Rana nevindecată din Călimani

O fostă mină de sulf nerentabilă și doar parțial ecologizată e acum obiectiv turistic.

Acum aproape două luni, când echipa La noi a făcut o primă expediție de documentare în sate din județul Suceava, a dat peste unul dintre cele mai inedite obiective turistice: o fostă mină de sulf din inima munților Călimani, chiar în incinta Parcului Național cu același nume. Deși zăpada depășea în unele locuri un metru, însoțiți de doi rangeri, am făcut un tur al fostei exploatări miniere, pe ceea ce azi se numește chiar Poteca tematică Cariera de Sulf.

Deși pare greu de înțeles ce caută o mină care poluează într-un parc natural care are obiectivul de a conserva ecosistemul, răspunsul stă în cronologie și interese naționale. Deși primele propuneri de constituire a Parcului au fost făcute în 1975 de un centru de cercetări biologice din Cluj, el a apărut oficial în 1990, iar suprafața și statutul său au tot fost completate până în 2003. În ’75, mina funcționa deja de cinci ani buni, căci industria chimică, principala destinație a sulfului și „specialitatea” Elenei Ceaușescu, avea nevoie de combustibil.  

Primele informații scrise despre zăcămintele de sulf din Călimani datează din 1854. Prospectarea și exploatarea au început 100 de ani mai târziu, odată cu dezvoltarea mineritului în toată Bucovina. Din 1970 până în 1985 s-au desfășurat nu numai lucrări de extracție a sulfului, ci și lucrări masive de amenajare pentru miile de muncitori: drumuri, alimentare cu apă și cu energie electrică, uzina de preparare mecanică, clădiri administrative, blocuri, cantine și chiar cinematograf, în care unii dintre mineri spun azi că nu au intrat niciodată. Important era ca lucrătorii să aibă tot ce le trebuie și planul să fie realizat.

Localnicii din Gura Haitii, satul cel mai apropiat, la 15 km, își amintesc că alimentara din colonia minieră era mai bine aprovizionată decât cele din Vatra Dornei, iar o legendă urbană spune că în 1981 Ceaușescu ar fi făcut o vizită la mină și, surprins de frig și de condițiile grele de muncă, ar fi cerut ca muncitorii să primească zilnic lapte cald și o șubă groasă. 

Sulful era extras dintr-o carieră de suprafață (nu prin galerii subterane) din Negoiul Românesc. Practic, vârful muntelui a fost decopertat pe o înălțime de 120 de metri și terasat în 15 terase late cât să încapă excavatoare și mașini de transport. Minereul era dus la uzina de preparare la câțiva kilometri distanță, unde se obținea concentratul de sulf prin folosirea altor compuși chimici. De aici, sterilul (adică pământul și roca rămase după extracția sulfului) ajungea prin conducte într-un iaz. Pentru că sterilul avea un raport solid/lichid de 1/3 ( o parte solid și trei părți apă), partea solidă se sedimenta pe fundul iazului, iar apa rămânea la suprafață și ulterior se limpezea. Pentru ca iazul să păstreze un nivel constant, pe sub iaz niște sonde deversau apa în râul Neagra.

În ciuda eforturilor de a raporta rezultate, specialiștii știau adevărul: exploatarea a fost nerentabilă până aproape de închidere, din cauza tehnologiilor neperformante aduse din URSS în anii ’50  și a dificultății de extracție – Călimanii sunt munți vulcanici, iar zăcămintele de sulf se extrag mult mai greu din rocă vulcanică, decât din cea sedimentară, de exemplu, cum e la Pucioasa, în Dâmbovița. „Dar nimeni nu îndrăznea să spună că tehnologia e proastă”, își amintește Gheorghe Iordache, inginer și director în momentul închiderii, care are încă în birou atârnată cu sfoară tricoloră o fotografie-tablou a minei în activitate. De-abia prin 1989 au fost alocate fonduri pentru îmbunătățirea tehnologiei, astfel că rezultatele au fost mai bune în ultimii ani, până la închiderea din 1997, din motive economice, nicidecum ecologice, care nu au fost niciodată evaluate pe de-a-ntregul. 

Planul de management al Parcului Național Călimani arată că depozitele de steril se întind pe 180-200 de hectare, cu „soluri puternic afectate, erodate, poluate, infertile, în mare parte despădurite. Apele care izvorăsc din acest perimetru sunt lipsite de viață.” Dar nimic despre soluții. „Știm că sulful creează necazuri, ploi acide”, spune și directorul Iordache, despre momentele când pușcau cu explozibil, iar particulele se răspândeau în atmosferă.

„Realitatea e că râul Neagra e mort; eu pescuiam când eram mic, făceam baie. Poate acum să mai fie vreo vietate, că s-a oprit exploatarea.” Mort de când a început exploatarea sau de când s-a oprit? „De când s-a pus în funcțiune uzina de preparare. Sulful, cu apa și cu reactivii sunt foarte toxici, s-a știut asta.” Cu toate astea, pânza freatică din Gura Haitii nu e afectată, insistă el.  

După închidere, mina a fost preluată de CONVERSMIN SA, întreprindere de stat înființată în 2002 pentru a închide sute de exploatări miniere și a ecologiza zonele aferente. În Călimani, lucrările de închidere au început de abia în 2007, au fost făcute în proporție de 80%, apoi s-au oprit din lipsă de finanțare, iar acum ar exista o divergență legată de un drum de acces și de dreptul de proprietate asupra unui teren pentru a definitiva, spune Iordache.  

Împrejurul carierei, peisajul e aproape selenar vara. Iarna, un praf roșiatic impregnează zăpada. Pietrele sunt roșiatice în Neagra și un semn, roșiatic și el, cu „Staționarea” interzisă și „Nu folosi foc deschis” așteaptă turiștii. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *