Rătăcirea

Povestea unei iubiri pierdute şi a unei vieţi regăsite.

L‑am văzut cu adevărat în autobuzul dinspre Foişorul de Foc către Universitate. Stătea sprijinit de bară, cu privirea pierdută în spaţiul nedefinit dintre mine şi geamul prin care intrau razele portocalii de octombrie târziu. Am avut un sentiment ciudat de déjà‑vu, ca şi cum mai trăisem o dată asta: eu privindu‑l pe furiş, el prefăcându‑se că nu mă vede.

Brusc, şi‑a ridicat privirea spre mine şi m‑am trezit suspendată într‑un spaţiu atemporal, inundată de o senzaţie stranie de familiaritate, stânjeneală şi un „ceva” pe care nu‑l puteam numi, un impuls de a mă pierde în ochii lui mari, verzi‑căprui. După câteva momente, care mi‑au părut o veşnicie, mi‑a zâmbit şi mi‑a întins mâna:

„Cred că suntem colegi de grupă, nu‑i aşa? Eu
sunt Ştefan.”

I‑am răspuns încercând să par sigură pe mine:

„Bună. Eu sunt Alis.”

Eram în primul an de Ştiinţe Politice la Universitatea din Bucureşti, facultate pe care o alesesem pentru că, în 2002, când toată lumea dădea la Drept sau la ASE, pentru mine suna exotic. Visasem să fac psihologie, pentru că am fost dintotdeauna fascinată de universul încâlcit din fiecare om, din mine însămi mai ales, dar tata, medic şi sceptic, mă convinsese că e mai bine să‑mi aleg o carieră interesantă, nu să stau să lucrez cu „toţi nebunii în vreun spital”. Aşa că m‑am gândit să mă fac diplomat. Călătoreşti prin lume, cunoşti oameni fascinanţi, culturi diverse. Ce poate fi mai interesant de‑atât?

Ştefan era studentul genial, o enciclopedie ambulantă, mare iubitor de istorie şi filozofie, răsfăţat de profesori pentru că punea mereu o întrebare inteligentă la cursurile la care ceilalţi moţăiau. Era singurul dintre noi care citise Republica lui Platon de la cap la coadă. Mai arăta şi bine: înalt, zvelt, cu un aer deopotrivă intelectual şi atletic şi o privire uşor melancolică. Era carismatic şi nu se sfia să vorbească în public, dar în majoritatea timpului era rezervat, parcă un pic trist.

Băieţii îl invidiau în secret pentru că era deştept, frumos şi conştient de asta. Fetele, tot în secret, erau îndrăgostite de el pentru că era frumos, deştept şi conştient de asta.

***

Şi eu eram îndrăgostită de Ştefan.

Iubirea mea era însă un secret, chiar şi pentru mine. Pe atunci eram într‑o relaţie cu iubitul meu din liceu, prima dragoste – bun, sincer, simpatic, politehnist. Era mai mare decât mine şi tocmai încheiaserăm un an de mare chin şi dor, eu, la Brăila în ultimul an de liceu, el, la Bucureşti în primul an de facultate. Trăiam cu voluptate bucuria revederii şi nici prin cap nu mi‑ar fi trecut că altcineva şi‑ar fi putut face loc în sufletul meu. Nici măcar Ştefan.

Starea de binecuvântată negare mi‑a fost zdruncinată când, la vreo două luni după episodul din autobuz, pe nepusă masă, Ştefan m‑a invitat să ieşim în oraş. Mi‑am înghiţit „da”‑ul care mi se oprise în gât şi se încăpăţâna să înainteze ameninţător spre vârful limbii şi i‑am explicat elegant că am un prieten pe care‑l iubesc foarte mult şi că m‑aş bucura să rămânem amici. Amici din ăia care nu ies în oraş împreună.

I‑am zărit dezamăgirea doar pentru o clipă. Apoi mi‑a zâmbit, mi‑a spus că înţelege şi, tot la fel de elegant, s‑a întors pe călcâie; din acel moment, în următorii doi ani, m‑a ignorat fără să fie cu adevărat nepoliticos.

Din nou octombrie, doi ani mai târziu. Flacăra iubirii adolescentine arsese de mult şi relaţia mea de patru ani şi‑a dat obştescul şi firescul sfârşit. Dintr‑o dată, Ştefan, care între timp se lăsase şi el iubit de câteva colege dornice de afecţiune, a reapărut în viaţa mea. Nici nu mai ştiu cum am ajuns să vorbim pe mess. Nu mai ştiu nici cum am ajuns să petrecem seri nesfârşite într‑o ceainărie din Cotroceni. Deşi eram clienţi fideli, nu cred că ne iubeau prea mult. Noi însă ne iubeam prea mult şi puţin ne păsa că eram daţi afară din ceainărie de vreo cinci ori pe săptămână de angajaţii care voiau să închidă. Şi puţin îmi păsa că mă duceam în fiecare zi la serviciu cu ochii umflaţi de somn.

Aveam jobul de vis: managerul reşedinţei ambasadorului Marii Britanii la Bucureşti. Până la cariera diplomatică mai era doar un pas. Acum aveam şi iubitul de vis – deja căutam pe net modele de rochii de mireasă.

Anul care a urmat a fost un dans. Şi la propriu, şi la figurat. Nenumărate au fost nopţile în care dansam împreună în mica mea garsonieră de la etajul patru dintr‑un bloc de pensionari. Dacă vecinii au fost deranjaţi de paşii noştri din miez de noapte, nu am aflat niciodată. Pe noi erau puţine lucruri care ar fi putut vreodată să ne deranjeze. Minţile noastre dansau în discuţii lungi despre orice. Învăţam împreună. Citeam împreună. Visam împreună. Şoarecele de bibliotecă care am fost mereu îşi găsise perechea, iar femeia care voiam să devin îşi găsise bărbatul.

Sentimentul de déjà‑vu din autobuz a revenit deseori în anul ăla. O astfel de iubire nu putea fi altfel decât predestinată, nu putea fi de aici şi acum, ci de demult. Un gând legat de noi doi şi soartă îmi revenea mereu în minte, deşi nu ştiam atunci cam cât de mare va fi rolul sorţii în povestea noastră.

***

La finalul anului III de facultate ne făceam planuri de viitor. Aveam ambiţii mari. Un masterat la o universitate prestigioasă din străinătate. London School of Economics. Warwick. Johns Hopkins. O carieră strălucitoare.

Ştefan a venit cu ideea să ne înscriem la două şcoli de vară internaţionale de unde am fi putut obţine referinţe pentru programele la care aspiram. El fusese cu un an în urmă la şcoala de vară de Studii Europene a Universităţii Viena. M‑a îndemnat să mă înscriu şi am fost acceptată. El a fost acceptat la şcoala de vară a London School of Economics. Ambele aveau loc în iulie‑august, cu decalaj de o săptămână. El pleca mai devreme, eu reveneam în ţară mai târziu. Şase săptămâni separaţi, după aproape un an în care trăiserăm într‑un fel de simbioză.

Îmi amintesc verdele infinit al dealurilor de lângă Salzburg. Pădurea. Lacul. Tabăra de la Strobl părea aşezată într‑un colţ de rai. Căsuţe mici, cochete, un ponton de pe care colegii mei din 15 ţări săreau în fiecare după‑amiază după cursuri în apa limpede şi răcoroasă. Vedeam toate astea, auzeam conversaţiile, dar nu făceam parte din ele. Nu simţeam nimic altceva decât dorul mistuitor şi dorinţa copleşitoare de a fi din nou lângă el. Nu cred vreodată în viaţa mea să mai fi simţit dorul atât de dureros.

Mailurile pe care ni le trimiteam în fiecare zi făceau prea puţin ca să mă aline. Mă duceam la cursuri ca un automat, citeam toată bibliografia ca să mă ţin ocupată. Eram enervant de studioasă, spre admiraţia profesorilor şi iritarea colegilor, care veniseră acolo ca să se distreze şi să cunoască oameni din alte ţări. Eu voiam doar să văd diploma cum laudae şi să obţin mult râvnitele recomandări, iar apoi să mă întorc acasă la Ştefan. Dorul de el devenise nefiresc, avea ceva ameninţător, ca şi cum un pericol ar fi planat asupra noastră, ca şi cum totuşi s‑ar fi putut să nu‑l mai revăd.

***

În a treia săptămână de tabără l‑am sunat, aşa cum făceam de obicei. Nu mi‑a răspuns. Am sunat din nou. Din nou. Din nou. Am sunat frenetic, de zeci şi zeci de ori. Panica era jar lichid care mi se scurgea în corp şi mă ardea pe dinăuntru. Simţeam că mă sufoc, că ceva îngrozitor se întâmplă, că sunt într‑un fel de coşmar din care nu mă pot trezi. Încercam să‑mi spun că sunt absurdă, că poate a plecat undeva fără telefon, că sunt sute de motive pentru care nu răspunde, dar raţiunea nu avea nicio şansă în faţa sentimentului de dezastru.

După ore în care sunasem disperată fără niciun răspuns, m‑a sunat mama lui. Mi‑a spus că Ştefan nu se simte bine, că e puţin tulburat.

„Cum adică, tulburat?”, am întrebat‑o.

„Nu e nimic, are aşa, o stare… A hotărât să plece câteva zile de acasă să se reculeagă într‑o mănăstire.”

Asta a fost tot. Niciun detaliu. Nicio explicaţie. Mănăstire? El era un tip spiritual, nu neapărat religios, dar ştiam sigur că orice ar fi fost nu ar fi plecat în vreun pelerinaj fără să mă anunţe. Am ştiut cu certitudine că ceva cu adevărat grav se întâmplase. Şi eu eram acolo, la mai bine de 1.000 de kilometri distanţă, cu încă o săptămână până la mult‑râvnita recomandare.

Există undeva în oameni un resort, ca un sistem de urgenţă, care cred că se declanşează în astfel de momente. Dintr‑o dată mi‑am dat seama că eram ciudat de lucidă, ca într‑o stare de conştiinţă alterată. Am mers la coordonatoarea de program, i‑am spus că am o situaţie de urgenţă în România şi am nevoie să mă învoiesc câteva zile. Mi‑a spus că, în cel mai rău caz, pot lipsi două zile fără să‑mi fie afectate rezultatele şi diploma. Era joi. Weekendul era liber. Aveam timp să merg la Bucureşti două zile şi să mă întorc. Mai aveam 250 de euro pe care, într‑un moment de inspiraţie, mă abţinusem să‑i cheltui pe un inel frumos pe care îl admirasem într‑o vitrină din Salzburg.

Am ajuns acasă sâmbătă dimineaţa. Ai mei n‑au ştiut nimic, mă credeau bine sănătoasă în tabără în Austria. O anunţasem pe Ana, mama lui Ştefan, că vin. M‑au aşteptat amândoi la gară şi am mers împreună la casa lor de la ţară, la câteva zeci de kilometri de capitală, unde părinţii aveau reşedinţa permanentă, în timp ce Ştefan şi fratele lui locuiau la Bucureşti.

Pe drum, mama lui a vorbit tot timpul. Despre orice, despre nimic. El a tăcut tot timpul. Era bucuros să mă vadă şi îmi zâmbea obosit; era parcă mai slab şi tras la faţă.

Când am rămas singuri mi‑a spus că totul e bine. Voiam să îl cred, dar nu puteam. Într‑un final, seara târziu, am renunţat să mai pun întrebări. M‑am cuibărit lângă el, bucuroasă că suntem din nou împreună. Apoi, în toiul nopţii, am înţeles. S‑a ridicat şi a început să‑mi spună, cu o voce schimbată, care mi‑a dat fiori pe şira spinării, că aude voci. M‑am speriat atât de tare încât am fugit din dormitor. A venit după mine în sufragerie. Mi‑a explicat exaltat că i se întâmplă ceva incredibil, care a început în ziua atacurilor teroriste de la Londra, pe 7 iulie 2005, la câteva zile după ce ajunsese acolo. Atunci au început vocile. Unele îi spuneau să sară de la geam. Altele îi spuneau că e un trimis al Domnului pe Pământ şi că noi o să avem un copil care o să fie Alesul.

***

Să‑mi văd omul iubit mistuit de o boală psihică a fost cea mai grea încercare a vieţii mele.

În cele 24 de ore care au urmat am vorbit mult. Ştefan cel lucid, cu intelectul ascuţit ca un bisturiu, încerca cu disperare să disece spectrul nebuniei care îl cuprindea. Îmi descria cu o claritate înfiorătoare lupta lui cu psihoza. Îmi povestea cum vocile astea îi vorbesc în acelaşi timp – unele binevoitoare, altele vrăjmaşe – iar el ştie că e mai mult decât ele, dar nu le poate opri.

„Ceva mă trage în sus, ceva mă trage în jos”, îmi spunea. „Nu ştiu ce să fac. Dar ştiu că va fi bine. Şi ştiu că te iubesc. Te iubesc!”

Astea au fost ultimele cuvinte pe care le‑am auzit în gară. A fost o ultimă îmbrăţişare, un ultim sărut, am plâns amândoi.

M‑am întors la Strobl şi mi‑am luat diploma cum laudae şi o recomandare de la cel mai titrat profesor din program. Nu am simţit nimic; doar tristeţe, dor şi un sentiment de doliu.

Când am revenit în Bucureşti, Ştefan nu mai era. Am găsit un trup măcinat de vedenii. Un trup care nu dormea, râdea uneori lugubru, isteric, inexplicabil, iar în restul timpului avea o expresie fixă. Rămânea ore întregi nemişcat, într‑o catatonie înspăimântătoare. Nu voia să mănânce, nu voia să vorbească. Părea să mă recunoască uneori, când îmi spunea automat, repetitiv, că trebuie să ne despărţim. Priveam în ochii lui verzi‑căprui şi nu mai vedeam nimic, absolut nimic. Ştefan pe care îl cunoscusem, Ştefan pe care îl iubeam cu fiecare celulă din fiinţa mea, era mort.

***

Au urmat două luni în care am încercat cu disperare să‑i conving familia că Ştefan are mare nevoie de ajutor psihiatric, de medicaţie. Mama lui a refuzat însă cu obstinaţie să accepte că fiul ei suferea de o boală psihică. Am mers cu ea şi cu el la tot felul de „vraci”, specialişti în terapii alternative, maeştri reiki, clarvăzători – unii serioşi, alţii impostori. Am bătut mănăstiri din vârf de munte, unde femeile nici măcar nu aveau acces. Am îngenuncheat prin biserici pentru că un preot sau altul o convinseseră că băiatul ei nu are nevoie de nimic altceva decât de rugăciune şi acatiste. Multe, multe acatiste.

Aveam şi am încredere în valoarea terapiilor alternative, iar de rugat mă rugam încontinuu, dar în acel moment fiecare părticică din mine îmi spunea că urgenţa lui Ştefan era una medicală. Atunci m‑am certat cu Dumnezeu, m‑am înfuriat că‑mi face una ca asta.

Mergeam ziua la birou, seara la facultate şi noaptea făceam naveta 60 de kilometri ca să îi veghez somnul, sau, mai bine zis veghea, pentru că nu dormea aproape deloc. Doar stătea întins, cu ochii în tavan. Colegii îmi spuneau că am slăbit, mă întrebau ce‑i cu mine. Le spuneam că sunt bine, doar că nu prea am poftă de mâncare. Nu simţeam nicio oboseală, doar durere. Şi speranţă. Speranţă într‑un miracol.

Într‑o seară am crezut că miracolul a venit. Brusc, ca şi cum spiritul i s‑ar fi întors în trup, Ştefan mi‑a zâmbit din nou. Mi‑a spus că ştie că‑mi e greu. Că mă roagă să‑l iert. Că mă iubeşte şi că‑mi promite că o să fie bine. M‑a îmbrăţişat, apoi a dispărut, la fel cum a venit.

Momentul despărţirii a venit în ziua în care mama lui, exasperată de încercările mele de a o convinge că ceea ce i se întâmpla lui Ştefan era mai mult decât o tulburare sufletească, mi‑a spus răspicat că‑mi interzice să mă mai amestec în viaţa familiei lor. Era toamna lui 2005 şi Ştefan a ieşit pentru totdeauna din viaţa mea. Cu excepţia familiei şi a celor mai apropiaţi prieteni nu a ştiut aproape nimeni ce mi s‑a întâmplat.

În lunile care au urmat am fost ca o văduvă care nu poate accepta că soţul ei nu mai este şi m‑am încăpăţânat să duc la final proiectul nostru cel mai drag. Am aplicat şi am fost acceptată la un masterat în relaţii internaţionale, o colaborare între Sciences Pô din Paris şi London School of Economics. Fuseseră sute de candidaţi pe 10 locuri şi am fost singura româncă acceptată. Probabil el ar fi fost al doilea. Am primit şi bursă, dar n‑am plecat. Mi se părea fără rost. Mi‑a fost suficient să ştiu că am reuşit. De fapt, când am văzut hârtia de felicitare de la Universitate, nu am simţit nimic. N‑am spus nimănui de cel mai mare succes academic al meu, cu care altă dată m‑aş fi lăudat tuturor.

La nici şase luni după aceea a murit bunica, cea care mi‑a fost a doua mamă. Am plâns, dar n‑am simţit decât o îngrozitoare amorţeală, un fel de anestezie generală a spiritului. În starea asta am început să caut frenetic obiective, ţeluri noi cu care să‑mi umplu cumva vidul existenţial care ameninţa să mă înghită. Mintea îmi devenise hiperactivă pe măsură ce emoţiile amorţiseră.

Mi‑am spus că aş putea fi fericită dacă voi reuşi în viaţă. Aveam 22 de ani şi mi‑am propus ca până la 30 de ani să‑mi construiesc o carieră, alta decât cea diplomatică. Să am succes. Bani. O casă. O familie. Am şters toate mailurile, toate pozele, tot ce mi‑ar fi putut aduce aminte vreodată de Ştefan. Am refuzat să mai vorbesc de el, convinsă că aşa pot să‑l şterg din viaţa mea ca şi cum n‑ar fi fost şi să o iau de la capăt.

***

M‑am angajat într‑o multinaţională. Am început o relaţie cu un bărbat bun, pe care îl îndrăgeam ca pe un prieten şi m‑am convins că aşa trebuie să fie iubirea. Fără fluturi în stomac. Fără fiori. Fără angoasă. Caldă. Blândă. Sigură. Plată.

Am cumpărat împreună un teren. Am pus pe picioare un restaurant. L‑am vândut. M‑am făcut trainer. Am făcut un credit. Am construit o casă. M‑am căsătorit. M‑am întors în multinaţională, cu un salariu generos. Am devenit serioasă, conformistă. Nu mai dansam noaptea prin casă. La 28 de ani îmi atinsesem toate obiectivele. Toţi cei din jur erau bucuroşi şi mândri. Eu nu simţeam nimic.

Şi atunci, abia atunci, când planul meu s‑a îndeplinit înainte de termen, m‑am trezit. Nu ştiu cum şi când exact s‑a întâmplat. Am început să mă întreb dacă chiar sunt fericită; dacă am sens. Am mers la terapie şi mi‑am găsit curajul să vorbesc, pentru prima oară, despre mine şi ce mi s‑a întâmplat. Am reuşit, în sfârşit, să plâng. Am plâns pentru Ştefan şi iubirea noastră pierdută. Am trăit, cu întârziere de aproape şase ani, starea de doliu după bunica mea. Am lăsat să curgă sângele din rănile pe care le astupasem prematur cu ani în urmă şi le‑am dat voie să se vindece.

Am devenit coach. Am început să‑i ajut pe alţii cu experienţe şi încercări similare. Am citit. Autocunoaşterea fusese o obsesie pentru mine încă din copilărie, fusese ceea ce mă împinsese către psihologie de la bun început. Mi‑am reamintit, încet‑încet, cine sunt de fapt.

Ultimii doi ani din viaţa mea au fost transformaţionali. Am părăsit un job sigur şi confortabil şi am pornit pe cont propriu, ca trainer şi coach freelance, mânată de visul de a‑i învăţa pe alţii despre ei înşişi. Am părăsit căsnicia, casa şi viaţa pe care mi‑am construit‑o. Am înţeles că nu pot să fac pe plac tuturor şi mi‑am dat voie să mă iubesc şi să mă accept ca ceea ce sunt.

***

Nu ştiu ce s‑a întâmplat cu Ştefan.

L‑am căutat pe net; are cont de Facebook dar nu e activ. Niciunul dintre foştii colegi cu care păstrez legătura nu ştie nimic de el. Recunosc că nu mi‑am făcut o misiune din a‑l găsi. Aleg să cred că acea „criză” care mie mi‑a schimbat viaţa a fost pasageră şi că acum îşi trăieşte fericit propria existenţă. Oricum ar fi, va avea mereu locul lui în sufletul meu şi nu voi înceta vreodată să‑i preţuiesc amintirea.

De la Ştefan am învăţat că toţi oamenii au o poveste, dar că puţini aleg s‑o împărtăşească, pentru că asta i‑ar face vulnerabili. Eu am ţinut secretă povestea mea şi cunosc mulţi oameni cu poveşti la fel de dramatice, pe care le‑au ţinut închise cu anii în temniţele sufletelor lor, sperând poate că la un moment dat vor uita. Acum înţeleg că nu putem şterge trecutul, nu îl putem nega. Îl putem însă onora şi învăţa din el pentru a construi conştient un altfel de viitor.

Tot de la el am învăţat că, înainte de a‑i judeca pe alţii, ar fi mai bine să le aflu povestea. Toţi oamenii au secretele lor, dramele lor, experienţele care îi fac ceea ce sunt. Vieţile noastre, tragediile noastre, au un rost dacă noi alegem să‑l vedem.

Mi‑a luat aproape şapte ani ca să pot înţelege că Ştefan a fost catalizatorul unei metamorfoze – din copil în adult, din fată în femeie, din somnambul în trăitor conştient pe această planetă. Am reuşit, în sfârşit, să dau un sens întâmplării de atunci şi să îi redau lui Ştefan locul care i se cuvine în inima şi în istoria mea.

A trebuit să cunosc durerea, să ştiu cum e să iubeşti şi să pierzi, apoi a trebuit să înţeleg ce înseamnă să fugi de tine însuţi şi să mergi pe un drum care nu e al tău, minţindu‑te că e bun doar pentru că este dezirabil social. Am descoperit că nu există o ordine corectă a etapelor: facultate, carieră, căsnicie, casă. Ăsta e doar un drum. E bun pentru unii oameni. Nu pentru toţi. Există mii de alte drumuri.

În vara asta, am împlinit 30 de ani. Mi‑am făcut cadou inelul – acelaşi inel pe care am vrut să‑l cumpăr acum opt ani din Salzburg. O să‑l port cu drag, să‑mi aducă mereu aminte de cea care am fost pentru a putea fi cea care sunt.


Alis Anagnostakis e trainer, coach şi expert în cultură organizaţională, fondatorul www.mindlearners.ro. Scrie despre autocunoaştere şi dezvoltare personală pe www.alisanagnostakis.com, unde a publicat o versiune a acestui text. Numele Ştefan e un pseudonim.

Chiar și în aceste vremuri, misiunea noastră rămâne aceeași: spunem povești adevărate pentru a ne sprijini comunitatea să înțeleagă, să empatizeze, să descopere soluții și să acționeze. Pentru asta avem nevoie de cât mai mulți susținători.

Între 1 octombrie și 15 noiembrie, vrem să ne dublăm comunitatea de abonați. Dacă ajungem la 4.500 de oameni care ne susțin, veniturile din abonamente vor fi jumătate din cele necesare ca să producem jurnalismul pe care îl facem.

Susține-ne cu un abonament digital. Cu 15 lei pe lună sau 150 de lei pe an, ne aduci mai aproape de țintă și investești direct în echipa noastră editorială. 

Abonează-te.


Acest articol apare și în:


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *