Prispa viitorului

Cum a construit o echipă de studenţi o casă nouă pentru satul românesc, în proiectul Prispa.

La începutul unei zile friguroase de noiembrie, şase tiruri au urcat drumul pietruit de pe un deal din satul Luncani, de lângă Bacău. Tirurile plecaseră în urmă cu o săptămână din Madrid şi transportau componentele unei case. Pământul era îmbibat de o ploaie mocănească, dealurile împădurite din jur erau încă verzi, iar din curţile vecine se auzea din când în când cântatul cocoşilor. Şoferii au parcat tirurile lângă o fundaţie de beton din vârful dealului, iar un grup de şase muncitori s‑a apucat să le descarce.

Alături de ei lucra arhitectul Pierre Bortnowski, unul dintre cei 40 de membri ai echipei universitare care, timp de aproape doi ani, proiectase, montase şi demontase casa care avea să fie construită aici, pentru a treia şi ultima oară.

Construcţia cu un singur nivel și o amprentă de 113 metri pătraţi e realizată în mare parte din prefabricate din lemn şi are un dormitor, o sufragerie, o bucătărie şi un birou. Acoperişul e înclinat, iar intrarea în casă se face printr‑o prispă. E o casă cochetă, potrivită pentru o familie mică şi şi‑ar găsi oricând locul într‑un sat. Dar nu pentru asta a făcut drumul de 3.300 de kilometri de la Madrid până în Moldova.

Motivul îl reprezintă cele 32 de panouri fotovoltaice şi două panouri solare montate pe acoperiş. Prispa – cum a numit echipa casa – este independentă energetic. Teoretic, poate produce 9.501 kilowaţi‑oră pe an și consumă 7.508 kilowaţi‑oră pe an, estimări făcute pentru Bucureşti, unde a fost testată. (O gospodărie mică, cu maşină de spălat, aer condiţionat, televizor şi calculator consumă în mod obişnuit în jur de 2.500‑3.000 de kilowaţi‑oră pe an, fără încălzire electrică.) Chiar dacă anual consumul Prispei va fi mai mare decât al unei locuinţe clasice, proprietarii casei, un cuplu din Bacău care vine în Luncani în weekend şi în vacanţe, vor produce mai multă energie decât au nevoie. Cel puţin asta este promisiunea studenţilor de la care au cumpărat‑o.

Proprietarul Prispei lucrează în Bucureşti, iar soţia este medic la un spital din Bacău şi are un cabinet propriu. (Au preferat să nu‑şi dea numele spunând că nu doresc să mute atenţia de pe echipa care a conceput casa.) Acum doi ani au început să‑şi caute o casă care să funcţioneze cu ajutorul energiei alternative. Au ajuns şi în Germania, la o expoziţie, dar n‑au găsit ce‑şi doreau. S‑au întors acasă dezamăgiţi, dar şi‑au promis să mai caute.

Când l‑a luat pe Bortnowski de la gara din oraș, doamna doctor i‑a spus, în franceză, că e mândră că are în sfârşit casa independentă energetic pe care şi‑o dorea. Bortnowski aştepta de doi ani de zile acest moment.

*

Pierre Bortnowski este un arhitect belgian de 28 de ani, stabilit în România. E un tip blond, solid, de 1,92 metri, care vorbeşte bine româneşte, deşi stârneşte uneori râsul prin câte‑un dezacord simpatic, ca „şapte minut”.

Prispa este produsul lui şi al unei echipe de 40 de studenţi români, înscriși la sfârşitul lui 2010 la Solar Decathlon Europe, un concurs internaţional care promovează construcţia caselor alimentate cu energie solară. Concurenţii (studenţi arhitecţi, constructori, energeticieni) proiectează şi construiesc casele și astfel învaţă să lucreze împreună şi să utilizeze noile tehnologii. Câştigă casa cea mai atrăgătoare şi mai eficientă ca preţ şi consum energetic.

Concursul a fost iniţiat în 2002 de guvernul american, iar din 2010, după ce a participat o echipă de la Politehnica din Madrid, guvernul spaniol a început o ediţie europeană. În anii impari, concursul e organizat în SUA, în anii pari, în Europa, iar în 2013 va porni şi o ediţie chineză. În Spania, concursul se desfăşoară în Villa Solar, un sit special amenajat la marginea Madridului, unde studenţii au 10 zile la dispoziţie să‑şi asambleze construcţiile.

Bortnowski a vizitat Villa Solar în 2010 şi a fost uimit. Studenţi entuziasmaţi îşi asamblau casele, iar macaralele mişunau de la una la alta. Putea citi pe feţele lor experienţele prin care au trecut ca să ajungă acolo. S‑a întors în România contaminat de energia lor şi s‑a gândit că ar fi un proiect perfect pentru studenţii de la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, unde era asistent.

Bortnowski a vizitat prima oară România când avea şapte ani, cu tatăl lui, arhitectul de origine română, Ştefan Bortnowski. În 2005, tatăl le‑a propus lui şi uneia dintre surorile sale mai mari, şi ea arhitectă, să se întoarcă în România. Organiza un atelier prin asociaţia sa, Artis Web Workshop, care provoacă studenţii la arhitectură să găsească soluţii inovative de restaurare. Lui Bortnowski i‑au plăcut şi gaşca, şi ţara. Peste doi ani a venit din nou pentru un proiect de restaurare a clădirilor din Curtişoara, un sat la 10 kilometri de Târgu Jiu.

În 2008, s‑a stabilit pentru un an în Timişoara, unde a studiat ca bursier Erasmus. După absolvirea facultăţii din Belgia, s‑a mutat de tot în Bucureşti, ca să lucreze împreună cu tatăl său la proiectele asociaţiei. „Este foarte simplu – aici vorbeşti cu primarul şi gata”, spune despre proiectele de restaurare din satele româneşti în care a lucrat. „În Belgia trebuie o grămadă de hârtie şi de aprobări.” După ce s‑a angajat ca asistent la Mincu, şi‑a dat însă seama că nici aici nu e mai simplu. A fost dezamăgit de studenţii care vin la ateliere doar pentru credite, dar şi de profesorii care predau teorie fără pic de practică.

Deadline-ul pentru înscrierea la ediţia din 2012 a Solar Decathlon era în octombrie 2010. Bortnowski era plecat prin ţară cu workshopurile de restaurări până‑n septembrie însă înainte să plece cineva i‑a recomandat‑o pe Adina Bădulescu, profesoară la Mincu, care, cât a fost el plecat, a adunat un grup de oameni interesaţi de proiect. În septembrie au format o echipă de coordonare a proiectului: Bortnowski, o altă asistentă universitară, un student în anul V şi un asistent la Universitatea Naţională de Arte.

Dosarul de înscriere trebuia să conţină o schiţă a casei (obligatoriu cu idei de poziţionare a panourilor solare şi fotovoltaice), o listă cu membrii echipei şi facultăţile participante (pe atunci, doar Mincu) şi costuri estimate. Calculaseră un buget de 500.000 de euro, pe care sperau să‑i strângă din sponsorizări. În prima schiţă, casa, desenată de o studentă din grupul strâns de Bădulescu, era un paralelipiped opac, cu panouri fotovoltaice pe acoperiş şi multă sticlă, în care se intra printr‑un vestibul, un fel de prispă interioară.

Pe 3 ianuarie 2011 au aflat că fuseseră acceptaţi. În vara lui 2012 aveau să‑şi transporte casa la Madrid şi să fie vecini cu echipe de la universităţi din Anglia, Franţa, Japonia. Aveau de predat un raport către organizatori o dată la trei luni, cu planurile casei din ce în ce mai detaliate, în total şase predări până la Madrid şi una postconcurs. (Echipele puteau să modifice proiectul iniţial.) Fiecare echipă calificată primea 100.000 de euro de la organizatori.

După ce au fost acceptaţi, au început să caute voluntari. Au lipit afişe în Politehnică, la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti (UTCB) şi la Mincu. Doritorii trebuia să aducă un CV, o scrisoare de intenţie şi o surpriză – ideea lui Bortnowski. „Am introdus surpriza ca să vedem creativitatea lor”, spune el, „şi seriozitatea, pentru că, dacă din start n‑au respectat una dintre cele trei condiţii, atunci cum să ai încredere că vor fi responsabili pe un şantier?”.

Echipa s‑a mărit atunci de la patru oameni la aproape 30. Urmau să lucreze pro‑bono aproape doi ani de zile. Doar cei cinci din echipa de conducere avea prevăzut un salariu – 250 de euro pe lună –, însă au hotărât să nu‑i atingă până când nu vedeau ce fonduri vor strânge. S‑au împărţit în trei echipe mai mici: fundraising, comunicare şi proiectare. La prima întâlnire a fost haos. Stăteau la trei mese diferite, era gălăgie şi abia se înţelegeau între ei. Una dintre fetele de la proiectare a întrebat: „Cum vedeţi casa asta?”.

Nimeni nu ştia ce să spună.

*

În februarie 2011 au predat primul raport către organizatori. Nu aveau un concept clar aşa că au predat tot proiectul iniţial. În plus, calculaseră distanţele dintre ferestre şi uşile glisante, pentru o ventilaţie bună. Mulţi dintre studenţi, amintindu‑şi de primul raport, nu‑şi dau seama cum de au fost admişi. Bortnowski e convins că au fost aleşi din două motive: spaniolii voiau o deschidere către Europa de Est și ei aveau multe scrisori de recomandare, inclusiv din partea Ordinului Arhitecţilor Români (OAR).

Au început să‑şi caute parteneri şi sponsori, dar aspectul futurist al casei provoca nedumeriri. „Spuneţi c‑aveţi o prispă”, li s‑a spus în timpul unei prezentări la agenţia de publicitate Leo Burnett, „n‑o văd nicăieri. Unde e?”. În altă întâlnire, cineva le‑a spus că proiectul e frumos şi că îi place iniţiativa. „Păcat de forma casei, copii.”

Nu‑i ajuta nici numele. Se înscriseseră în competiţie ca „Solar România” şi aşa se promovaseră până atunci. După multe propuneri previzibile, care includeau „solar” sau „ecologic”, cineva a scris pe o foaie „prispa”. Cuvântul – simplu şi sugestiv – fusese cu ei de la bun început, dar abia atunci i‑au realizat însemnătatea. Prispa înseamnă casa bunicilor de la ţară. E punctul din care, aşezat pe‑un scaun, vezi ce se întâmplă în sat înainte de asfinţit. Locul de odihnă, la umbră, după o zi de muncă la câmp, vara; bariera care ţine viforul la distanţă, iarna. 

Au făcut o machetă a casei, cu acoperiş înclinat şi prispă. Au hotărât că trebuie să facă o casă ieftină – folosind lemn şi lut ca materiale –, uşor de construit şi adaptată celor patru anotimpuri. Prispa urma să fie independentă energetic, ba chiar să producă mai multă energie decât consumă. Acoperişul avea 36 de panouri fotovoltaice și ar fi produs într‑un an mai mult decât avea nevoie, studenţii având în plan să livreze surplusul în reţeaua electrică naţională.

În primăvara lui 2011 au contactat firme de construcţii care să‑i sponsorizeze. În aprilie, doi dintre studenţii UTCB au fost la un târg de materiale de construcţii. Nu aveau o prezentare a proiectului, dar au încropit una pe care au tipărit‑o până au golit cartuşele din imprimantă. S‑au plimbat printre standuri, au împărţit pliantele improvizate şi au vorbit despre proiect. Primii pe care i‑au convins au fost Rothoblaas, firmă care le‑a dat mai târziu cele 12.000 de şuruburi folosite în casă.

*

În vara lui 2011, când trebuia să lucreze pentru predarea din septembrie, echipa s‑a împrăştiat. Unii dintre studenţi aveau de dat licenţe, alţii au plecat la şcoli de vară sau în SUA, prin programul Work and Travel.

Irina Moţ, studentă în anul V la arhitectură şi membră a echipei de proiectare, nu putea să plece din Bucureşti. Se angajase la o firmă de arhitectură ca să‑şi echivaleze practica pentru facultate. Dăduse examen la Mincu pentru că asta a rezultat când a îmbinat materiile care‑i plăceau: desen, matematică şi fizică (la care a fost olimpică). Minionă, brunetă, slăbuţă şi agitată, Moţ se împărţea deja greu între muncă şi Prispa, dar nu voia să renunţe la proiect pentru că anii de studenţie nu i‑au adus multă practică. După muncă venea la sediul‑atelier pe care‑l aveau la etajul I al facultăţii, unde nu‑l găsea decât pe Bortnowski. Nu era zi în care să nu se certe. Cea mai mare problemă a ei era că trebuia să găsească soluţii pentru asamblările şi dezasamblările succesive prin care Prispa urma să treacă, iar din echipa de 30 de oameni nu mai era nimeni cu care să lucreze.

„Irina, este foarte simplu, asta e situaţia”, îi spunea Bortnowski. „Ne descurcăm cu ce avem.”

În acea vară a intrat în echipă şi Adrian Pop, un arhitect de 27 ani, care a propus ca Moț să devină arhitect de proiect şi să coordoneze discuţiile dintre ceilalţi arhitecţi. Ea nu credea neapărat într‑o ierarhie, dar a început să organizeze haosul cu tabele în Google Docs şi foi de flipchart. „E o chestie generală în echipă, oamenii nu sunt organizaţi, dacă nu le zici ce să facă, nu fac”, spune ea. „Doar în momentul în care ai o funcţie şi iei decizia să organizezi o echipă, îţi dai seama cât de complicat e. E voluntariat şi trebuie să fii şi psiholog, şi mămică, şi frate.”

Pop, un ardelean cu ochi albaştri, a intrat direct în conducerea Prispei, în echipa de comunicare. El trebuia să aducă cât mai mulţi sponsori şi parteneri. Pop şi Bortnowski erau colegi la OAR, iar Pierre îl înnebunise cu Prispa. „Venea vara, n‑aveam oricum ceva anume de făcut şi ştiam că ei aveau în plan să strângă jumătate de milion de euro”, spune Pop, „iar eu ştiam că cei de la OAR au un program de finanţare, aşa că am scris un proiect pentru ei şi l‑am prezentat”.

Pop a făcut primele materiale de imagine pentru Prispa: un document cu prezentarea echipei, a proiectului şi a concursului. Fără ele nu puteau merge la întâlnirile cu potenţialii sponsori. A devenit fundraiser‑şef şi responsabil de relaţia cu presa. Avea experienţă şi contacte, iar arhitecţi erau deja destui.

În iunie, Pop a adus în contul Prispa primii 5.000 de euro de la OAR şi a ajutat echipa să devină ONG. Au mai primit o donaţie de 5.000 de euro de la mama unei studente care avea o firmă de textile. A încheiat apoi un parteneriat cu o agenţie de transport din Iaşi care le deconta diverse deplasări şi‑i ajuta cu maşini când aveau nevoie. Lucrurile începeau să meargă bine, dar erau încă prea puţini oameni și aveau prea puțini bani pentru a construi o casă.

*

În octombrie, spaniolii au invitat toţi concurenţii la Madrid să se cunoască între ei şi să discute despre casele lor. Studenţii n‑aveau bani de drum, dar au găsit o soluţie. În aceeaşi perioadă, Institutul Cultural Român era pe lista de participanţi la Târgul Internaţional de Carte din Madrid, iar Bortnowski colabora cu arhitectul care proiecta standul. Şase oameni din Prispa au intrat în echipa de construcţie a standului, au mers la Madrid, l‑au construit şi aşa au ajuns şi la workshop.

Acolo, văzând restul echipelor, Bortnowski a realizat că Moţ avea dreptate. Echipa Prispa era prea mică. La sfârşitul lui octombrie au făcut încă o sesiune de recrutări, lărgind astfel echipa la 40 de studenţi, de la patru universităţi – Arhitectură, Construcţii, Politehnică şi Arte. Ca să poată lucra la planurile Prispei şi apoi la construcţia ei, studenţii erau nevoiţi să lipsească de la facultate şi mereu apăreau discuţii cu profesorii care nu înţelegeau de ce e mai importantă prezenţa lor în altă parte.

Bortnowski a încercat să‑i convingă pe profesorii de la Mincu şi UTCB să le echivaleze creditele. Dacă la Construcții decanul a înţeles noutatea proiectului şi că este vorba despre educaţie, la Mincu, Bortnowski s‑a certat două‑trei luni cu profesorii care nu înţelegeau de ce ar trebui să‑i scutească pe studenţi de ore.

Au făcut un teambuilding în noiembrie 2011, ca să bată în cuie o strategie cu toată echipa. Bortnowski tocmai renunţase la postul de asistent de la Mincu şi se putea concentra complet pe Prispa. Au plecat trei zile la Domneşti, unde unul dintre ei avea o casă. Ziua erau aproape 40 oameni gălăgioşi într‑o sufragerie mică, unde aveau o masă de biliard pe post de birou, iar noaptea stăteau ca sardelele în trei dormitoare. S‑au împărţit în şase‑şapte echipe, fiecare cu câte un arhitect, un inginer, instalatori şi un om de comunicare. Fiecare trebuia să propună un plan către conducere, care să includă o machetă, soluţii pentru transformarea energiei solare în electricitate, idei de cum să convingă potenţiali cumpărători că e cea mai tare casă. Înainte spuneau doar „nu e deloc bine cum ai desenat peretele ăla”, acum veneau şi cu propuneri. Au învăţat că nu e de ajuns „soluţia mea e cea mai bună pentru că eu am gândit‑o”.

Acolo şi‑au propus ca Prispa să fie o casă care să împrospăteze satul românesc prin tehnologie modernă. Au hotărât că lemnul va fi materialul de bază. Au modificat schiţele – au îndreptat stâlpii prispei, au înclinat mai mult acoperişul şi au adăugat un balcon interior deasupra bucătăriei. Au discutat despre instalaţiile electrice şi despre ventilaţie. Despre cum panourile fotovoltaice de pe acoperiş aveau să capteze razele soarelui şi să le transforme în electricitate și cele solare, care aveau să încălzească apa. (Mai târziu, au hotărât să încălzească sufrageria prin două şiruri de piatră vulcanică aşezate de‑a lungul uşilor glisante de sticlă, care să capteze căldura soarelui ziua şi să o emane noaptea.)

În final, şi‑au stabilit să facă toate astea la un preţ accesibil pentru cumpărători: 70.000 de euro.

*

Până la sfârşitul lui decembrie 2011, echipa reuşise să strângă aproximativ 90.000 euro, care includeau prima tranşă de la spanioli – 30.000 de euro –, şi alte sponsorizări în bani, materiale, consultanţă sau transport. La începutul lui 2012 au ajuns la o înţelegere cu directorul magazinului de construcţii Leroy Merlin din Bucureşti, care le‑a oferit parcarea de pe Şoseaua Chitilei pentru a asambla casa. Au găsit şi alţi sponsori pentru materiale şi unelte. Au învăţat cum să prepare şi să întindă lut pe pereţi, cum să taie şi să şlefuiască lemne, cum să pună tablă pe casă şi să spună câteva expresii în spaniolă.

Dacă începeau să înţeleagă cum se construieşte o casă, încă nu ştiau cum vor ajunge cu ea în Spania. Mai aveau jumătate de an ca să adune cel puţin 60.000 de euro pentru transport, cazare şi masă la Madrid. (Restul de 70.000 de euro de la organizatori aveau să îi primească după terminarea concursului.)

Au început să construiască Prispa la sfârşitul lunii aprilie, în trei locuri deodată. Într‑un atelier din Buftea, după schiţe făcute de ei, construiau mobila; în satul Angheluş, în Covasna, prelucrau lemn şi lucrau la pereţii şi podelele sufrageriei şi ale dormitorului, iar într‑o hală din spatele UTCB‑ului lucrau la bucătărie, baie, balconul interior şi camera tehnică. La jumătatea lui iunie trebuia să asambleze casa pentru prima oară, în parcarea din Chitila.

Dar cu puţin timp înainte de începerea construcţiei, Bortnowski a primit un mail de la Madrid. Organizatorii îl anunţau că, deoarece pregătirea evenimentului costase mai mult decât anticipaseră, bugetul alocat fiecărei echipe fusese înjumătăţit. Echipa României urma să mai primească doar 20.000 de euro.

Şi‑au refăcut rapid calculele; singura soluţie era să vândă Prispa. Să găsească un cumpărător care să aibă încredere în munca unor studenţi şi care să nu se sperie că viitoarea sa casă avea să fie dezasamblată de două ori, asamblată de trei şi plimbată 7.000 de kilometri. La toate acestea se adăuga noutatea de a vinde o casă independentă energetic.

Printre cele 8,5 milioane de locuinţe din România (conform recensământului din 2011) există aproximativ 35.000 care au sisteme de panouri solare. Dintre acestea, cele cu adevărat independente energetic sunt de ordinul zecilor. Două dintre ele sunt parte a unui proiect experimental al Institutului de Studii şi Proiectări Energetice, în colaborare cu o firmă de construcţii. Casele „Est” şi „Vest” au fost inaugurate la sfârşitul lui 2011 în campusul Universităţii Politehnica (partener în proiectul Prispa, alături de Mincu şi UTCB). La cei 140 de metri pătraţi ai unei case, surplusul anual de energie ar fi de aproximativ 1.000 kilowaţi‑oră pe an, jumătate față de cel calculat pentru Prispa.

Piaţa nu va creşte foarte curând. În 2010‑2011, datorită programului guvernamental „Casa Verde”, care oferea un ajutor de până la 1.500 de euro la instalarea unui sistem de încălzire a apei prin panouri solare (ale cărui costuri pot ajunge până la 5.000 de euro), vânzările au crescut cu 20%. Dar programul a fost sistat în 2012, iar vânzările au scăzut la fel de dramatic precum crescuseră. Pe o astfel de piaţă, vânzarea Prispei nu părea foarte sigură. S‑au decis totuşi s‑o scoată la licitaţie.

*

Construcţia din parcarea magazinului din Chitila ocupa aproximativ 12 locuri de parcare. Au lucrat sub soarele verii, s‑au bronzat cu urme şi au mâncat împreună zeci de caserole cu meniul zilei din Carrefour, singura opţiune ieftină din apropiere. Au asamblat pereţii şi după câteva zile au pus şi acoperişul. Cu două luni înainte de plecarea la Madrid, Prispa începea să arate a casă. Un mare merit, spun studenţii, l‑a avut un dulgher francez experimentat şi organizat, adus de Bortnowski să‑i ajute.

Unii dintre cei care au vizitat‑o în vară au spus că 70.000 euro este un preţ mare pentru o casă cu doar un dormitor şi o sufragerie. Pe Facebook au primit comentarii similare. (Preţul real al casei este estimat la 125.000 de euro – numai panourile fotovoltaice costă 41.000 de euro. În plus, totul în casă este automatizat: telecomenzi pentru lumină, senzori pentru fum şi pentru temperatură. Manopera nu este inclusă, studenţii fiind voluntari.)

În seara licitaţiei, la sfârşit de iulie, studenţii stăteau în jurul Prispei, îmbrăcaţi elegant, aşteptându‑şi potenţialii cumpărători. Multe dintre scaunele pe care le pregătiseră au rămas însă goale. Patru‑cinci persoane au participat la un tur al casei, dar nimeni n‑a licitat.

„Suntem blocaţi în Bucureşti” a fost titlul newsletterului pe care l‑au trimis către companii după eşecul licitaţiei. A doua zi, după valul de mailuri, Pop a primit un telefon de la Petrom. „Deblocaţi‑vă”, i s‑a spus. „Vă dăm noi 10.000 de euro.”

La jumătatea lui august, au mai primit 9.000 de euro de la alţi susţinători. Aveau aproximativ 30.000 de euro pentru a acoperi costurile unei echipe de 33 de oameni timp de o lună la Madrid. Reuşiseră să încheie un parteneriat cu o agenţie de turism care le plătea drumul dus‑întors cu autocarul. Casa urma să ajungă la Madrid în şase tiruri, printr-un parteneriat încheiat cu o firmă de transportat marfă.

În Spania mai aveau nevoie să închirieze macarale şi să cumpere schele. Pentru asta, mai aveau nevoie de cel puţin 30.000 de euro. Prispa trebuia vândută.

Cu cinci zile înainte de dezasamblare, casa a fost vizitată de un cuplu – ambii trecuţi de 50 de ani. El era înalt, cărunt şi cu ochi albaştri, ea, brunetă, cu ochelari, slăbuţă şi scundă. Studenţii le‑au urat „bun venit”, iar Bortnowski le‑a făcut turul casei. Bărbatul  mai vizitase Prispa cu o săptămână în urmă.

„Ce zici?”, a întrebat‑o, iar ea n‑a stat mult pe gânduri.

„Pentru mine, da!”

Studenţii le‑au vândut casa cu 45.000 euro.

Bărbatul, angajat la una dintre firmele care a sponsorizat Prispa, nu auzise de proiect până la jumătatea lunii iulie, când a primit un newsletter în care erau menţionate apariţiile în presă ale firmei. Ce i‑a plăcut cel mai mult la casă a fost faptul că e gândită de tineri din toate domeniile. A avut încredere că e una bine făcută, pentru că studenţii sunt la curent cu tot ce e nou. După ce au bătut palma, soţii au început să vorbească despre „masa noastră”, „instalaţiile noastre”.

Pe 22 august, studenţii au început dezasamblarea. Au despărţit pereţii la colţuri, au dat tabla jos de pe acoperiş şi au învelit panourile fotovoltaice în folii de plastic. Apoi le‑au înghesuit în tiruri. După ce au terminat de încărcat casa, una dintre studente a cumpărat bere din Carrefour pentru toată echipa, ca să sărbătorească. Când a ieşit din magazin, i s‑a părut ciudat să nu mai aibă Prispa ca reper. Erau doar câteva şuruburi în jur şi o bucată de asfalt cu găuri de la greutatea casei.

*

La Madrid, românii au fost printre primii sosiţi. S‑au cazat la o bază militară unde plăteau 1,5 euro pe noapte de persoană, în loc de 20, cât i‑ar fi costat în alte părţi. S‑au împrietenit cu celelalte echipe de pe şantier cu ajutorul pălincii şi al slăninei, dar şi al chitarei lui Bortnowski.

După asamblarea caselor, situl a fost deschis publicului pentru două săptămâni, între 15 şi 30 septembrie, timp în care au umblat din casă‑n casă aproximativ 300.000 de persoane. Oamenii erau rugaţi să voteze casa preferată, casa românilor ieşind la final pe locul doi în preferinţele vizitatorilor.

În concurs, echipele au fost jurizate la 10 probe (arhitectură, energie electrică, inovaţie, inginerie), punctajul pentru fiecare probă variind între 80 şi 120 de puncte. Juriul format din 18 experţi a evaluat casele în trei feluri: îndeplinirea unor sarcini casnice (gătit, spălat vase și rufe), performanță (menținerea unei temperaturi plăcute) şi evaluarea personală. Juriul evalua zilnic câte o probă și a doua zi anunţa câştigătorii. În cortul în care se acordau premiile, membrii juriului descriau întâi ce le‑a plăcut la casa pe care o vor premia și abia apoi îi spuneau numele.

Studenţii români aveau adesea impresia că ei sunt cei descrişi. „Structură inovatoare”, spunea un student în timpul premierii la proba de energie şi construcţii, „ăştia sigur suntem noi”. N‑au fost – la „inginerie şi construcţii” au obţinut 68 din 80 de puncte şi au ieşit pe locul şapte din 18.

Nu credeau că vor mai auzi strigat „Prispa”, dar în ziua probei de eficienţă energetică s‑a întâmplat. Au câştigat locul doi, cu 97 de puncte, la doar trei puncte distanţă faţă de câştigători, una dintre cele două echipe ale Spaniei. Au reuşit să convingă juriul că lutul pus pe un perete şi pietrele din podea sunt alternative bune şi ieftine pentru conservarea căldurii.

Mai mult decât atât, juraţii au fost impresionaţi de bugetul mic al românilor şi au spus că mai mult nu puteau să facă cu banii pe care i‑au avut. Tot ei au spus că Prispa e singura casă pregătită să facă faţă unei ierni. După ce a discutat cu echipele vecine, Bortnowski a aflat că nimeni nu a avut un buget mai mic ca al României, de aproape 300.000 euro (incluzând materialele), şi că nicio echipă nu a mai făcut voluntariat în totalitate.

La final, Prispa s‑a clasat pe locul nouă din 18. Anglia şi Olanda s‑au retras din competiţie din lipsă de fonduri. Echipa Franţei a câştigat Solar Decathlon Europe 2012, iar premiul constă în acreditarea energetică europeană a casei şi renumele de a câştiga un astfel de concurs.

În seara zilei în care Prispa a ieşit pe locul doi la eficienţă energetică, echipa a sărbătorit reuşita într‑un restaurant din Madrid. Acolo, Bortnowski a dat două premii: două beri aduse de sora lui din Belgia. Una pentru eforturile depuse de întreaga echipă şi una pentru Irina Moţ, care‑şi amânase lucrarea de licenţă pentru Prispa şi care întrunea principiile pe care le avea el în minte ca un proiect să fie dus la bun sfârşit: încredere, responsabilitate, respect, sacrificiu, continuitate, perseverenţă şi evoluţie.

Le‑a mulţumit tuturor pentru munca depusă şi le‑a reamintit că mai au de predat un raport final. Patru zile mai târziu, pe 1 octombrie, studenţii au demontat pentru ultima oară Prispa şi au încărcat‑o în şase tiruri, trimiţând‑o acasă, la Luncani.

*

În cele şase luni care au trecut de la finalizarea proiectului, echipa şi‑a povestit aventura în tot soiul de contexte, inclusiv într‑o apariţie la TEDxBucharest. Prispa a trecut prin prima ei iarnă în reparaţii şi finisaje. Proprietarii fac tot felul de adăugiri, precum un jgheab pentru scurgerea apei de ploaie sau o balustradă. Încă n‑au dormit în casă pentru că aşteaptă aprobarea pentru racordarea la reţeaua electrică (vor să fie siguri că vor avea curent când panourile fotovoltaice vor fi acoperite de zăpadă).

O parte din echipă şi‑a reluat viaţa de dinainte, iar alţii vor să continue proiectul. Studenţii spun că în Villa Solar au fost oameni interesaţi de produsul lor. Doi vizitatori americani se arătaseră dornici să cumpere câte o Prispă pentru vacanţe, un altul vrea să le construiască în Africa pentru cei nevoiaşi. Momentan sunt 15 studenţi, împărţiţi în două echipe, interesaţi să continue un proiect de industrializare. Una dintre echipe a primit deja două comenzi pentru case personalizate care să funcţioneze după principiile Prispa. Cealaltă lucrează la înfiinţarea unei firme care să facă schiţe de case solare după modelul Prispa şi să ofere consultanţă pe parcursul construcţiei.

Bortnowski nu vrea să se mai implice, doar să îi ajute cu sfaturi până se vor pune pe picioare. Speră că echipa a învăţat lecţii importante în aceşti doi ani – de la cum să se certe constructiv, la cum să caute fonduri, la cum să doarmă într‑o parcare. Vrea să continue să educe studenţii făcând tabere de practică în zonele rurale ale României. Ei vor construi timp de un an case noi pentru comunităţi, iar experienţa ar trebui să valoreze cât un an de studiu pentru universităţile de care aparţin.

Moţ munceşte la lucrarea de diplomă. A primit propunerea să se alăture echipei de coordonare a Solar Decathlon Europe din 2014, dar nu ştie încă dacă‑şi doreşte să plece din România pentru atâta timp.

Pop s‑a înscris la concursul din 2014 cu o echipă din Cluj, dar nu au fost selecţionaţi. Alţi şase ex‑prispeni care au vrut să continue au fost admişi la ediţia viitoare. Recrutează noi membri în martie şi se gândesc de zor la numele proiectului. De data asta, casa va fi proiectată pentru oraş, iar materialul de bază va fi metalul.


Actualizare: Un an mai târziu (DoR #18)

În DoR #11 (Primăvară 2013) ați citit despre casa solară Prispa, proiectată și construită în întregime de studenți și prezentată la Madrid, la Solar Decathlon Europe, concurs internațional pentru energii sustenabile. Casa a fost apoi cumpărată de o familie din Bacău. Prispa n‑a fost industrializată din lipsă de clienți, dar a fost o rampă de lansare pentru creatorii ei – au înființat o firmă de structuri, un magazin de design interior, au colaborat la construirea altei case eco, a unui refugiu în munți. Proiectul a ajutat și o studentă să intre la Oxford.

O echipă nouă de studenți (EFdeN) a participat cu o altă casă la ediția 2014 a SDE, unde au câștigat o mențiune  pentru proiect. După concurs, au adus‑o înapoi în București și o transformă în primul Centru de Cercetare a Locuinței din România, în curtea Facultății de Inginerie a Instalațiilor, Universitatea Tehnică de Construcții.


Acest articol apare și în:

DoR #11

Primăvară, 2013

Cumpără revista