fost întrebată asta și mereu spui că nu ești sigură că ai un răspuns, dar poate reușim să-l găsim împreună. Din ce nevoie a ta crezi că ai pornit proiecte ca after schoolul de la Clinceni, apoi MagiCAMP, Zi de Bine? Care era nevoia?

            Melania Medeleanu: Să știi că am explorat-o inclusiv în terapie, pentru că toată lumea îmi spune că trebuie să existe ceva, o nevoie în mine să fac asta. Măi, încă n-am găsit răspunsul. Eu am văzut nevoia în ceilalți. Am văzut că un copil are nevoie de ajutor și m-am întrebat dacă eu pot să-l ajut și dacă răspunsul a fost „da”, de ce aș sta deoparte? Dacă îmi stă în putere și dacă nu-mi dă viața complet peste cap, de ce n-aș face? Deci cumva proiectele s-au născut din niște nevoi pe care le-am identificat la alții și cumva le-am construit.

Acum, că ele probabil răspund și la una dintre nevoile mele personale, da, e o probabilitate destul de mare, dar n-aș ști să pun degetul. Încă nu reușesc să identific această nevoie. În afară de nevoia de sens, care este cred că universal valabilă pentru fiecare ființă umană care gândește – cu toții avem nevoie de sens –, o alta n-am identificat. 

Uite, de pildă, îmi spunea „dar știi pe cineva care a avut cancer sau a avut cineva cancer în familia ta? De ce lucrezi cu copii cu cancer?”. Nu, n-am avut pe nimeni. Slavă Domnului, ai mei au fost sănătoși, sunt sănătoși. Nu din asta a pornit. E pur și simplu o nevoie de a simți că viața nu-i degeaba. Adică sigur, mănânci, dormi, lucrezi, te joci. E asta tot? Că mi s-ar părea că e prea puțin dacă e așa, știi?

Andreea Vrabie: Pentru că ai menționat puțin mai devreme ideea de provocare, că îți place partea asta de provocare într-un proiect, mă întrebam și dacă ți-e teamă de ceva când pornești toate proiectele astea.

            Melania Medeleanu: Da, mi-e frică de mor. Sigur, mă întreb de fiecare dată: aoleu, o să reușesc? O să reușim să strângem banii? O să reușim să implementăm proiectul până la sfârșitul lunii? Sigur că mi-e teamă. Anul trecut am stat cu inima în gât un an de zile. Anul ăsta ce s-a întâmplat… Îmi dai voie să spun nume de sponsori?

Andreea Vrabie: Da!

            Melania Medeleanu: Da? Mulțumesc că-mi dai șansa asta, pentru că mie chiar mi se pare că numele sponsorilor merită menționate. De ce? Fără oamenii ăștia puține lucruri s-ar întâmpla cu adevărat și e un exemplu de bune practici pe care trebuie să le promovăm.

Ce s-a întâmplat anul aceasta și a fost spectaculos este că am avut alături și avem alături de noi pe parcursul anului trei parteneri strategici. E vorba despre LIDL România, E.ON Group și UniCredit Bank care ni s-au alăturat și au spus: pe toată durata lui 2021 suntem alături de voi în proiectele voastre. Deci o parte considerabilă din banii de proiecte vin din această direcție, ceea ce mi-a dat un confort fantastic, să știu că frica aia majoră pe care am avut-o anul trecut în fiecare lună… adică noi ne apucam de un proiect, dar n-aveam banii și ne întrebam la fiecare lună: reușesc până la finalul lunii să îi strâng? Reușesc, reușesc? Îmi țâțâia fundul big time. Acum avem acest confort care ne permite să ne uităm mai puțin la bani și mai degrabă la felul în care îi cheltuim, să ne uităm cu mai multă grijă și să ne dăm mai mult timp pentru implementarea proiectelor. Deci da, am avut frici și am în continuare frici, acum sunt de altă natură. Anul trecut erau dacă reușesc să strâng banii, anul ăsta sunt dacă reușim la nivelul la care ne-am propus până la sfârșitul lunii? 

Uite, anul a început spectaculos, cu Teen Line, un proiect pentru adolescenții care s-au confruntat și se confruntă cu depresia și anxietatea, iar în luna februarie tocmai am încheiat un proiect foarte, foarte util. Se numește Loc de Bine. Sunt trei camere de audieri pentru minori în trei parchete ale tribunalelor Constanța, Vrancea și Vâlcea. Și vreau să-ți spun, apropo de dacă mi-e teamă: da! Știi când am încheiat un proiect, cel de februarie? În 28 februarie! În ultima zi, atunci am făcut inaugurarea, atunci a fost gata. Deci da, încă îmi tremură inima le fiecare proiect.

Sigur că fiecare lucru care îți iese construiește încrederea în propriile forțe, după cum fiecare lucru care nu îți iese poate să clatine această încredere. Însă simt nevoia să adaug ceva aici, pentru că mi se pare important: tentația firească, dacă nu îți iese un proiect, este să apară ezitarea. „Aoleu, la următorul o să fiu cu mai multă grijă, îmi iau mai multe precauții.” Ceea ce până la un punct este firesc, dar dacă facem așa, cred că riscul e mai mare și frica devine și mai mare. Și atunci, ce fac este să aleg să mă uit la fiecare proiect ca și cum ar fi primul. Sigur, îmi iau ce-i de învățat din lecțiile trecutului, dar niciodată nu pornesc cu gândul că n-o să iasă sau „aoleu, dacă o s-o dau în bară cum am dat-o data trecută”, să zicem. Nu-mi mai pun problema asta. E un nou început și voi construi cu câtă încredere și curaj și resurse am eu până la final.

E o vorbă care mi-a plăcut atât de tare! Brene Brown a zis-o la un moment dat: „it’s not about being right, it’s about getting it right” și în secunda aia am înțeles, frate, că n-o să am tot timpul dreptate. Că uneori o s-o dau în bară, că e foarte omenește. Dacă cineva are pretenția de la mine să n-o dau niciodată în bară, mă scuzați, vă rog să lower your expectations, că sunt un om și o dau în bară din când în când. Dar când înțelegi că de fapt eu nu sunt aici să am dreptate, eu sunt aici să încerc să fac lucrurile bine și uneori o să-mi iasă și alteori n-o să-mi iasă. Uneori o să înțeleg din ele ceva, alteori o să-mi ia mai mult timp să înțeleg. Niciodată n-o să plec mai departe fără să fi învățat ceva în plus. E foarte reconfortant gândul ăsta. Țineți minte: It’s not about being right, it’s about getting it right.

Andreea Vrabie: Fix asta voiau eu să te întreb, în ce măsură, pentru că mizele, impactul în viețile altor oameni e considerabil, în ce măsură îți permiți să greșești și dacă au fost momente sau proiecte în trecut în care simțeai că nu poți, că n-ai voie să greșești. Că e prea important.

            Melania Medeleanu: Sigur că da. Dacă ești medic și greșești, asta poate să însemne viața unui om. Sigur că responsabilitatea mea în proiecte nu se compară cu responsabilitatea din alte domenii. E clar ca bună ziua. Proiectele noastre, cele pe care le-am făcut până acum, ajută oameni, dar dacă ele nu există, nu distrug oameni. Dacă eu greșesc ceva, nu distrug viața unui om și la asta mă uit cu atenție. În primul rând să nu faci rău. E vorba asta. La asta mă uit atunci când selectez proiecte. Dacă nu-mi iese, în ce fel impactează asta viața cumva? Sigur că e o decizie foarte asumată. Prefer să mă uit cu atenție la lucrurile astea înainte de a demara un proiect. Nu-ți permiți să te joci cu viețile oamenilor.

Andreea Vrabie: Ești o persoană publică, ești cunoscută și ai și imaginea asta de om care face fapte bune, care le duce până la capăt și câștigă încrederea oamenilor, și mă întrebam dacă asta se simte uneori ca o presiune. Dacă trebuie să fii foarte atentă la toate lucrurile pe care le faci ca să nu aibă un impact asupra proiectelor în care ești implicată.

            Melania Medeleanu: O simt ca pe o responsabilitate, nu știu dacă presiune e cuvântul, deși da, uneori e și presiune. Dar nu mă gândesc la ea ca o presiune, mă gândesc ca la o responsabilitate. Atunci când oamenii ți-au dat încrederea lor, ai o responsabilitate față de ei și față de lucrurile pe care te-ai angajat să le faci. Dacă i-ai promis unui om, „uite, eu o să te ajut cu ceva”, ai o responabilitate. Poți să nu promiți, poți să spui „nu pot.” E dreptul fiecăruia dintre noi să spună „nu pot” sau „nu vreau”. E OK. Nu trebuie să facem toți de toate. Deci simt ca pe o responsabilitate și nu e nimic în neregulă cu asta.

Din nou, apropo de că tu spui presiune, uneori nu dorm noaptea, da, că mă gândesc: băi, dar o să-mi iasă? Am zis că fac și nu fac, uite că încă nu mi-a ieșit. Și sigur, sunt nopți pe care nu le dorm din pricina asta, dar mă întorc la Brene Brown: I am not here to be right. I am here to get it right. Cred că asta e salvator, cel puțin pentru mine. Mă întorc la această vorbă și mă ajută foarte tare să merg mai departe conștiința faptului că unele lucruri n-o să-ți iasă. Ești un om, nu ești un robot. Uneori s-ar putea să nu-și iasă pentru că nu te-ai concentrat suficient sau că n-ai muncit suficient. Alteori n-o să-ți iasă pentru că nu te pricepi suficient. Mai ai încă de acumulat informații, mai ai încă de acumulat experiență. Unele o să le amâni. Dar asta ni se întâmpla tuturor. Nu știu pe nimeni căreia să-i fi ieșit absolut tot ce și-a propus. Dacă există un astfel de om, vă rog, nu-mi faceți cunoștință cu el, o să mă deprime.

Andreea Vrabie: Tot legat de asta, de lucrurile care nu-ți ies sau că nu putem să le facem pe toate, nu știu, îmi imaginez că de exemplu când erai implicată în MagiCAMP și MagicHOME, în fiecare an vă dădeați seama că nevoile copiilor și ale părinților sunt de fapt mult mai multe. Sau că la Zi De Bine, chiar dacă există 12 luni și 12 cauze, tot e puțin 12. Întotdeauna vor fi mult mai multe lucruri care au nevoie de ajutorul vostru. Mă întrebam cum ai ajuns să accepți că nu poți să le faci pe toate. Dacă a fost un drum.

Melania Medeleanu: Neputând să le fac pe toate. Mi-am dat seama că nu poți, pur și simplu. Nu. Uite, avem viața asta. Cel puțin de ea suntem conștienți. Dacă eu îmi propun să fac niște milioane de lucruri, cu singuranță n-o să reușesc să le fac. Aici nu e nimic de discutat. Dacă îmi propun cu mult mai mult decât pot să duc, nu numai că o să pic de oboseală, dar o să fiu foarte frustrată că n-o să-mi iasă lucrurile pe care mi-am propus să le fac și atunci less is more. Mai bine îți propui mai puține și le duci pe toate la capăt sau, mă rog, te străduiești să le duci la capăt, decât să-ți promiți că salvezi tu lumea. N-o să salvezi lumea.

Andreea Vrabie: Dar a fost o perioadă în care voiai asta?

Melania Medeleanu: Nu, nu mi-ai dorit niciodată să salvez lumea.

Andreea Vrabie: Nu să salvezi lumea, să faci mai multe lucruri și a trebuit să înveți într-un fel the hard way că nu poți. Dacă ai un exemplu sau o situație concretă în minte.

Melania Medeleanu: Mi-am propus să-mi echilibrez viața personală cu viața profesională. Guess what, nu iese. Da, uneori mi-am propus să fac mai multe lucruri decât puteam să fac și am sfârșit epuizată și frustrată. Așa că să fac 12 lucruri într-un an, 12 proiecte, mi se pare că e rezonabil. Să fac un proiect în fiecare lună este ceva ce pot duce sau cred că pot duce fără să îmi dea viața complet peste cap.

Eu fac în continuare voluntariat la Zi de Bine, așa cum fac și la Magic. N-am luat niciodată bani nici de colo, nici de colo. Nu mi se pare că e un exemplu bun, nu mi se pare că ar trebui să-l dau. De fapt, un om care conduce asociația ar trebui să câștige niște bani să-și plătească ratele. Eu nu fac asta pentru că îmi dau seama că din banii pe care i-aș fi luat eu aș fi putut să plătesc pe cineva la comunicare și uite ce bine că am făcut asta, că acum nu mai trebuie să scriu tot eu. 

Dar asta înseamnă că viața mea se împarte la trei în momentul ăsta. Pe de o parte e asociația, pe de altă parte sunt cursurile, care-mi plac foarte tare, și cursurile de dicție și cele de public speaking și evenimentele pe care le moderez – îmi place să fac asta și-mi și asigură o sumă de venit constantă – și familie. Sunt trei planuri. Nu-mi iese întotdeauna să le armonizez și sunt zile în care fie îmi neglijez copilul sau zile în care îmi dau seama că sar peste un training sau nu reușesc să fac ce mi-am propus pentru Zi de Bine, dar mă consolează gândul că așa e viața, că n-o să poți să faci pe toate.

Andreea Vrabie: Te auzisem spunând într-un interviu, cred că la Digi FM, acum câțiva ani, că dacă ai fi avut un copil al tău atunci nu crezi că ai fi putut să faci toate lucrurile pe care le-ai făcut la MagiCAMP și MagicHOME și fix asta era întrebarea mea, pentru că acum ai un copil al tău: dacă simți că ceva întotdeauna are de pierdut, că nu mai ai cum să dai tot. N-ai cum să dai tot timpul toată atenția nici unei părți, nici celeilalte.

            Melania Medeleanu: Vezi, nu știam atunci, pentru că n-aveam copil și mă plângeam tot timpul că n-am timp, nu știam ce înseamnă de fapt să n-ai timp. Să faci un copil n-ai timp. Aia e altă treabă. Din nou, cred că nu poți – sau mă rog, eu nu pot, poate că ații pot – nu cred că se poate un echilibru perfect între viața de familie și viața profesională. Nu cred că se poate. Nu văd cum. Nu știu, cum naiba?

Andreea Vrabie: Mai ales dacă faci ceva care îți place, că despre asta e.

            Melania Medeleanu: Exact. Copilul meu se trezește în fiecare noapte în jur de 3:30-4:00. Cam asta e ora la care se trezește el și are chef să se joace și ne jucăm. La 3:30-4:00 ne jucăm. După aia îl duc la grădiniță. Cine a inventat grădința, să-i dea Dumnezeu sănătate multă, pentru că până la 12:30, când vine el de la grădiniță, ai atâtea ore în care turezi motoarele la maximum, că știi că la 12:30 maximimum trebuie să te duci să-l iei de la grădiniță. Și muncești cu atâta eficiență în orele alea pentru că știi că e tot ce ai. Astea sunt orele pe care le ai la dispoziție. După aia vine, îi dai să mănânce, te mai joci puțin cu el și mai ai două ore când doarme. Totul se organizează așa, în jurul lui. Dar ce să vezi, de la 18:00 la 20:00 ai cursuri. El este treaz și are chef de joacă de la 18:00 seara la 20:00 seara și nu se joacă cu mine. Nu sunt eu acolo să mă joc cu el. E clar, ca să poți să pui undeva, trebuie să iei de undeva. N-am cum să fac echitabilă toată situația asta, oricât m-aș strădui.

Andreea Vrabie: Că asta mă întrebam, de unde simți că luai – până la copil –, pentru că dedicai foarte mult din tine și energie proiectelor…

            Melania Medeleanu: N-aș spune foarte mult, aș fi zis tot.

Andreea Vrabie: Tot. Ok.

            Melania Medeleanu: Absolut tot.

Andreea Vrabie: De unde simțeai că iei? Timp pentru tine, oboseală, vacanță?

            Melania Medeleanu: Nu existau lucrurile astea, știi? Era Magic și atât. Asta a fost. Ok, erau și cursurile, dar cursurile le făceam în weekend. Despre ce vorbim? E clar că nu exista o viață. Viață exista, pentru că mie-mi fac foarte mare plăcere lucrurile astea, și cursurile și ONG-ul îmi aduc foarte multă bucurie, deci nu simțeam neapărat că iau de undeva, pentru că n-aveam de unde să iau. Asta era viața mea, dar nu puteam să vorbesc despre o viață personală în ritmul ăla. N-avea cum. Nu putea să existe așa ceva. 

A mai fost ceva foarte interesant, eu locuiam atunci fix vizavi de sediul Magic. Măcar când lucram unde stau acum, te mai urcai în mașină, te duceai până în centru…

Andreea Vrabie: Am auzit că niciodată nu trebuie să stai aproape de locul în care muncești. Nu e sănătos.

Melania Medeleanu: Deloc! Știi ce făceam? Îți dai seama că nu mai era niciun metrou de pierdut, nu mai era nimic. Traversam strada. Literalmente făceam un minut și jumătate până la birou. Ieșeam din casă, coboram scările, urcam. Era la parter sediul Magic, atâta dura. Asta înseamnă că era tot timpul dedicat. Tot timpul era acolo. Absolut tot ce făceam era acolo. Într-un fel mă gândesc că de asta a crescut, am dedicat foarte mult timp. Ca să iasă ceva bun, trebuie să dedici foarte mult timp și foarte multă energie și foarte multă pasiune. De aia ies lucrurile, că pui toate astea în ele. Dar de unde luam? De la viața personală, sigur.

Andreea Vrabie: Aș vrea să întreb, ți-ai dat seama în timp că ai nevoie și de asta chiar ca să fii un om mai bun pentru proiecte, că ai nevoie și de timp pentru tine? De exemplu, cum te încarci sau cum ai grijă acum de tine în viața personală?

            Melania Medeleanu: Uite, mă plângeam odată, era un curs, îmi aduc aminte că aveam cursul de dicție la vremea aia de la ora 19:00 la 21:00 seara și după aia aveam jurnal la 23:00 noaptea. Îmi amintesc perfect că aveam o discuție cu o cursantă care mi-e și prietenă: „Uite, că eu nu pot să fac copii, nu reușesc și m-am străduit atâția ani și nu-mi iese”. Și-mi spunea „dar poți să-mi spui, uite, e 21:00 seara, oamenii se duc acum acasă și se uită la un film. Tu ce faci?”, „Păi mă duc, că am jurnal.” „Super.” „Și după aia mă duc acasă, mâine dimineață trebuie să fiu nu știu unde, la 8:30.” „Great. Și după întâlnirea aia ce faci?” „Păi uite, am de rezolva asta și asta.” „Și după aia ce?” „Păi am curs la 19:00.” „Și unde vrei să încapă un copil?” „Păi fac eu loc.” „Nu îi fac loc. Ca să vină, unde să încapă? Că el trebuie să intre undeva, ca să se strecoare, să intre în viața ta. Nu că odată intrat, îi faci tu loc. Să intre.” Și a fost așa, un moment revelator.

Cu aceeași prietenă, am zis: băi, gata, ne vedem la o cafea. Nu mai avusesem parte de o cafea în sensul de stat la o vorbă cu un om fără nicio altă miză decât să stăm la cafea și să povestim despre lucruri și viață de foarte multă vreme. Îi tot spuneam „băi, n-am timp“. OK, azi așa, mâine așa, la un moment dat a zis „băi, te rog frumos, dă-o încolo. Hai să ne vedem”. Cred că era prin martie, m-am uitat așa, în calendar și am zis „uite, uite, aici, la sfârșitul lui aprilie s-ar putea să am o oră” și a tăcut. A zis „uite, știi care e treaba? Eu sunt foarte ocupată, tu ești foarte ocupată, eu am tot 24 de ore, și tu ai tot 24 de ore. Lucrurile pe care le faci tu sunt importante, dar uite, și lucrurile pe care le fac eu sunt importante. Data viitoare când te sun, nu-mi spune nu am timp. Te rog spune-mi așa, dar cu subiect și predicat: nu-mi fac timp pentru tine”. Cum să-i spun „bună, nu-mi fac timp pentru tine, abia la sfârșitul lui martie îmi fac timp pentru tine”? Ops! Toate astea se adună așa, într-un colțișor, și la un moment dat îți spui: unde sunt eu? Deși ți se pare că ești peste tot. Și eu unde sunt? Hmm. Interesant. OK. Ia, ia să vedem. 

Și atunci când lucrurile s-au așezat la Magic și, repet, eu nu mai aveam mare lucru de făcut, am avut timp să gândesc. Am avut timp să mă gândesc la mine și n-aș spune că am fost foarte fericită uitându-mă la cine eram. Eram un roboțel, așa. Sunt buni și roboțeii la ceva, dar și roboțeii ăia trebuie să își ia de undeva energie la un moment dat. Te încarci din lucrurile pe care le faci, însă dacă tot iei, tot iei, tot iei și iei din niște resurse și nu se mai întoarce nimic înapoi, da, nu e bine. Acum e bine.

Andreea Vrabie: Și eu într-un fel am trecut prin momentul ăsta de realizare și fix cu prietenii. Încercam să găsesc loc în calendar să programez o oră și simțeam că mi-am făcut datoria ca prietenă. Era mai mult că am bifat-o și să nu mă simt prost, nu pentru bucuria de a mă vedea cu un prieten sau cu părinții. Îi tot amânam. Și anul trecut, în pandemie, mai ales în starea de urgență, m-a lovit foarte puternic asta, că au 70 de ani. Mie mi se pare că am tot timpul înainte, dar realist, nu știu, 10 ani, 15? Ce înseamnă asta la cum trece timpul? Cât pot să-i amân? Dar e o luptă continuă. Chiar dacă am realizat asta și îmi dau seama că sunt lucruri importante pentru mine, e o luptă continuă cu mine să răspund când mă sună tata. Să nu-l amân, că n-am timp acum, lasă că îl sun eu mai încolo. Să o sun pe mama. Să-mi iau timpul ăla. Și asta mă întrebam, chiar dacă ai realizat lucrurile astea, cum arată încercările?

Melania Medeleanu: E o luptă continuă, așa cum spui și tu. Îți dai seama că săptămâna asta, uite, ai stat prea puțin cu copilul și te întrebi? OK, cum arată săptămâna viitoare? De unde pot să rup ca să compensez cât de cât? Ceva întotdeauna vei sacrifica într-un fel sau altul. Întrebarea este despre cât de mult poți să compensezi. De fapt, nu este despre echilibru, e despre compensare. Unde mă simt foarte datoare? Datoare în sensul de vinovată, unde simt că am o datorie în sensul ăla clasic de datorie, neplătită. Băi, am un spațiu unde n-am făcut treabă bună. Ia, pot să fac acolo ceva treabă bună astăzi? Și adevărul e că proiecte sociale o să mai fac și eu și o să mai facă și alții. S-au făcut înaintea mea și o să se facă și după mine, dar timpul cu Radu nu mi-l mai dă nimeni. Îmi dau seama că a făcut doi ani și două luni astăzi. Doi ani și două luni. Vorbește cu mine în proproziții întregi și mă întreb: dar de unde știe cuvântul ăsta? Dar eu nu l-am învățat asta. De undeva le-a învățat, că nu le știe de la mine? Dar de ce nu le știe de la mine, că aș fi vrut să le știe de la mine? Ei, și atunci îți spui oops, poate că nu mai programez în martie cursul ăsta. Poate îl programez pe aprilie ca în martie să pot să mă duc cu Radu la zoo mai mult. Cam așa e, cu compormisuri.

Andreea Vrabie: Mă întrebam, toate celelalte lucruri pe care le faci: cursurile de dicție, de public speaking, știu că la Zi de Bine – e parte din proiect – ați lansat și un podcast, dar tot e ceva diferit și creativ, mă întream ce rol au ele pentru tine în afară de, îmi imaginez eu, o sursă financiară? Că ai spus că ești voluntară în asociații.

            Melania Medeleanu: Să știi că mie-mi place foarte, foarte tare să țin cursurile de dicție și public speaking. Sigur că ele sunt și o sursă de venit, dar cel mai mult îmi place de cursurile astea pentru că ele fac niște oameni un pic mai buni. Să ții un curs de public speaking și după două luni sau trei luni să primești un mail de la un fost cursant în care îți trimite un link și zice „uite, uite, uite, am vorbit în public, uite! Eu sunt acolo!”. Și e așa de mândru de ce a făcut și tu știi că omul ăla abia scotea două vorbe, îi era groaznic de frică de oamenii din fața lui. E atât de fain după un curs de dicție să-ți scrie cineva și să-ți spună „Mel, acum le citesc copiilor mei povești și chiar mă ascultă!”. Să auzi asta e atât de plin de satisfacție, eu n-o să pot să mă opresc din cursuri. 

Sunt oameni care uită să-mi plătească cursurile. Mărturisesc că nu sunt foarte atentă, am noroc de un contabil și de oameni cinstiți, dar altfel aș fi praf. Nu mă motivează numai faptul că primesc niște bani. Nu pot să fac ceva numai pentru bani. Dacă nu îmi place, nu cred că aș putea să fac asta numai pentru bani. Îmi place să le văd aha-urile pe chip. Îmi place să le povestesc despre cum se citește expresiv un text și să văd, după cinci întâlniri, că parcă sunt două persoane diferite: persoana care a venit la începutul cursului și cea care încheie cursul. Doar pentru că am stat cu ei câteva minute în plus după un curs și le-am spus: uite, aici poți să faci mai bine așa, aici ai grijă la pronunție. Aici grijă la expresivitate și aici ai grijă acolo. Și ei aplică lucrurile astea și devin pur și simplu mai buni pentru că am interacționat.

Andreea Vrabie: Adică e tot o dorință de a ajuta alți oameni de fapt.

Melania Medeleanu: E satisfacția asta a faptului că ai fost acolo, lângă un om, parte din ce-l face pe el mai bun. Nu știu cum să exprim mai bine. Îmi place asta.

Andreea Vrabie: Te întrebam de celelalte lucruri pe care le faci și pentru că mă gândeam că poate ai nevoie de – iar o să folosim cuvântul ăsta, echilibru, care există sau nu există. În sensul că în cauzele sociale ești expusă la durere, la suferință, la problemele oamenilor și dacă partea astalaltă a activității e un fel de a echilibra, de a clăti mintea într-un fel? Știu că povesteai că atunci când era campania MagicHOME, erau foarte mulți oameni care îți scriau propriile povești cu scaunul ăla pe care stau fie ei ca părinți, fie în calitate de copil bolnav și îmi imaginez că sunt greu de dus lucrurile astea. Na, sunt povești care te încarcă.

            Melania Medeleanu: Da, cel mai recent exemplu pe care pot să ți-l dau în direcția asta este din ianuarie și cum s-a născut ideea podcastului, că nu era chiar o urgență și nu prea încăpea în viață.

Andreea Vrabie: E despre primul episod?

            Melania Medeleanu: E primul episod, da. Făceam cauza cu adolescenții, o linie pentru adolescenții care se luptă cu anxietatea și cu depresia și Ilinca, o femeie fantastică, ne cunoșteam de ceva ani, ultima dată când ne-am întâlnit am vorbit despre o mulțime de lucruri – atunci când ne-am cunoscut de fapt –, inclusiv despre copiii ei și știam lucruri despre copiii ei, dar noi n-am ținut legătura constant. Nu ne-am mai văzut. M-am trezit cu un mesaj de la ea „vreau să ajut pe problema asta cu adolescenții”. Și am zis: OK. Pe principiul, hai că ne vedem mai spre sfârșitul lunii, te pun eu în legătură cu DPH… „Nu, nu, vreau să ne vedem.” Poate facem un Zoom, ca să nu mai venim până… Nu înțelegeam însistența ei de a ne vedea. Ne-am văzut până la urmă, am simțit că e ceva acolo, dar nu știam să definesc ce e, că nu mi-a spus absolut nimic și cred că în primele cinci minute de când ne-am așezat la masă, eu i-am zis: Ilinca, ultima oară am vorbit mult despre copiii tăi, aveai trei copii… Și a zis „da, aveam trei, mai sunt doi. Georgia s-a sinucis”. Am simțit cum îmi stă inima pur și simplu. Nu mi s-a mai întâmplat de mult un contact atât de brutal cu durerea.

Așa s-a născut podcastul, pentru că mi-am dat seama că Ilinca avea nevoie să spună povestea asta. Avea nevoie să spună pentru ca alți părinți s-o audă și să fie atenți la relația cu copiii lor adolescenți. Și da, doare, dar știi, cel mai rău este atunci când la capătul durerii nu e nimic. Doar doare și atât. Doare, doare, doare, și atât. Dar când reușești să dai un sens durerii, când din ea se naște ceva care poate să ajute pe altcineva, atunci parcă doare puțin mai puțin. Deci da, te confrunți cu durerea. Întrebarea este: rămâi în ea? Și uneori s-ar putea să fie nevoie, să rămână parte din procesul de terapie să rămâi în durerea aia, dar nu poți să rămâi la nesfârșit în ea. Aia îți face viața praf. Te întrebi: OK, ce fac cu durerea asta? Ce sens îi dau durerii ăsteia? Se poate naște ceva de aici? Cu durerea mea, pot să fac ceva care să ajute pe altcineva să nu ajungă la această durere? Așa s-a născut podcastul. Așa s-a născut acest interviu cu Ilinca. A fost ascultat de peste 50.000 de oameni și asta mi s-a părut fantastic. De ce? Nu neapărat că mă uit la numere, dar îmi dau seama că sunt aproape 50.000 de părinți care au ascultat cu urechea ciulită și care, probabil, mulți dintre ei și-au spus „ce-ar fi să vorbesc mai mult cu copilul meu?”. Au fost oameni care mi-au scris mesaje după aia și au spus „m-am dus la copilul meu și l-am întrebat după ce am ascultat interviul cu Ilinca: te-ai gândit vreodată la sinucidere? Și el a zis da și am înnebunit când am auzit asta, dar mi-am dat seama că să aud asta este primul pas de conectare autentică cu copilul meu și ar putea să fie începutul vindecării”. De asta mi s-a părut atât de importantă povestea Ilincăi în economia acestui proiect: faptul că sunt câțiva oameni care sunt mai atenți acum la copilul lor.

Andreea Vrabie: Și eu voiam să te întreb, pentru că mulți oameni nu vor să vadă unde există durere sau suferință în alți oameni, pentru că nu vor să le fie lor rău de fapt. Asta mă întrebam, ce ai învățat tu despre durere și rolul ei și de ce să ne uităm la ea?

            Melania Medeleanu: Acum, Andreea, pe de-o parte înțeleg foarte bine că vrem evităm, să nu ne uităm la ea.

Andreea Vrabie: E un mecanism de apărare într-un fel.

            Melania Medeleanu: E o tentație normală, sigur. Nu vrei să te doară. Trebuie să fii nebun să vrei să te doară, nu? Însă inevitabil mai devreme sau mai târziu în viața asta ne confruntăm cu durerea. Nu știu pe cineva care să fi scăpat vreodată, să spui că ai fost zen de la începutul până la finalul vieții. Fie că ți-au murit părinții sau cineva drag. Te-ai confruntat cu o boală a cuiva drag sau a ta. Durerea există în viața omului. E parte din viață. Nu e ceva ce zici că eviți, ai închis ochii și gata, dispare, nu mai e. Deci de confruntat ne confruntăm cu durerea. Întrebarea e ce facem cu ea și dacă nu cumva ascultând poveștile celor din jurul nostru, suntem un pic mai pregătiți de această durere. Mie mi se pare că ne putem lua foarte mult de la ce li se întâmplă altora.

Dacă oamenii povestesc despre dramele prin care trec, mie asta mi se pare un semn de generozitate fantastică. Să strigi în gura mare „doare”, fără să te plângi. Să spui „uite de ce doare. Oare aș fi putut să fac mai mult?”. Poate să fie inspirațional și poate să te ajute pe tine ca la momentul în care ajungi să te confrunți cu durerea să știi un pic mai mult despre ea. Nu e o garanție. Poate că e așa.

În plus, da, sigur, poate că pe tine te poate durea durerea altcuiva și tentația este să eviți această durere, dar în secunda în care întinzi mâna, treci peste durerea ta și înțelegi că nu este despre tine, come on, e despre durerea celuilalt și-i întinzi mâna, iar omul ăla e un pic mai bine pentru că tu ai fost acolo. Durerea asta, sigur, nu e împărțită niciodată echitabil, dar parcă doare mai puțin atunci când e un sistem de suport, sunt în jurul tău oameni care îți întind mâna, nu? Iar pe tine, cel care ai întins mâna, n-o să te doară mai tare și o să-ți spui „băi, am fost acolo, am făcut ce am putut eu. Atât am putut eu.” Fiecare face cât crede că poate.

Andreea Vrabie: Fix asta voiam eu să spun sau să completez într-un fel, că nu înseamnă că trebuie să fii întotdeauna acolo. Îmi amintesc că povesteai, nu mai știu în ce interviu, cum la un moment dat ți-ai dat seama că nu mai poți să te duci în spital atât de des să vezi copii bolnavi de cancer, că acolo e o limită a ta.

            Melania Medeleanu: Este și să știi că am retestat-o chiar acum doi ani de ziua mea. Am ales să mă duc în spital. Mi se părea că eu am ce își poate dori un om. Sunt sănătoasă, sunt OK, dar am vrut ca de ziua mea să simt că ziua aia nu trece degeaba, cu floricele și cu bucurii, că nu uit de ziua mea că în jurul meu mai sunt alți oameni care suferă într-un fel sau altul. M-am dus spital și vreau să spun că am regretat că am făcut asta, pentru că – mă rog, a fost o secundă de regret, nu mă înțelege greșit – mi-am dat seama din nou că de fapt eu nu pot să duc asta. 

Atunci când îi vizitam pe copii – copiii pe care-i aveam în tabără –, am avut câțiva copii care mi-au fost foarte dragi. Nu poți să spui că nu te atașezi, să ne înțelegem, chiar nu poți să spui că gata, te uiți la ei și nu simți nimic. Nu poți să faci asta. Au fost vreo șase copii pe care i-am vizitat și toți au murit. Mă gândeam de fiecare dată: băi, cum naiba îi aleg? Cum de ăia de care mă atașez, tocmai ăia se duc? După aia m-am întrebat: dar oare nu de aia mă atașez de ei, că simt sunt că se duc? Nu, nu mă simțeam confortabil – n-ai cum să te simți confortabil –, simțeam că nu mai sunt eficientă, că nu mai pot să-mi fac treaba. Gândul meu era atât de mult acolo că mă copleșea. Atunci m-am întrebat: bun, ce e de făcut? Fie mă opresc, mă opresc de tot și mă apuc de altceva, dar în ce fel am făcut bine dacă mă opresc acum și mă pun de altceva? Ce-ar fi să fac în domeniul ăsta ce pot eu să fac? Și eu ce pot să fac este să fac tabere. Pot să pun pe picioare proiecte noi pentru copii ăștia. Pot să strâng bani. Sunt alte lucruri pe care le putem face.

Eu nu zic să ne împingem limitele la maximum, că poate că nu e nevoie, dar ce poți tu să faci din poziția în care ești, că nu se poate să nu poți să faci nimic. Asta încerc de fiecare dată să spun. E cel mai ușor să zici „băi, eu nu pot”. Asta e simplu, poate oricine, credeți-mă. De fapt, întrebarea este ce pot eu să fac cu ce am, cu ce sunt, cu ce știu? Să trimiți un SMS e simplu. Hai să zicem că nu ai banii ăștia, că nu ai 2 euro. E în regulă. Să îți întrebi un coleg de serviciu „băi, ai formularul ăla de 3,5%? Dă-mi-l mie, să-l redirecționăm către asociația Zi de Bine”. Asta e ceva ce poți să faci. Nu poți să-mi spui că nu poți. Sau să vii să faci voluntariat, să bagi niște date într-un tabel sau să te joci cu cineva, nu știu. Asta nu e ceva ce nu poți să faci. Din nou, nu cred că trebuie să ne aruncăm toți în foc. Nu e nevoie să fim eroi, dar ceva foarte mic poate să facă fiecare dintre noi.

Andreea Vrabie: Ce simți că ai învățat tu despre tine în cred că peste 10 ani de când ești implicată în cauze sociale?

            Melania Medeleanu: Cred că ce am eliminat din viața mea este acest „nu se poate”, pentru că și eu porneam la drum cu el în minte. „Aoleu, dacă e de făcut asta, asta nu se poate. Nu se poate!” Și am spus atât de des „nu se poate” în viața asta, până când am descoperit – nici măcar nu mi-am demonstrat, că nu porneam cu gândul c-o să se poată – că se poate. Mi-amintesc perfect. Uite, un lucru atât de mic. E atât de mic! 

Atunci când am făcut after schoolul de la Clinceni m-am dus la primar – nu făcusem în viața mea așa ceva –, m-am dus la primarul din sat și am zis: îmi trebuie o clasă pentru copii ăștia! Vreau să fac un after school. Eram convinsă c-o să mă amâne, c-o să-mi zică că nu se poate, că nu avem și a zis „bine”. Poftim? Tot ce a trebuit să fac a fost să cer? După care m-am dus într-un magazin să cumpăr un covor pentru clasa asta – voiam să fac o singură clasă – și mi-a spus omul ăla, covorul costa, nu știu, să zicem 2500 de lei și mi-am dat seama că n-am banii ăștia. Și am zis „n-am 2500, dar uite…” și m-am apucat să-i povestesc ce voi face acolo, cum e cu copii, de ce a atâta de mare nevoie de exact covorul ăsta, cu fluturași, nu de altul, exact covorul ăsta și omul mi-a dat covorul gratis. Tot ce am făcut a fost să vorbesc? Hmm, ce interesant. După care am procedat la fel cu o mulțime de alte lucruri, de la partea de infrastructură, logistică, o mulțime de lucruri pe care le obțineam cerându-le. Deci stai puțin, dacă tu crezi cu adevărat într-un proiect și vorbești cu entuziasm despre el, e posibil ca oamenii să vină în direcția ta, să vină cu tine pe drumul ăsta? 

Cred că asta este revelația mea, că uneori tot ce ai nevoie este să crezi tu suficient de puternic într-un proiect și să începi să vorbești despre el și, atenție, să ceri ajutor. Pentru că unii oameni cred că „se poate” ăsta depinde exclusiv de tine: dacă tu poți. Păi știi ce, eu nu pot să fac covoare. Eu nu pot să construiesc singură, cu mâinile mele, o casă, că nu mă pricep la asta, dar dacă cer ajutor s-ar putea să-l obțin. Și mai e ceva ce am învățat și asta, iarăși, mi se pare atât de important: cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla atunci când ceri ceva e ca cineva să-ți spună „nu”. Wow! Pot trăi cu asta? Da.

Andreea Vrabie: Păi oricum nu aveai de la început, e ca și cum ai rămas în aceeași situație.

            Melania Medeleanu: Exact, dar mi-a fost foarte frică de aceste „nu”-uri. Aoleu! Păi și dacă mă refuză? Groaznic! OK, hai să mergem cu explorarea mai departe, și dacă te refuză ce? Mergi în altă parte. Te duci în altă direcție. Mai ceri o dată. Ceri altfel. Ceri până când obții. Nu? Ce e la capătul unui „da” e atât de puternic, încât merită 100 de „nu”-uri înainte.

Andreea Vrabie: Crezi că ești un om bun sau vrei să fii un om bun?

            Melania Medeleanu: Cred că în esență, cei mai mulți dintre noi suntem oameni buni, dar contextul în care am trăit, oamenii pe care i-am întâlnit, întâmplările din viața noastră ne-au făcut mai buni sau mai puțini buni. Au fost momente în care m-am urât, nu mi-a plăcut deloc de mine. Au fost momente când m-am iubit fără să merit. Acum cred că sunt onestă cu mine și știu să spun: uite, aici m-am purtat urât, aici n-am fost un om bun, iar aici, pfiu, am făcut bine. Dacă am căpătat ceva este această onestitate cu mine.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *