Recenziie lui Andrei Gorzo

Formarea și filosofia unui critic de film*.

* Povestite lui Cristian Lupșa

Cum am început

Scriam despre filme încă de la nouă, zece ani. Îmi amintesc că scriam tot felul de lucruri despre filmele cu James Bond, dar şi alte lucruri: povestiri, poezele. La un moment dat am renunţat la ele – am fost complet acaparat de spusul despre filme. Toată ziua vedeam filme şi scriam despre ele şi citeam despre ele.

Pe la 16 ani am descoperit Centrul Cultural American, care tocmai se închidea. Fiind pe ultima sută de metri, nu mai împrumutau cărți, trebuia să le citeşti acolo. Aveau vreo trei cărţi de Pauline Kael, criticul de film de la The New Yorker. A fost o revelaţie pentru mine. Mă uitam tot mai serios la filme, citeam reviste de cinema, eram deja pasionat. Dar când i‑am descoperit cărţile, nu m‑am mai putut opri din citit şi recitit. Ştiu şi azi pagini întregi pe dinafară.

Ca orientare estetică, Kael era un critic pop – cinemaul ideal era pentru ea un fel de Hollywood eliberat de ipocrizie şi de demagogie, de eterna căutare a celui mai scăzut numitor comun al spectatorilor. Această dimensiune superior‑populistă a criticii ei era foarte atrăgătoare pentru mine – un adolescent crescut cu cinemaul comercial, care abia începea să descopere filme mai excentrice, mai idiosincratice, şi avea nevoie de cineva care să‑l însoţească în aceste explorări, asigurându‑l că nu e nevoie să‑şi repudieze total plăcerile de până atunci, căci Arta Cinematografică nu e neapărat opusul acelor plăceri, ci o extindere şi o rafinare a lor.

În şcoala generală şi în liceu, am fost coleg cu un tip, Ioachim Ciobanu, fiul actorului Ilarion Ciobanu şi al lui Marion Ciobanu, documentarist şi critic de film. I‑am dat doamnei Marion caietele mele despre filme şi mi le‑a restituit câteva săptămâni mai târziu pline de însemnări, observaţii şi întrebări. Un feedback extraordinar de detaliat. Am avut imensul noroc sau privilegiu ca ambiţiile mele scriitoriceşti să beneficieze de o atenţie de genul ăsta, necondescendentă. Tot ea m‑a recomandat la revista Noul Cinema, acum dispărută. Prima cronică pe care mi‑au publicat‑o, în 1996, a fost la un film hollywoodian, Down Periscope, o comedie cu un submarin, cu Kelsey Grammer din Cheers. Senzaţia a fost aceea pe care o are probabil orice adolescent care îşi vede pentru prima oară numele tipărit într‑o publicație: euforie.

Filosofia de început

La început, critica era o plăcere copilărească. Era simpla bucurie de‑a o face. Nu meditasem pe seama ei. Eram eu şi filmul. Meditaţia la toate dificultăţile şi dilemele acestei activităţi a început odată cu scrierile în Dilema Veche – unde mă invitase Alex. Leo Şerban – şi nu s‑a terminat nici până‑n ziua de azi.

Când am început să scriu la Dilema, fiind în continuare sub influența lui Kael şi neştiind prea bine pe ce lume trăiesc, mi‑i imaginam pe cititorii revistei extrem de scorţoşi şi elitişti, şi îmi închipuiam că‑i scandalizez şi că le deschid minţile scriind „trăiască Indiana Jones şi Templul Blestemat!” şi „jos Tarkovski!”.

Trăiam cu impresia că există un mare public care nu gustă decât fandoseli de nişă, care trăieşte cu superstiţia Culturii cu „c” mare şi care scuipă pe tot ce înseamnă artă de masă. Treptat, am descoperit că acel public, dacă există, devine din ce în ce mai mic şi că nu reprezintă nici pe departe „duşmanul”. În măsura în care se poate spune că între arta de elită şi pop s‑a desfăşurat vreodată o mare bătălie, atunci putem spune și că popul a câştigat‑o de mult. Nu făceam nicio scofală apărând Hollywoodul de dispreţul imaginar al cititorilor mei educaţi. Dimpotrivă, arta care se abate de la normele cinemaului popular e cea care are nevoie de apărare, dreptul ei de a exista e pus în permanenţă la îndoială. 

Un critic de film cât de cât decent trebuie să cunoască nu doar istoria filmului, ci şi, pe cât posibil, istoria celorlalte arte, istoria ideilor despre ele. Şi, dincolo de arte, istoria culturii – nu doar a ăleia cu „c” mare, ci a gustului, ideilor, prejudecăţilor, stereotipurilor care au fost populare într‑un moment sau altul.

Să vezi multe filme şi să citeşti mult despre ele reprezintă doar un punct de plecare. Poate e chiar mai indicat să nu porneşti, aşa cum am pornit eu, cu dorinţa de a fi critic de film. Poate e mai bine să porneşti cu o dorinţă generală de a cunoaşte, de a înţelege, de a judeca lucid şi informat – cu alte cuvinte, de a fi un intelectual – şi apoi, tot îngustând obiectivul, focalizând, să ajungi eventual să te specializezi pe critica de film. E o fereastră la fel de bună ca oricare alta pentru contemplarea performanţei şi a mediocrităţii umane.

Cum lucrez

Am descoperit în textele lui Pauline Kael că îşi lua notiţe la film. Probabil că de aceea m‑am apucat şi eu să‑mi iau. Îmi notez tot felul de impresii, idei pe care să le dezvolt mai târziu, mici detalii din secvențe. Am ajuns să ştiu ce detaliu trebuie să‑mi notez, pentru ca, la recitirea însemnării, chiar şi după câteva luni, întreaga secvenţă să‑mi revină în memorie. Alţi critici nu‑şi iau notiţe, pentru că‑i scoate din film. Şi e adevărat că în timp ce‑ţi notezi un element, poate să‑ţi scape altul la fel de important. Dar mie‑mi place s‑o fac, mă simt în siguranţă. Chiar dacă uneori scriu fără să consult notiţele.

Relația cu cineaștii

Fiecare critic are politica lui privitoare la apropierea de bucătăria internă a filmului şi de persoanele care îl produc. Pe de‑o parte, e bine să vorbeşti pe larg cu oamenii care fac filme. Înţelegi nişte lucruri pe care, doar din cărţi, nu le‑ai înţelege. Şi‑ţi antrenezi capacitatea de a atribui corect meritul sau blamul, ceea ce e dificil într‑o artă colectivă. Dar care e linia unde frecventarea realizatorilor filmului devine un proces corupător şi periculos, n‑aş şti să spun. Există o asemenea linie. Eu mă ţin destul de departe. Am o singură relaţie strânsă – și asumată – de prietenie cu un cineast român (cu telefoane frecvente şi întâlniri regulate). E cu Nae Caranfil şi, ultima dată când am scris despre un film de‑al lui, menţionam clar că sunt apropiat de el. Sunt cineaşti de care‑mi place foarte mult şi în a căror companie mă simt fenomenal, dar pentru a nu risca să trec peste linia aceea, prefer să mă văd mai rar cu ei.

Abordare

Pe de‑o parte, mă interesează să mă dezvolt ca stilistician, să fac analize formale tot mai precise, tot mai minuţioase. Ambiţia asta e mai realizabilă pe frontul academic al criticii mele decât pe cel jurnalistic, unde mă lovesc nu numai de limitele unei cronici săptămânale, ci şi de faptul că majoritatea filmelor mainstream despre care scriu, căci ele interesează mai multă lume, nu sunt foarte interesante din punct de vedere formal.

Un film ca The Kids Are All Right e, din punct de vedere stilistic, un obiect cinematografic lipsit de orice personalitate. Dar e interesant prin morala pe care o promovează – emancipată şi totodată conformistă – şi prin tehnicile de persuasiune pe care le desfăşoară. Sau The King’s Speech – ce sens ar avea o analiză formală detaliată a lui? Din acest punct de vedere, filmul nu e altceva decât o exemplificare mediocră a esteticii unui post de televiziune gen Hallmark. Ce e interesant la acest film e puterea economică mobilizată în interesul său, puterea care i‑a permis producătorului şi distribuitorului să ia acest obiect cinematografic mediocru şi să‑l planteze chiar în mijlocul peisajului, astfel încât să devină „un mare eveniment”. În același timp, The King’s Speech nu e chiar ca orice film de pe Hallmark. N‑are merite estetice deosebite, dar e făcut cu un fel de geniu demagogic. Arta de masă are multe în comun cu retorica demagogilor. Din acest punct de vedere, The King’s Speech e foarte interesant.

Influența criticului

Pe frontul stimulării consumului, cuvântul criticilor nu poate concura cu cel al oamenilor de marketing şi nici cu circulaţia veştilor de la spectator la spectator. Dar nici n‑ar trebui să concureze. Treaba criticului nu e să stimuleze consumul, ci să stimuleze reflecţia consumatorului.

Se spune că, astăzi, criticii nu mai au nicio putere de a influenţa mase largi de spectatori. În realitate, n‑au avut‑o niciodată, cel puţin nu în lumea liberă; e doar un mit. Despre Pauline Kael s‑a spus că în anii ’70 avea puterea de a decide soarta comercială a unui film. În realitate, pledoariile ei elocvente n‑au reuşit nici să facă din Nashville al iubitului ei Robert Altman un succes de box‑office, nici să oprească marşul triumfal al unor blockbustere detestate de ea, precum The Poseidon Adventure sau The Exorcist.

Da, Kael şi Andrew Sarris, criticul de la The Village Voice, aveau, în anii ’70, mai multă influenţă decât au criticii americani de azi, dar într‑un fel e mai bine. Până la urmă, o conversaţie în care se amestecă zeci de voci (situaţia de azi, datorată în mare parte internetului) e mai sănătoasă decât una dominată de două‑trei. Ce‑i drept, în România vocile de felul ăsta sunt puţine.

O chestie pe care am început s‑o fac recent e să pomenesc alţi critici în textele mele, să fac trimiteri, fie polemic, fie aprobator, fie preluând o idee care m‑a stimulat şi încercând s‑o dezvolt în direcţia care mă interesează. E important să nu fie doar o serie de discursuri separate, ci un fel de conversaţie. Pe când făcea critică, Alex. Leo Şerban era foarte bun la stimularea dialogului în reviste, pe forumuri, peste tot. E ceva ce vreau să fac programatic în următoarea perioadă. Criticii ar trebui să‑şi critice unii altora ideile.


Andrei Gorzo e critic de film, predă la UNATC și scrie în 24fun, Dilema Veche și Film Menu.

Ți se pare important ce ai citit?

Dacă ce citești te ajută, cumpără un abonament digital. E cea mai directă formă de susținere pentru munca noastră. Om cu om, vom strânge o comunitate care nu doar va fi un garant al sustenabilității, ci și una care contribuie și ne sprijină în a răspunde nevoilor prin povești despre cum muncim, cum relaționăm cu mediul, cum putem schimba educația, cum putem construi o societate mai echitabilă, cum putem trăi mai echilibrat.


Acest articol apare și în:

DoR #5

Metamorfoză
Primăvară, 2011

Cumpără revista

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *