Reșița va avea cea mai lungă tiroliană din Europa de Est, mall, parc acvatic, infrastructură electrică de transport și un funicular convertit în pod pietonal.

Da, aceeași Reșița numită „oraș mort” sau „reședință cenușie”, după ce industria metalurgică a decăzut, tinerii au plecat, iar vârstnicii au rămas cu nostalgia Reșiței care producea locomotive, căi ferate, chiar armament.

E pariul noii administrații, conduse de omul de afaceri Ioan Popa, zis și Nelu Tăiețelu, care și-a făcut echipă cu oameni „din privat” și a demarat proiecte din fonduri europene, care sună aproape science-fiction. Poate Reșița să fie un exemplu pentru alte orașe postindustriale?

Reșița SRL


De Nicoleta Rădăcină
Fotografii de Mircea Reștea
20 aprilie 2022

Ascultă povestea citită de autoare:

Primul lucru pe care l-am văzut când am ieșit din gara de sud a Reșiței a fost funicularul. Imaginează-ți un tunel de 700 de metri, cu șină, suspendat la 30 de metri deasupra capului, care în anii ’60 transporta calcar de la carierele de piatră la Combinatul Siderurgic Reșița, mândria României în comunism. Acolo, peste 10.000 de reșițeni făceau tone de oțel – bandaje, discuri pentru roți de vagoane sau șine de căi ferate. 

Funicularul nu mai funcționează de mai bine de 20 de ani.  E acoperit cu o plasă care nu reușește să-i ascundă rugina, dar există planuri mari pentru el. Și nu numai pentru el. 

Acesta va deveni un pod pietonal, va uni traseele de pe două dealuri și va avea promenadă, piste de biciclete, lift și tiroliană.

Funicularul din Reșița
Deși nu mai funcționează de 20 de ani, funicularul rămâne un simbol al industriei reșițene. Va fi reconvertit într-un pod pietonal care va uni cele două dealuri din oraș.

40 de hectare de zonă industrială vor găzdui un centru comercial cu mall și parc acvatic.

Cei 100 de kilometri până la Timișoara nu vor mai fi făcuți în două ore, pentru că o cale ferată reabilitată va uni Banatul de munte cu Banatul de şes printr-un tren rapid pe hidrogen. 

În oraș va reveni tramvaiul și, odată cu el, o întreagă infrastructură electrică își va face apariția, cu sistem de management al traficului, cu benzi prioritare pentru transport public, cu e-ticketing și bike-sharing. 

Reșița va avea cea mai lungă tiroliană din Europa de Est, după cea mai lungă pârtie de schi din țară, de 6 kilometri, în munții Semenic, unde se lucrează la un paradis turistic cu telegondolă, trasee de cicloturism și parcare pe etaje. 

Orașul va avea un spital regional nou, cu tot cu blocuri de locuințe pentru doctori, ca să-i atragă în oraș, iar toate celelalte lucruri la care încă se lucrează să-i motiveze să rămână.

Dacă-ți sună science-fiction, nu ești singurul. Așa sună pentru mulți reșițeni planurile omului de afaceri Ioan Popa, care a venit în 2016 la primărie și a transformat-o într-o mașină de depus proiecte pentru fonduri europene, a început să pregătească orașul pentru investitori și să-l trateze, practic, ca pe Reșița SRL. 

Sună SF și pentru că în ultimii 30 de ani tinerii au tot plecat, populația a scăzut cu vreo 40%, iar Reșița a îmbrăcat mantaua de „oraș mort” sau „reședință cenușie”, cum i-a zis presa. În țara-n care încrederea în clasa politică se duce doar în jos, unora le e foarte greu să-și imagineze că un oraș industrializat se mai poate reface. 

Alții, în schimb, văd pentru prima oară o luminiță și multă bunăvoință, care atrage inclusiv artiști ca Dan Perjovschi, Gorzo sau Nicolae Comănescu, veniți anul trecut, când s-au împlinit 250 de ani de industrie, să țină workshopuri sau să intervină artistic în hale abandonate. 

Prima impresie a pictorului Comănescu a fost că la Reșița „s-a terminat sfârșitul”. A fost o perioadă în care s-au închis fabrici, s-a lăsat cu depresie și alcoolism, iar acum e un moment de restart, un T zero.

Cu asta am pornit în minte când am luat trenul într-acolo: să văd ce e dincolo de eticheta de „magnet de fonduri europene”, cum se împacă neîncrederea cu bunăvoința și modernizarea cu melancolia industriei. Mai presus de toate, am vrut să înțeleg dacă Reșița poate fi un exemplu de bune practici pentru alte orașe mici, dezindustrializate, pentru orașele din România care vor să renască. 

Industria nu mai poate fi viitorul la Reșița

​​Am ajuns în oraș pe 24 martie, în ziua în care trei sferturi dintre muncitorii TMK Reșița au ieșit să protesteze la poarta uzinei, deținută de 18 ani de un oligarh rus. Deși acesta renunțase deja de ceva timp la acțiuni, banca a blocat oricum conturile întreprinderii, ca urmare a sancțiunilor impuse de Uniunea Europeană Rusiei, care a invadat Ucraina pe 24 februarie. Oamenii nu-și mai primiseră banii de două săptămâni. 

Până seara, Autoritatea Națională de Administrare Fiscală (ANAF) a semnat o decizie prin care se deblocau conturile pentru plăți esențiale, cum ar fi salariile sau furnizorii, dar asta nu i-a liniștit pe oameni. „Se tem că se va închide uzina, dacă o ține tot așa”, a spus sindicalistul Cartel Alfa de Caraș-Severin, Marian Apostol, un tip de 61 de ani, scund, activ, cu părul alb. 

Și el a lucrat în uzină până la Revoluție, când a participat la formarea sindicatului Vatra, prezent și acum în fabrică, apoi le-a rămas alături colegilor ca parte din confederația Cartel Alfa, de unde a început să apere drepturile celor 17.000 de membri din județ. În ’94 a organizat primul protest de amploare. Atunci, 30.000 de oameni au cerut Guvernului retehnologizarea uzinei, astfel încât metalurgia românească să rămână în rând cu lumea. 

Marian Apostol vorbește într-un megafon în fața fabricii
Marian Apostol apără drepturile a 17.000 de membri de sindicat din Caraș-Severin, e caminard, scriitor și promotor al proiectelor culturale și caritabile din Reșița.

TMK Reșița (fostul Combinat Siderurgic Reșița – CSR) produce acum oțelărie pentru sora TMK Artrom, din Slatina, unul dintre cei mai mari producători de ţevi industriale din țară. Împreună cu Uzina Constructoare de Mașini Reșița – UCMR (care acum e în insolvență, dar încă mai produce turbine sau piese de schimb pentru motoare diesel), a reprezentat aici INDUSTRIA, cu care încă se mândresc vârstnicii Reșiței. 

Sindicaliștii s-au strâns și a doua zi în fața oamenilor, să-i asigure că-și vor primi salariile până la finele zilei. Apostol a citit la megafon decizia ANAF și le-a tradus apoi birocrateza. Le-a spus că statul va rămâne vigilent cu activitatea lor, chiar dacă omul de afaceri rus a renunțat la acțiuni, pentru că vrea să se asigure că nicio bucată de oțel făcut aici nu va folosi mașinăriei de război.

„E cineva aici care se opune acestei chestiuni? E cineva care ar vrea ca Rusia să beneficieze de ceva din munca voastră?”, i-a întrebat Apostol. 

O parte din angajații TMK Reșița
TMK Reșița reprezintă fostul Combinat Siderurgic Reșița – CSR, mândria Reșiței în comunism, care producea discuri și bandaje pentru vagoane sau chiar șine de cale ferată. De la peste 10.000 de angajați a ajuns, în prezent, la 770, care produc semifabricate pentru fabrica soră din Slatina.

Pe oameni îi nemulțumește nu doar că nu-și mai pot plăti ratele, ci și că trebuie să lucreze cu țârâita, noaptea sau în weekend, când energia electrică – care s-a scumpit – e mai ieftină. Vor cere de la Guvern plafonarea prețului la energie pentru coloșii industriali – o măsură care ar putea întârzia o lovitură fatală. 

„Industria trebuie revitalizată, extinsă, să nu mai importăm de la alții ce putem produce noi”, spune o femeie care lucrează de 27 de ani în uzină. Vede schimbări în oraș, dar nu i se par bune. „Ne-au făcut locuri în care se consumă, nu se produce”, o completează o colegă, care se referă la un Altex apărut recent lângă Kaufland. 

E genul de nostalgie pe care Apostol o înțelege, chiar dacă nu o aprobă. „Oamenii au trăit bine la CSR și UCMR, au avut salarii mai bune decât alții, au fost scutiți de mers la Al Doilea Război Mondial –  pentru că s-a făcut aici și armament –, au fost respectați.”

Însă, deși exista o certitudine a vieții care azi e tot mai zguduită, orașul arăta mizerabil. Puneai un tricou alb la uscat și-l luai gri, spune Apostol, care crede că Reșița, care acum are o populație reală de vreo 70.000 de locuitori, nu mai poate visa la întreprinderi de 10.000 de oameni, cum avea când erau 120.000, așa că trebuie să dea o șansă investitorilor care creează 100, 200, 300 de locuri de muncă. „Nu poți trăi doar din istorie – trebuie să construiești pe ea.”

O pictură cu un dragon pe un perete al uzinei
Vârstnicii Reșiței au trăit bine la uzinele CSR și UCMR înainte de Revoluție, erau plătiți mai bine decât în alte industrii și erau respectați. Le e greu să-și imagineze că un oraș poate prospera și altfel, cu investitori mai mici, care să creeze câte 100, 200, 300 de locuri de muncă.

De-asta are încredere în administrația lui Popa, care, din primul mandat, în 2016, a inventariat punctele forte, punctele slabe și nevoile orașului și a demarat în paralel proiecte pe fonduri europene, pe care le-a gândit integrat, cu mintea la Reșița lui 2030.

Această viziune l-a motivat pe Apostol să intre în Grupul de Acțiune Local (GAL), o formă de asociere între instituții publice, firme, ONG-uri și reprezentanți ai comunităților, care s-a înființat tot în 2016, cu scopul de a atrage bani europeni pentru regenerarea urbană a cartierelor marginalizate din Reșița. (GAL-uri există peste tot în țară, pentru că sunt o cale mai ușoară de a obține fonduri europene pentru modernizare, o umbrelă generoasă.)

Tocmai pentru că știe cât de anevoios e să scrii și să evaluezi proiecte pe fonduri europene, Apostol e convins că e nevoie de răbdare. Numai că în Reșița „e o lume îmbătrânită, care nu mai are răbdare”. În același timp, crede că unii oameni nu vor vedea niciodată acești mici pași făcuți de actuala administrație, pentru că culoarea ei politică e prea adânc înrădăcinată în filtrele lor, care activează automat neîncredere (Ioan Popa e primar PNL). 

E drept și că ambii copii ai lui Apostol sunt parte din această schimbare. De doi ani, fiica lui e viceprimar, iar fiul, implicat din facultate în politică, e acum purtător de cuvânt al Primăriei. 

Apostol s-a implicat în viața orașului indiferent cine a fost la cârmă, însă e prima oară când simte că Reșița nu mai bate pasul pe loc. Că Reșița 2030 e mai degrabă o probabilitate decât o fantasmă, un loc din care oamenii nu vor mai fi nevoiți să plece. 

Pariul primarului Nelu Tăiețelu

Pe Ioan Popa l-am văzut prima dată la Stairs Challenge, o competiție de alergare pe scări și teren accidentat, organizată de două ONG-uri locale. Era la a doua ediție, iar numărul participanților mai că se dublase într-un an. Printre cele 90 de tricouri tehnice și numere de concurs prinse pe piept, îi recunoșteam pe cei pe care-i urmărisem pe Facebook și voiam să-i intervievez: oameni de la primărie, ONG-iști, localnici. În scurt timp, aveam să aflu că sunt aproape mereu aceiași, care se implică peste tot. 

În hanorac, cu fundul pe-un colț de masă și un picior atârnat în aer, Popa anunța ca un MC premiile pe categorii. 

„La juniori băieți, flăcăi adică, locul II îl iau eu, pentru că e Luca Popa, fiu-meu, care nu e aici, dar o să iau eu banii”, spune spre amuzamentul publicului. Apoi plusează. „Oare câți bani am luat?”

Popa are 54 de ani și era deja multimilionar în euro când a ajuns la cârma orașului. Asta i-a făcut pe unii să-i dea o șansă – are deja bani, deci n-o să fure –, iar pe alții să creadă că a venit să-și creeze culoare pentru afacerile în imobiliare și turism. 

Ioan Popa, primarul Reșiței
Primarul Reșiței vrea să arate că poți face administrație publică cu instrumente învățate în business.

„Mergem mai departe la cea mai sexy participantăăă”, spune zâmbind la microfon. „A, nu, mă scuzați, nu, nu-i asta acum, mai târziu un pic.” 

Publicul e obișnuit cu glumele de urbe mică. În atâta destindere și familiaritate, îmi ia ceva timp să realizez că prezența lui aici e o surpriză doar pentru mine. Competiția e sponsorizată de Primărie, iar în kitul de start sunt sărățele Monte Banato (numele vine de la Munții Banatului), afacerea care l-a făcut cunoscut ca „Nelu Tăiețelu” și pe care a cedat-o în proporție de 60% în 2007, pentru că o dusese pe culmi și, spune el, nu mai era o provocare. 

Trei ani mai târziu, după ce i s-a născut primul copil și a început să-l plimbe în cărucior, a observat halul în care era Reșița – gri, cu gropi, cu spațiu verde ca vai de el. După încă cinci ani de rumegat ideea, a candidat; pentru că „ori nu comentăm, ori ne implicăm”. 

Ca primar, mai întâi a analizat bugetul și organigrama, apoi a început să dea oameni afară. A văzut că nu se scrisese niciun proiect pentru etapa în curs de accesare a fondurilor europene, că trei din patru angajați nu scriseseră niciun proiect vreodată și că multe funcții, din punctul lui de vedere, nu se justificau. Știa cât de greu e să concediezi oameni din sistemul public, așa că a făcut ce l-a învățat munca în privat – a căutat portițe în lege. Una dintre ele a fost să desființeze departamente și direcții întregi, doar ca să le refacă sub un alt nume, pentru care oamenii trebuia să dea din nou concurs. 

Așa a trecut de la 4 oameni în departamentul de fonduri europene la 18, majoritatea veniți din sectorul privat, și de la 5 oameni în departamentul de investiții la 15. Noua formulă a câștigat 42 de proiecte europene, cu o valoare totală de aproape 160 de milioane de euro – bani de cheltuit în educație, mobilitate, transport, turism. 

În paralel, Primăria se bazează și pe fonduri guvernamentale, iar cheltuielile mici le face din bugetul local, care a crescut în ultimii ani. Reșița primește lunar 7 milioane de lei (aproape 1,5 milioane euro) din impozitele pe salarii, de trei ori mai mult decât acum 6 ani, când locurile de muncă erau și mai puține, iar salariul minim și mai mic.

Când am mers la Primărie să vorbesc cu el, am așteptat la ușă și am auzit și înjurături, și încurajări, și am început să înțeleg de ce se zice c-ar fi „nebunul de serviciu” sau „buzduganul” care împinge lucrurile înainte, uneori cu prețul înlăturării oamenilor. 

Nu fac lucruri de capul meu”, mi-a spus din primele minute. Viziunea lui implică lecții testate, nu reinventatul roții. Pentru asta ține aproape experți în urbanism sau regenerare urbană, dar și sfătuitori ca Ilie Bolojan, primarul care în trei mandate a schimbat fața Oradiei. Adică a accesat fonduri europene, a creat parcuri industriale care au generat 20.000 de locuri de muncă, a reabilitat clădiri. 

Popa crede că fondurile europene sunt singura șansă a unui oraș mic și sărac, unde bugetul de investiții e de vreo 3 milioane de euro pe an. „Dacă ar trebui să facem singuri ceea ce vom face cu bani europeni, ne-ar trebui 50 de ani”, a spus într-un interviu

O stradă din Reșița în 2018 și 2021: au apărut un trotuar pavat, copaci și locuri de parcare
Cartierul Lunca Pomostului și-a schimbat fața după ce Primăria a reamenajat șase străzi, adică a lărgit trotuarele, a schimbat sistemul de iluminat, a creat piste de biciclete și noi aliniamente de arbori. Colaj făcut de Orașul Pentru Oameni.

Știe că nemulțumirea principală a oamenilor e că nu sunt locuri de muncă, însă crede că e „o chestiune inerțială”, o urmă a dramei pe care au suferit-o după depopularea cauzată de decăderea industriei. „Lucrăm acum la o platformă în care vrem să punem față-n față angajatorii cu cei care își doresc să se angajeze”, spune Popa. „Acolo se va vedea realitatea.”

De-asta a și înființat în două licee din oraș școala duală (pe model german, preluat din Brașov). Acestea formează sudori, operatori pe mașini cu comandă numerică, patiseri, ospătari și îi atrag mai ales pe cei din comunele din împrejurimi, pentru că oferă bursă, cazare și masă gratuită. Dintr-o clasă de 24 de electricieni care au făcut practică în companii, vreo 10 au rămas anul trecut angajați. 

Tot pentru dinamizarea vieții în oraș a susținut și absorbția Universității „Eftimie Murgu” de către Universitatea Babeș-Bolyai (UBB), care nu are la Cluj facultate de inginerie, și care face orașul mai atractiv și pentru investitori, nu doar pentru studenți. 

Orice problemă aș aduce în discuție, Popa pare să aibă un răspuns și un proiect antamat, așa că rostește cifre, termene și etape ale proiectelor cu o siguranță de sine care mă intrigă. 

Oamenii care șurubăresc la Reșița 2030

Unul dintre oamenii cheie pentru ambițiile primarului este Grațian Dobre, coordonatorul departamentului de fonduri europene, care doar ce se întorsese de la un târg de mobilitate din Olanda când am vorbit. A văzut acolo și spații de garare pentru biciclete în parcări, ca să nu-ți mai cari bicicleta în casă, și senzori pentru cântărirea vehiculelor în mers, ca să nu mai intre camioane cu sarcina depășită în oraș, dar s-a întors cu o misiune fezabilă: să facă în Reșița piste de biciclete de minimum 1,5 metri pe sens, să ai loc să te plimbi în tandem (standardul e de 1 metru).

Grațian are 35 de ani și nu lasă telefonul deoparte nici când aleargă, „că nu se știe ce apare”, mai ales dacă-i perioada de evaluare a proiectelor, când finanțatorul cere clarificări în termen de cinci zile, iar ei au zeci de proiecte depuse în paralel. 

Grațian Dobre în fața unor rafturi cu dosare
Grațian Dobre coordonează o echipă 17 oameni care scriu proiecte europene pentru oraș. Lucra la firma lui de consultanță când primarul l-a chemat în echipă. L-au convins proiectele ambițioase, care nu se comparau cu nimic din ce făcuse până atunci.

E reșițean absolvent de studii economice și a început să lucreze în consultanță încă din facultate. Avea firma lui și se gândea să experimenteze alte provocări, poate la București, când Nelu, cum îi zice toată lumea, l-a chemat să lucreze la Primărie. „Nici eu nu știu cum m-a prostit să vin”, râde el. 

Dac-ar fi să scrie o carte despre munca aici, ar numi-o Guerilla management în administrația publică, pentru că tot ce-au făcut în primii ani a fost să ardă etape. Ca atunci când au găsit un draft de strategie locală făcut de o firmă obscură, care inclusese pentru reabilitare toate bisericile din Reșița, dar aproape nicio școală; după ce-au făcut propriile analize, ei au inversat proporția. 

Esențială pentru transformarea Reșiței a fost și întâlnirea din 2016 a lui Popa cu MKBT: Make Better din București, o organizație-hibrid, jumătate ONG, jumătate firmă de consultanță, preocupată de dezvoltare locală și regenerare urbană. „Voia să atragă investitori și avea nevoie de o mappare a punctelor forte, cu care să se ducă la târguri și conferințe cu investitori”, spune Marina Batog, co-fondatoare MKBT, care lucrează de șase ani cu administrația publică din Reșița – mai mult decât cu oricare alta. 

„I-am propus s-o facem mai sistematic, să inventariem toate siturile industriale din oraș, să vedem ale cui sunt clădirile, care-i disponibilitatea de utilizare și potențialul de valorificare prin reconversie funcțională, apoi să le facem broșuri de promovare.” 

Reșița văzută de MKBT la venirea asociației în oraș.

MKBT a colaborat în trecut și cu alte primării, are proiecte acum și la Făgăraș, însă viziunea găsită la Reșița a fost rară. Rezultatul sistematizării s-a concretizat în investinresita.ro și în atragerea unui dezvoltator imobiliar internațional – același care a făcut Cartier Coresi să se întâmple la Brașov –, care are un masterplan pentru oraș: în 15 ani, pe o fostă platformă industrială va apărea treptat un mall, apoi un aquapark, hoteluri și clădiri de birouri. În toamnă ar trebui să se ivească șantierul

De anul trecut, investinresita.ro e gestionată de Agenția de Dezvoltare Locală Reșița, un model de instituție preluat tot de la Oradea, care are una de 14 ani. De Agenția Reșiței se ocupă Oana Borza, alt om cheie din echipa lui Popa. Treaba ei e să vândă orașul investitorilor, apoi să-i ajute să navigheze birocrația și să creeze astfel locuri noi de muncă, dar și un efect de domino, pentru investitori care-și doresc să intre în aceeași ligă și să beneficieze de avantajele unui parc industrial – scutiri de taxe, spre exemplu. 

Oana are 41 de ani, e o antreprenoare care și-a îmbunătățit sala de fitness din fonduri europene, e instructoare de ski, trainer de cursuri de calificare în industria alimentară și organizatoare voluntară la tot felul de acțiuni sportive. Adică face o grămadă și are o energie de „rezolvatoare”, care merge peste funcționari publici să obțină „ieri” ce ei i-ar da peste 30 de zile calendaristice.

Oana a făcut facultatea de chimie alimentară la Timișoara și încă din anul IV s-a angajat la Monte Banato, unde a lucrat cu Popa 15 ani. La Agenția de Dezvoltare Locală a acceptat să vină după multe insistențe, pentru că nu-i surâdea să lucreze în sistemul public. Altfel, îi place că nicio zi nu seamănă cu cealaltă. 

Oana Borza în parcul industrial
Oana Borza e administratorul Agenției de Dezvoltare Locală Reșița, care gestionează parcul industrial al orașului. Treaba ei e să vândă Reșița investitorilor și să îi ajute să navigheze birocrația, creând astfel noi locuri de muncă.

Anul trecut a convins o companie germană, care produce componente și sisteme pentru electrocasnice, să vină la Reșița și să creeze, în primă fază, 500 de noi locuri de muncă, apoi încă 500. Crede că a reușit să-i aducă pentru că au rezonat cu viziunea lor despre „Reșița 2030”: un oraș butic, verde, cu transport public electric și domeniu schiabil supradotat. Acum e în tratative cu încă trei investitori internaționali, în timp ce mai multe firme din Reșița încep să se relocheze în parcul industrial (Agenția concesionează parcele la prețuri mici și firmelor locale).

Pentru că inventarierea siturilor industriale a mers bine, cei de la MKBT au continuat săpăturile despre Reșița. Au făcut trei focus-grupuri cu localnicii, au organizat vreo 30 de interviuri cu companii, ONG-uri și departamente din primărie și au confruntat răspunsurile cu statistici oficiale, ca să schițeze un profil economic și social al orașului. 

Așa au aflat că Reșița „trăiește” din comerț și bani de la cei plecați, de obicei în Austria și Germania, că populația ocupată (toate persoanele angajate sau care lucrează pe cont propriu), conform recensământului din 2011, reprezenta doar 54,7% din totalul populației apte de muncă, că majoritatea tinerilor vor să plece din oraș, că reșițenii au nevoie și de alte locuri de muncă decât în retail și horeca, că-și doresc spații de întâlnire care să aprindă inițiative, spații în care să facă sport și să-și poată petrece timpul liber. 

Pe scurt, că oamenii sunt dezamăgiți de decăderea generală care a urmat comunismului; că își amintesc cu nostalgie de perioada interbelică în care Reșița contribuia cu 20% la PIB-ul României și că nu mai au speranță. 

„Într-o comunitate în care oamenii consideră că totu-i pierdut, că nimic n-o să funcționeze și că mai bine ar pleca cu toții spre alte zări, e foarte greu să inversezi – sau să stabilizezi măcar – tendința de declin”, scrie în raportul despre primii doi ani de muncă a MKBT în Reșița, care subliniază că dezvoltarea unui oraș e puternic legată de percepția, încrederea și aspirațiile comunității locale.

„De zeci de ani, nimeni aici nu mai credea în nimic.”

„N-ați găsit o altă manieră de a protesta, decât cu sacii ăștia?”, îl întreabă o doamnă pe  Dorinel Hotnogu, consilierul primarului pe probleme culturale, cu ochii la Monumentul Eroilor Neamului, îmbrăcat pe jumătate în saci cu nisip.

Se referă la intervenția artistului Nicolae Comănescu, care s-a întors la Reșița să oglindească războiul din Ucraina, care e „Mai rău ca moartea”, după cum a și numit proiectul. 

Instalația artistică a lui Nicolae Comănescu
Nicolae Comănescu e unul dintre cei mai importanți artiști contemporani și a creat la Reșița o instalație artistică solidară cu ucrainenii invadați de armata rusă. Gestul său a împărțit Reșița în două tabere: cea care crede că e o profanare a Monumentului Eroilor și cea care se bucură de dezbatere.

A făcut-o inspirat de monumentele pe care ucrainenii le-au înconjurat cu saci de nisip ca să le protejeze de bombardamente și a ales Reșița pentru că aici a găsit deschidere, colecționari și „pretenții artistice”. Le-a explorat anul trecut, când a avut o expoziție cu zgură și chirpici într-o casă în curs de reconversie. 

„Dar avem în sfârșit o conversație despre acest monument, despre care până acum nu vorbea nimeni”, încearcă să-i explice consilierul, pasionat de arta contemporană care intrigă, pe care încearcă s-o aducă mai aproape de oraș. „Începând să-l acopăr, am început de fapt să-l descopăr pentru trecători”, a spus Comănescu, evidențiind misiunea artei conceptuale. 

Instalația a împărțit orașul în două tabere. Doamna e dintre contestatari, care spun că-i o „monstruozitate”, o profanare de monumente și o lipsă de respect față de autor. Cealaltă tabără, atentă mai degrabă la mesajul anti-război, conștientă că nici de Monument nu le-a plăcut din prima oamenilor, jubilează în fața polemicii. E un semnal că la ei în oraș se întâmplă ceva, ceva ce trece dincolo de ziarele lor locale și care, iată, nu e despre scandaluri sau politică, ci despre solidaritate, opinii contradictorii, artă.

Dar sunt și alte semnale, și mai concrete, despre care mi-au vorbit mai mulți oameni care se implică în dezvoltarea orașului. 

„În ultimii patru-cinci ani am început să văd schimbări”, spune Cătălin Gavrilă, spre care m-au îndrumat toți reșițenii când au aflat că vin să scriu despre oraș. Cătălin are 44 de ani și de aproape 20 muncește, ca ONG-ist la Bike Attack, să facă din orașul lui un spațiu pentru recreere, pentru mers pe bicicletă, pentru pedalat pe munte. Vede acum o luminiță, care, oricât de fragilă pare, e crucială. Pentru că, „de zeci de ani, nimeni aici nu mai credea în nimic”.

Dovada că el crede stă și în economiile pe care le-a băgat, alături de alți băieți, în magazinul de biciclete Două Pedale. L-au deschis în pandemie și epuizează bicicletele pe care le aduc în Reșița una-două. E un risc, dar și un pariu, parte din provocarea pe care și-a lansat-o singur acum cinci ani: să vină măcar 100 de bicicliști pe an la Reșița și să creeze minimum cinci locuri de muncă în mountain bike. Bifat și bifat. La evenimentele lor participă aproximativ 500 de bicicliști pe an, iar în ultimii doi a creat în Reșița patru locuri de muncă permanente și trei sezoniere (pe lângă magazinul din oraș și proiectele asociației, care implică deseori și consultanță, Cătălin se ocupă și de un centru de închiriere mountainbike în munți).

De doi ani, Reșița are piste de biciclete și, de anul trecut, și un serviciu de bike-sharing gratuit. Deși îl deține primăria, îl administrează el, prin Bike Attack – încă un semn că administrația are încredere să lase specialiștii să se ocupe de ce știu mai bine, care, la rândul lor, se simt astfel parte din plan. Mai ales că s-au luptat pentru piste și trasee și până să vină actuala echipă. 

Cătălin Gavrilă pe bicicletă în pădure
Cătălin Gavrilă muncește de vreo 20 de ani, ca ONG-ist la Bike Attack și apoi la Romountainbike, să facă din orașul lui un spațiu pentru recreere, mers pe bicicletă și pedalat pe munte.

Deși a lucrat niște ani la București, unde a făcut și facultatea, s-a întors la Reșița pentru natură. Și pentru că nu era normal să aștepte zi de zi să se facă weekend. „În București, lucrurile vin spre tine. Aici, tot ce-ți dorești trebuie să-ți faci.” 

Despre sentimentul că cineva acolo te ascultă pe bune mi-a vorbit și Oana Frențiu, președinta Fundației Comunitare Banatul Montan, fondată în 2019 dintr-un grup de inițiativă de 30 de membri. „Și chiar construiește pe ce idei ai.”

În martie, spre exemplu, Oana s-a gândit să organizeze într-o piață volantă un târg cu producători locali mici, cum e și ea (face cosmeticele naturale Doda). Când și-a dat seama ce ar însemna costurile de închiriere și organizare, s-a întrebat dacă nu cumva ar putea primăria, cu resursele ei, să organizeze piața. Primăria a zis da, Oana a livrat doar lista cu producători și i-a sfătuit cum să facă, iar singurul lucru care i-a împiedicat până acum pe oameni să-și vadă de piețărit a fost vremea

La fel s-a întâmplat când Fundația a organizat o strângere de fonduri pentru un centru pentru persoane adulte cu dizabilități; văzând că de unii singuri au ajuns la mai puțin de 10% din cât aveau nevoie, Primăria a intrat pe fir și acum încearcă să le obțină o finanțare din fonduri transfrontaliere.  

Oana a descoperit Reșița ca locuitor al Timișoarei, unde a cunoscut reșițeni cu care a început să bată munții Semenicului. Apropierea de natură a trimis-o și pe Camino del Santiago, apoi în Patagonia, și a îndepărtat-o treptat de consumerism. 

Atunci a început s-o deranjeze că lucra la o firmă de market research și că, indirect, ajuta branduri mari să vândă tot mai mult. Așa că, după o schimbare treptată în care și-a dat seama că trăiește numai pentru plecări pe munți, s-a rupt de viața în companie și într-un oraș mare. 

Oana Frențiu lângă rafturi pline de borcane și sticluțe.
Oana Frențiu e președinta Fundației Comunitare Banatul Montan, fondată în 2019, și creatoarea cosmeticelor naturale Doda. A revenit aproape de Reșița după vreo 10 ani de locuit la Timișoara.

Făcea deja cosmeticele când s-a mutat în Reșița – în primul rând, din nevoia de a înlocui produsele comerciale pe care le folosea personal, apoi a devenit un business. Cum nu-i ocupau toată ziua, s-a băgat în Fundația Comunitară, pentru că trăiește cu ideea că trebuie să dăm ceva comunității care ne-a creat. 

Cred că poți să vezi deja un pattern. Majoritatea oamenilor care s-au întors – temporar, „momentan” sau definitiv – au făcut-o pentru natură și pentru că ce-și doresc de la viață e mai degrabă comunitate, liniște, respiro. 

Unul dintre ei e Andrei, un IT-ist reșițean care a rămas să lucreze în Timișoara după facultate – până a venit pandemia, care l-a adus înapoi acasă, la 10 minute de natură. Acum, când angajatorul începe să vorbească despre reîntoarcerea la birou, își dă seama că nu vrea să locuiască nici în Reșița, unde nu are prieteni și nici locuri de ieșit la distracție, nici în Timișoara, unde e aglomerație, praf, trafic și „heirupism à la [primarul] Robu”. 

Îi place cum pare să se schimbe orașul, că totul e făcut cu o viziune unitară: nu se demolează tot, ci se fac reconversii; sunt inițiative și pentru sistemul de învățământ, și pentru investitori, și pentru patrimoniu. În același timp, știe că o să mai dureze și că oamenii nu au răbdare. Mama lui, secretară la o școală generală din Reșița, îi povestește că în fiecare lună se retrage câte un copil ca să plece cu părinții în străinătate.

În plus, într-un oraș în care cei care se implică sunt aceiași – la organizat evenimente, la voluntariat, la grupuri de inițiativă, la fundraising –, observi rapid că cea mai mare problemă e că nu ai capital uman. „Lumea a rămas cu ideea asta, că e un oraș mort, și nu ies din ea. Sunt blazați și nu participă nici la evenimentele alea puține, câte sunt”, spune Oana Frențiu despre filmul Tata mută munții, pe care l-au proiectat pe un mega ecran anul trecut, alături de echipa filmului, și au venit 17 oameni, dintre care vreo 7 erau invitați.

Că problema Reșiței din prezent e strâns legată de pierderea simțului civic și a implicării spune și Andrei Szabo, care a pornit acum 21 de ani Euroland Banat, un ONG care-și propune să recupereze memoria patrimoniului industrial prin educație și reconversie artistică, cu grijă pentru mediu. 

Andrei Szabo în clădirea școlii Pittner
Andrei Szabo, președintele ONG-ului Euroland Banat, pune umărul la reabilitarea Școlii Pittner vorbindu-le elevilor despre istoria locului și importanța patrimoniului pentru viitorul orașului.

Acum șapte ani, a găsit clădirea veche a Școlii Pittner în paragină, cu tavanul în risc de prăbușire deasupra celor patru familii vulnerabile care locuiau acolo. Construită în secolul XIX, pe Strada Furnalelor nr. 13, casa învățătorului Pittner a fost și școală pentru generații întregi, până în 1948, când a fost naționalizată. După ce-a consultat arhitecți care i-au spus că-i patrimoniu de clasă B și ar putea fi restaurată, a atras atenția primăriei. Argumentul lui a fost că reabilitarea casei ca un centru cultural multifuncțional – cu muzeu, cu ateliere și evenimente – ar putea revitaliza toată zona din apropierea fostelor uzine. Dar nu s-a întâmplat nimic. 

Anul următor, după alegeri, a încercat și cu noua administrație, fix după ce Popa spusese public că Școala e o ruină și trebuie demolată. Szabo s-a dus la primărie cu arhitecți care au explicat cât de important ar fi pentru patrimoniu și turismul cultural să salveze totuși clădirea, iar primăria a cedat. 

Cu toate astea, lucrurile nu s-au mișcat până n-a venit în echipa primarului Dorinel Hotnogu, care s-a ocupat de mai toate inițiativele culturale de anul trecut, sub umbrela „250 de ani de industrie reșițeană”. Mai încercase să-i repare acoperișul și pe vremea în care a fost viceprimar, dar n-a avut susținere. De data asta însă, a găsit o linie de finanțare potrivită pentru salvarea școlii și a pus cap la cap o echipă. (Deși proiectul a fost aprobat în toamna lui 2020, acum se licitează lucrările a doua oară, pentru că au primit prețuri prea mari de la ofertanți.)

E exemplul clasic de situație în care degeaba ai putere, dacă n-ai parte de bunăvoință, și degeaba ai bune intenții, dacă n-ai puterea administrativă de-a prioritiza inițiative.

Parteneriatul cu Primăria nu-l oprește însă pe Szabo să fie critic cu ea. Crede că Popa se laudă prea tare când încă e de lucru în oraș și că se înconjoară numai cu yes man-i. Faptul că a construit încă o grădiniță și a amenajat terenuri de sport în zone în care se află deja licee sau școli cu curți de sport îi arată că viziunea integrată cu care se mândrește primăria are gropi.

„Chiar era nevoie de încă o grădiniță, avem copii pentru ea? De ce nu am folosit una dintre clădirile școlilor care mai au o singură clasa I, una de a II-a și tot așa? De ce nu le comasăm?”, se întreabă retoric Andrei, care ar vrea să vadă că se iau și decizii complicate, dincolo de îmbătarea cu străduțe renovate. Răspunsul și-l dă singur: „Pentru că și cadrele didactice și-ar pierde jobul și nimeni nu vrea scandalul ăsta.”

Deși nu toți sunt la fel de fervenți ca Andrei, chiar și cei care-mi spun de bine despre schimbările din ultimii ani adaugă și-un „nu zic, o avea și primarul ăsta păcatele lui…”. E o înlocuire a obștescului „a furat, dar a și făcut”, atunci când ai de-a face cu un multimilionar fără dosare penale. Pentru că ar fi nefiresc să crezi orbește în primarul tău, indiferent că este cel care a dus o fabrică de paste de la zero la 20 de milioane de euro cifră de afaceri. După 33 de ani de deziluzii, cei mai mulți localnici se bucură de promenade și se dau cu bicla gratuit, dar iau totul with a grain of salt

Mută mai întâi munții mici 

E greu de spus care-i cel mai ambițios proiect al actualei administrații, pentru că toate se leagă. Dar reconversia funicularului, cu piste de biciclete și pasarele pietonale, e o candidată perfectă pentru „scenariul SF”.

Dincolo de semnificația funicularului în istoria orașului și de valorificarea lui turistică, argumentele sunt cât se poate de pragmatice, cum e și primarul Popa. Vrea să le dea oamenilor o scuză să lase mașinile acasă și să ajungă totuși rapid dintr-o parte în alta a orașului, pe jos sau cu bicicleta, cu opriri în zona industrială sau la mall, când va apărea.  

Când îi întreb pe oameni pe stradă ce părere au despre acest plan, râd sau se încruntă, iar cei bătrâni îmi povestesc „ce tare mai râșnea măgăoaia” când erau ei mici. Nimeni nu pare pregătit să viseze la pietonale suspendate, pentru că nevoile lor sunt tot cele de la baza piramidei – străzi, locuri de muncă, parcuri.  

„Frumos, vă felicit, dar când face dl primar și BL2A la Intim, plătim și noi impozit, uitați-vă și la noi” – așa sună multe dintre comentariile pe care administrația le primește pe pagina oficială, Deschide Reșița. Tot acolo sunt și cei convinși că investițiile Primăriei, mai ales cele în domeniul schiabil din Munții Semenic, sunt menite să-i favorizeze afacerile – pensiunea Casa Baraj de pe pontonul lacului Văliug sau hotelul Gasthof Tirol, deținute de familia Popa. 

Popa știe criticile pe de rost și repetă că afacerile există acolo încă din 2004; mai mult, de când e el primar, Reșița a devenit proprietara domeniului schiabil, după un schimb de terenuri cu Romsilva, deci e principala beneficiară a încasărilor de acolo. 

Indirect, sigur că vor beneficia și pensiunile lui, care atrag anual mii de turiști, însă tocmai ca să evite acuzațiile fățișe, Popa a donat anul trecut Primăriei un ski lift și o instalație de înzăpezire. „Ca să evit un conflict de interese moral, nu legal, am donat. Mai mult decât atât ce poți să faci?”

Tot ca să câștige încrederea oamenilor, a mutat în ultimii ani munți mai mici, dar vizibili, meniți să-i convingă că va muta, în beneficiul orașului, și Everestul. 

Bărbați stau pe bănci în centrul civic al orașului.

De exemplu, în Centrul Civic s-au schimbat dalele și stâlpii de iluminat, s-au refăcut aleile, s-au pus alte bănci, mari, ca niște semilune alungite, și spații verzi perene.

Într-un capăt de pietonală a apărut și un skate park, care se umple în weekend de trotinete, iar malul stâng al Bârzavei a primit o promenadă cu pistă de biciclete.

Bicicliști folosesc banda de lângă canal.

În plus, se renovează școli și grădinițe, se adaptează inclusiv toaletele pentru persoane cu dizabilități, iar în unele curți se pun și panouri fotovoltaice. 

„Nu mi-a venit să cred că avem în sfârșit ușă la baie”, mi-a zis o liceană. „Și hârtie igienică, și săpun; bine, hârtia durează cam până la 12.” În plus, le-au renovat tribuna și au pus gazon. „Curtea școlii te face să uiți că trăiești într-un oraș post-industrial.”

Nu prea poți să ratezi nici muralele sau blocurile reabilitate. Într-o mare de cutii gri, din care-ți mai sar ici-colo în ochi foliile de pe termopane, răsar blocuri turn cu balcoane verzi sau portocalii sau galbene. Reabilitare înseamnă termoizolare, refacerea acoperișurilor și înlocuirea geamurilor, iar uneori include refacerea instalațiilor electrice sau lifturi noi. 

Primarul e sincer – i-a păsat mai puțin de termoizolare ca factor care reduce costurile de încălzire a locuințelor și mai mult de schimbarea la față a blocurilor, ca să nu te mai lovească tristețea lor de cum intri în oraș. E conștient și că intervențiile estetice sporesc încrederea oamenilor în echipa lui, pentru că văd că „se face” și, în consecință, nu-l mai privesc cu atâta îndoială, cum au făcut-o în primul mandat. 

Un loc de joacă nou lângă o clădire cu pereții pictați cu animale
Ca să le arate că „se face”, administrația locală a reabilitat încă din primul mandat blocuri, străzi, promenada de pe malul Bârzavei – lucruri mici, dar care țin de calitatea vieții.

Pentru el, succes înseamnă să vadă puzderie de copii la locurile de joacă pe care le-a creat cu cap, din materiale care nu se strică după doi pumni și două picioare. Succes înseamnă să vadă oameni cu biciclete și trotinete pe piste, oameni pe promenadă, oameni zâmbind. Succes are deja. 

Încă de la început s-a gândit că n-o să stea mai mult de două mandate la butoane, pentru că i se pare că trebuie să „stay hungry”, cum zice Steve Jobs. Iar munca în administrația locală, dacă o faci bine, „te usucă și ajungi să nu mai ai idei și să nu fii eficient”. În același timp, dacă nu o să găsească un tânăr sau o tânără care să-i ia locul și să-i continue proiectele, se va vedea obligat să mai stea și al treilea mandat, ca să nu lase Reșița în plin șantier. 

Unde sunt comunitățile vulnerabile în Reșița lui 2030

Dacă vrei să înțelegi cât de profund se schimbă un oraș, vezi ce se face pentru zonele lui mărginașe – zice un proverb inventat de mine în timp ce mă scăldam în ciripit de păsărele în centru și mă gândeam cum o fi să locuiești într-un oraș fără flat white, dar cu panouri fotovoltaice. 

Reșița are mai multe zone dezavantajate, adică izolate de transportul public sau supraaglomerate, în care trăiesc oameni fără acte sau fără venituri stabile, care au abandonat școala ca să câștige un ban și care cresc copii în risc de abandon școlar. 

Ele sunt rezultatul boomului industrial din anii ’70, dar și al restructurării uzinelor post-Revoluție, când mulți oameni au rămas pe drumuri. Acum, aceștia locuiesc în foste colonii de muncitori, unele aflate în proprietatea administrației, sau în adăposturi improvizate. „Ani de zile au fost tratați ca o masă de manevră”, spune Popa, care e convins că tot fondurile europene le vor schimba și lor viața.  

Cinci dintre zonele dezavantajate sunt cuprinse în Strategia de dezvoltare locală a zonelor urbane marginalizate creată de GAL. Cu ea au obținut o finanțare de 7 milioane de euro pentru infrastructură (asfaltarea străzilor și reabilitarea școlilor și a grădinițelor) și mai multe intervenții de tip after-school și consiliere a părinților pentru prevenirea abandonului școlar. 

Totul a început în 2017, când GAL a inventariat nevoi vorbind cu oamenii din comunitate. Ideea era să propună proiecte de impact acolo unde e cea mai mare nevoie – unde oamenii locuiesc înghesuiți, unde nu-s racordați la canalizare și n-au acces la transport public. Din vreo 10 zone analizate de GAL, s-au calificat cele cinci: Mociur, Dealul Crucii, Traian Lalescu, Moara Juracek și Colonia Barajului și s-a estimat că intervențiile vor impacta 19.000 de persoane defavorizate – din totalul de aproximativ 70.000 de reșițeni. 

O casă dintr-unul din cartierele dezavantajate ale Reșiței.
Reșița are mai multe zone dezavantajate, adică izolate de transportul public sau supraaglomerate. Sunt rezultatul restructurării uzinelor post-Revoluție, când mulți oameni au rămas pe drumuri sau în locuințe sociale.

Dat fiind că finanțările europene au criterii stricte în baza cărora sunt selectate zonele marginalizate, există comunități vulnerabile care au rămas pe dinafară; fie pentru că oamenii nu au acte și, deci, nu există, fie pentru că nu s-au declarat romi la ultimul recensământ – și, cum proiectul punctează asta, nu reiese că li s-ar adresa –, fie pentru că ar putea fi obiectul altor finanțări. 

Un astfel de caz e cartierul Câlnic, care a fost însă prins într-un proiect-pilot de reglementare a așezărilor informale, inițiat de MKBT. Obiectivul e ca toate cele 46 de familii din capătul străzii Bistra să intre în legalitate – adică Primăria să parceleze terenurile pe care locuiesc și să creeze un Plan Urbanistic Zonal (PUZ), în baza căruia să poată primi drept de posesie pentru pământ, ceea ce îi va ajuta să aibă ulterior acces legal la electricitate, apă, educație și muncă. După niște întârzieri cauzate de lipsa de resurse umane de la Primărie, PUZ-ul se află încă în lucru, iar Direcția de Asistență Socială speră că oamenii din Câlnic vor avea actele gata prin august. 

Dar sunt și zone marginalizate care au rămas, momentan, complet-complet pe dinafară.

Pe câteva le-am vizitat alături de Flori Nica, asistent social și președintă a Asociației Humanitas Pro Deo, care intervine cu hrană, adăpost și activități în zone defavorizate încă din 1994.

Flori Nica la o întâlnire cu copiii
Flori Nica, președinta Asociației Humanitas Pro Deo, nu știe numele tuturor oamenilor din cartierele pe care le monitorizează, dar îi recunoaște după probleme: „fetița care a abandonat școala”, „mama care nu știe să se semneze la bancă”, „copilul care n-a fost declarat de părinți”.

Una dintre zonele care n-a prins strategia GAL-ului e Secu, un fost sătuc minier devenit cartier al Reșiței după ‘60, când s-au închis minele și unele clădiri au devenit locuințe sociale. Aici, cei care nu-s plecați în Austria la muncă o lună da, o lună ba, lucrează cu ziua; alții n-au acte de Reșița și n-au cum să acceseze beneficiile care li s-ar cuveni. 

Din centru până acolo am făcut vreo 20 de minute cu mașina – cam cât îți ia să traversezi tot orașul pe verticală. De la șosea am virat pe un drum deluros de pământ; după câteva minute, casele îngrijite s-au rărit, iar în mijlocul străzii s-a format un șanț în care ajung deșeurile – inclusiv dejecțiile umane. 

În capătul străzii se află o comunitate de romi, segregată chiar în interiorul acestei segregări. Din cele 10 familii care trăiesc în locuințe sociale, patru au toalete, în timp ce restul își fac nevoile în pădure. 

Dar chiar și cei care au toaletă au probleme, pentru că instalația e provizorie – „socru-miu trage apa la el și-mi ajunge mie-n casă”, îi spune o mamă asistentului social de la Humanitas Pro Deo. Flori știe că cei care furnizează apă potabilă și canalizare în județ au întârziat cu lucrările și a făcut deja petiții ca să se rezolve. Pentru că nu există canalizare, nici primăria nu poate veni să asfalteze, spune ea, ca oamenii să ajungă mai ușor la șosea, unde circulă un microbuz.

După mai multe telefoane și tot soiul de asigurări că situația va fi remediată curând, ne-am dus să vedem una dintre zonele care a prins loc în strategia GAL-ului: pe Dealul Crucii, unde șantierul va începe în mai. 

De pe șoseaua principală am virat pe o străduță care urcă pe lângă TMK până-n deal, unde locuiau muncitorii de la uzină pe vremuri. Pe aici nu circulă niciun autobuz și nici taximetriștii nu se-ncumetă să intre, pentru că nu vor să-și distrugă mașinile. Drumul e atât de îngust și de încârligat încât trebuie să claxonezi precaut înainte să intri în orice curbă. Strada se-nfundă într-un munte de zgură eliminat în ani de zile de Combinat. 

Fiecare rafală de vânt înseamnă zgură plimbată de colo-colo, inclusiv în casele oamenilor și în ochii puștilor care se joacă cu mingea pe stradă. 

Flori o recunoaște pe una dintre fete și o întreabă dacă mai merge la școală. E principala ei grijă, pentru că școala e singura lor șansă. Apoi îl întreabă pe un tânăr de 19 ani, care-i spune că dă cu târnăcopul prin cimitire, de ce nu vrea să se înscrie la învățământul dual. „Dacă n-am învățat carte…”. Flori îi spune că nu e prea târziu și că, la colegiul tehnic, unde există învățământ dual, ar primi 400 de lei bursă și ar mai învăța și o meserie, direct la o firmă, care ar putea apoi să-l angajeze. 

Tânărul nu pare încântat, dar dă din cap – mai degrabă ca s-o mulțumească pe Flori. Ea le cere numerele de telefon amândurora, ca să mai insiste. Le spune că nicio muncă cinstită nu e o rușine, dar că trebuie să se gândească și la perspective. Ce le-ar plăcea să facă? 

Flori nu le știe numele, dar îi recunoaște după probleme: „fetița care nu s-a mai dus la școală”, „mama care nu știe să se semneze la bancă”, „copilul care n-a fost declarat de părinți”. E recunoscătoare că există din ce în ce mai multe proiecte care includ și comunitățile vulnerabile, dar nu-i place că trebuie să-i trateze pe oameni ca pe statistici și să-i pună să semneze pentru un pachet de mâncare sau o participare la vreo activitate. 

Cel mai avansat șantier al finanțării GAL pentru comunități defavorizate se află în cartierul Mociur, unde administrația speră că Reșița 2030 își va muta centrul, odată cu mallul și parcul acvatic și hotelul, care vor apărea pe fosta platformă industrială. Ar fi o schimbare la 180 de grade într-un loc pe care presa l-a numit „cartierul-ghenă” sau „bomba socială”.

Acolo, până la finalul anului trecut, în două cămine de locuințe sociale cu 180 de garsoniere trăiau 190 de familii.

Un bloc din cartierul Mociur
Cartierul Mociur, zis și „cartierul ghenă”, e acum un șantier. În Reșița lui 2030, în care va apărea un mall pe fosta platformă industrială din zonă, Primăria speră că acesta va deveni noul centru al orașului.

După ce oamenii au fost relocați în alte cămine și locuințe sociale ale primăriei, un bloc a fost demolat, iar al doilea urmează să fie recompartimentat – din 90 de camere vor să obțină 50 de apartamente: 12 garsoniere, 28 apartamente cu 2 camere și 10 apartamente cu 3 camere. În 2024, în ele ar trebui să se întoarcă familiile în care cel puțin unul dintre membri are job, copilul merge la școală, iar dosarul lor arată că n-au avut conflicte cu vecinii. Ceilalți vor rămâne acolo unde le-a găsit loc Direcția de Asistență Socială a Primăriei. 

Teoretic, 50 de familii vor începe o viață mai bună. Practic, 140 de familii rămân, momentan, cu aceleași probleme – la care s-a adăugat și o trambalare.  

De restul oamenilor în nevoie din Reșița se ocupă tot Direcția, în colaborare cu trei organizații. Una oferă servicii de tip after-school, masă caldă și activități de voluntariat și anti-discriminare, alta face consiliere și cursuri de calificare. Scopul tuturor e să ducă adulții la muncă și copiii la școală.

De când a venit Popa la primărie, Direcția s-a restrâns, de la 173 de angajați, la 58. Dintre ei, 50 sunt oameni de teren – într-un oraș în care GAL a estimat 19.000 de locuitori vulnerabili numai în strategia lor de dezvoltare locală a zonelor urbane marginalizate. În realitate sunt vreo 25.000, estimează directoarea Direcției, Lidia Roșianu. 

Deși numărul angajaților a fost redus la mai puțin de o treime, proiectele Direcției s-au înmulțit. E chiar prima oară în 20 de ani când Direcția e implicată direct în accesarea fondurilor europene. Asta înseamnă că e mai multă muncă, pe care o fac toți cei rămași, fie că e scris de proiecte sau cărat paleți. Roșianu spune însă că se descurcă. „Am rămas cu oamenii cu adevărat dedicați, care se implică indiferent de oră.”

Tot de la venirea lui Popa a început să scadă și numărul beneficiarilor de ajutor social; de la 176 în 2016 la 60 în prezent. „I-am dus de mânuţă la agenți economici”, a spus Popa în presă. Din cei 116 care au dispărut din statistică, doar 28 s-au angajat. 66 au rămas fără ajutor – fie pentru că au refuzat joburi, fie pentru că au refuzat să facă muncă în folosul comunității –, 21 au decedat, iar 28 au fost ajutați să-și facă dosar pentru dizabilitate și pensionare. 

Ce nu se spune însă e că e mai complicat de-atât să ai grijă cu adevărat de comunitățile vulnerabile, abandonate de societate an de an. 

De pildă, doar 30% dintre cei din comunitățile vizate de strategia GAL au absolvit opt clase, ceea ce înseamnă că e greu să le găsești locuri de muncă pe o piață care cere sudori, bucătari, topitori, lucrători în confecții sau inginerie. În plus, aproape 50% dintre cei din Mociur și Dealul Crucii au dizabilități sau boli cronice care le îngreunează activitatea zilnică. 

„Primăria nu are, momentan, o abordare integrată pentru eradicarea sărăciei, ci doar o suită de proiecte – pe unele le face prin finanțarea GAL, altele prin finanțare proprie”, spune Marina Batog de la MKBT, care crede însă că e firesc să-ți canalizezi eforturile în primă instanță în jurul lucrurilor care se pot rezolva mai repede și care pot aduce oamenii împreună, ca să se dedice, ulterior, lucrurilor cele mai grele. „Deși toate proiectele contribuie, nu sunt suficiente, pentru că problemele sunt structurale; însă nu e timpul pierdut.”

O stradă din cartierul Câlnic
Unul dintre cartierele defavorizate ale Reșiței este Câlnic. Acolo locuiesc și oameni cu vile, și oameni care lucrează cu ziua sau care așteaptă să le fie parcelată așezarea informală, ca să poată avea posesie asupra terenului pe care locuiesc.

Probleme structurale înseamnă că cei mici nu-s sprijiniți să meargă la școală, cei care merg învață în școli segregate, din care prea puțini ajung în clasa a V-a, iar adulții trăiesc cu tot felul de afecțiuni, pentru că n-au obiceiul de a merge la medic, iar sistemul nu e construit astfel încât să meargă după ei.

Deși sărăcia nu e neapărat neglijată la Reșița, nu e tratată nici cu suficientă viziune. În Strategia integrată de dezvoltare urbană 2022-2030, de pildă, în care Reșița apare ca „oraș butic” în care vrei să locuiești, nu apare nicăieri problema majoră și greu de rezolvat a orașului – sărăcia. 

Tinerii știu că un oraș ideal depinde de oameni

„Deschide ochii”, „acceptă un nu”, „depășește-ți limitele” – îmi spun câteva mesaje scrise pe tăblițe colorate când dau să urc la Mansarda, porecla Centrului de tineret și voluntariat Reșița, acum găzduit de o fostă grădiniță. S-a mutat recent dintr-un bloc, pentru că la finalul anului trecut a început reabilitarea lui. Primăria vrea să-l transforme într-un hub pentru activități comunitare, unde să aibă sediu mai multe ONG-uri.

Printre cutii cu căni din ceramică făcute de tineri, mese de fussball și afișe despre evenimente am găsit-o pe Daniela Lupșan, o tipă fâșneață de 59 de ani, cu părul tuns scurt, alb. De aproape 20 de ani coordonează acest centru, inițiat de Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Caraș-Severin și sprijinit de Primărie, unde învață vreo 50 de puști să scrie adrese, să picteze pe față, să-și exprime punctul de vedere, chiar dacă-i contra curentului. 

Dana a ajuns aici după disponibilizările de la Combinatul Siderurgic, deși nu avea nicio pregătire sociologică sau de asistență socială, cum ar fi normal azi. S-a format din mers și cu ajutorul a tot felul de schimburi de experiență. 

Portretul Danielei Lupșan
Daniela Lupșan coordonează centrul de tineret Mansarda, unul dintre puținele locuri din Reșița în care liceenii se strâng pentru socializare, voluntariat sau proiecte non-formale.

De când cu pandemia, îi vede pe tineri și mai interiorizați și izolați. Majoritatea vor să plece cât mai repede din oraș, iar cei care n-ar vrea să facă o facultate, ci să se angajeze direct, n-au curajul s-o spună. Toți sunt terorizați de teste, olimpiade, Bacalaureat. „Nu se opresc din goana asta să experimenteze, să încerce, să vadă ce le place cu adevărat”, spune Dana, care a învățat de la fiul ei cât e de important ca fiecare dintre noi să facă asta. El a trecut prin trei facultăți și acum trăiește dintr-o pasiune – biciclitul. 

Spre descoperiri încearcă să-i împingă la Mansarda, unde invită oameni din diverse domenii să țină ateliere, dar și să le vorbească despre cum un eșec nu e un capăt de țară. Au întâlniri marțea și joia, iar azi se văd cu mine. Sunt curioasă ce le place și ce nu le place la orașul lor, ce-ar vrea să se schimbe.

„Îmi place că-i liniștit și ai unde să petreci timp în natură”, spune o fată de 16 ani, în tricou cu Metallica. „Mai avem câte un concert, vara, dar orașul stă cumva în loc. Chit că încercăm să ne scoatem din asta cu facem aia, aducem pe nu știu cine, nu e o evoluție, e de moment. Pe termen lung nu e nimica.”

„Majoritatea populației e îmbătrânită și e destul de greu să facă să prospere un oraș care îi mort, post-industrial”, spune o altă fată. Nu-i place că mulți încă se raportează la Reșița ca la orașul ăla care s-a dezvoltat pe baza industriei, iar dacă industria nu mai e, gata, nu mai are cum să se dezvolte. „Nici măcar nu explorează ideea…”

„Reșița tot promite, dar nu face”, spune o fată de 18 ani care vrea să devină neurochirurg. „Vrea să facă un nou spital, dar nici pe alea existente nu le ține cum trebuie.” O completează o colegă: „Până nu pun cărămidă peste cărămidă, eu nu cred în promisiunile lor.”

Deși îmi răspund mie, construiesc una pe răspunsul alteia și se aud gândind cu voce tare.

„Se vede progresul, dar dacă te duci la oameni să-i întrebi, o să zică tot că nu s-a făcut nimic”, spune o altă fată despre străzi, centru și liceul ei, Colegiul Național „Traian Lalescu”, unde s-au schimbat geamuri, bănci, s-au scos caloriferele, s-a pus sistem de ventilație în tavan, hârtie igienică la baie și fotovoltaice în curte.

Replica ei îmi amintește de domnul Mitică, care face taxi informal cu dubița lui, căci pensia de 1.500 de lei nu-i ajunge. Și el mi-a spus că foarte multe ar trebui să se schimbe în oraș, că fiecare Primărie pune la cârmă oameni care trag doar pentru ei, că nimeni nu se gândește la cei ca el – un pensionar văduv, cu copiii plecați în străinătate. Într-o zi au venit niște băieți de la Primărie să-l întrebe ce ar avea nevoie să fie mai bine, dar el n-a vrut să le răspundă, i s-a părut o bălărie. „Păi, stai în orașul ăsta și nu știi ce merge prost?”

La Mansarda, fetele sunt mai conștiente de sine și văd ce prejudecăți le faultează. 

O întâlnire a liceenilor de la Mansarda.
Pentru liceenii de la Mansarda, orașul ideal e verde, are multe galerii și oportunități de dezvoltare personală, dar are mai ales oameni care vor să-l facă ideal.

„Avem gândirea aia că suntem Reșița, la noi nu se poate, noi nu știm aia, n-are cum să fie de valoare dacă se află în Reșița”, spune cineva și toată lumea dă din cap a aprobare.

Unii dintre tinerii de la Mansarda au fost chemați la consultări la Primărie, ba pentru brandul de oraș pe care îl construiește, ba pentru proiecte punctuale pentru tineri. „Dar ne simțim intimidați de situațiile alea”, îmi spun. „Pentru că nu te-a ascultat niciun adult cu adevărat până acum, dai răspunsurile pe care crezi că vrea să le audă.”

Dana simte nevoia să intervină, ca om care stă în ședințe la Primărie și știe cât de mult contează pentru Popa cuvântul lor: „Un cuvânt pe care îl spune un tânăr e mai important decât o grămadă de funcționari din jurul lui care-l lingușesc”. Numai că nici tinerii n-au modele de responsabilitate civică în jur, ca să răspundă imediat la astfel de invitații. 

Așa că i-am întrebat și eu, mai puțin intimidantă, ce ingrediente ar avea orașul lor ideal. S-a zis „oraș verde, fără mașini”, „cu locuri de dezvoltare personală, muzee și galerii”, „cursuri și mai multe secții la facultate”, însă două răspunsuri au pus punctul pe i.

„Un oraș cu o comunitate unită de oameni înțelegători, care fac lucruri împreună.”

„Oamenii să aibă dorința de a-l face ideal.”

Mi-au amintit de piesa de teatru pe care o văzusem cu câteva zile înainte. Secretul fericirii se întoarce la Reșița vorbește despre schimbările orașului și despre generațiile care trag de el ca să se potrivească propriului scenariu de viață – înapoi la măreția metalurgică sau înainte, la mall.

„Toată lumea vorbește, toată lumea clevetește, dar nimeni nu-și pune o simplă întrebare: ce anume face un oraș să trăiască, să fie viu, să pulseze de viață?”, spune o replică din piesă. 

Clădirile? Politicienii? Sistemul? Dealurile? Oamenii?

Cu siguranță oamenii. Numai că să revii sau să nu pleci deloc dintr-un oraș ca Reșița implică și niște sacrificii. Sau cel puțin o dilemă interesantă, pe care o are și Mădălina Gligor, membră a Mansarda și studentă la actorie la Timișoara.

Mădălina știe că dacă s-ar întoarce acasă ar fi cea mai populară actriță, ar juca super mult – și asta ar bucura-o; ar face lucruri pentru comunitate, poate chiar ar reuși să deschidă o secție de teatru la facultate sau măcar o școală privată. Dar, în același timp, „m-aș sacrifica, pentru că asta ar însemna că nu am încercat niciunde altundeva, că m-am întors în bula mea unde e cald și bine, unde merg la sigur. Dar dacă peste 10 ani o să mă întreb cum ar fi fost dacă?”

Încrederea trebuie să devină contagioasă

M-am întors în București pe 7 aprilie, în ziua în care opt autocare cu peste 400 de angajați ai TMK Reșița și TMK Artrom Slatina au ajuns în fața Guvernului. „Vrem să muncim, nu vrem să cerșim”, „băncile, cămătari cu acte în regulă” sunt câteva dintre mesajele de pe pancartele ridicate pentru camerele de filmat. 

După două săptămâni de proteste, care le-au adus ameliorări, dar cu lingurița, oamenii au cerut derogarea totală de la sancțiunile impuse în urma războiului pornit de Rusia. Adică să poată încheia contracte, să plătească furnizorii, să livreze marfa care stătea blocată în porturi. 

ANAF le-a dat ce au cerut, dar doar pe o perioadă de 60 de zile și cu o condiție: un reprezentant al statului să supervizeze, ca membru cu drept de veto în consiliul de administrație al companiei, toate plățile și livrările de marfă, ca să fie evitat orice contact cu Rusia. 

Unii o văd însă tot ca pe o victorie mică, vremelnică. Să trăiești 30 de ani cu drobul de sare deasupra capului e mult și poate că teama are nevoie de tot atâta timp ca să poată lăsa locul încrederii; sau poate că nu mai dispare niciodată. 

Un porumbel zboară pe lângă un bloc

E ce trăiesc și reșițenii când privesc planurile lui Popa. Când te apuci de proiecte mărețe de regenerare, care durează zeci de ani, „pleci cu reticența comunității în cel mai bun caz”, după cum a spus, la o masă rotundă unde Reșița a fost studiu de caz, o reprezentantă a dezvoltatorului imobiliar care va face mall și aquapark în oraș. „Pleci de la un statut de companie care a furat industria și umple țara de malluri.” 

Nu poți contrazice părerea asta decât prin dialog îndelungat, constant, care îi implică pe toți, ceea ce uneori iese, de multe ori nu prea. Important e să continui. Pentru că, la un moment dat, consecvența unora va slăbi reticența altora. Iar dacă fiecare se ocupă de bucățica lui, s-ar putea să avem o nouă Oradea peste 10 ani. Care nu e nici ea perfectă, dar cine e? 

Până la funiculare și furnale reconvertite, Reșița a început să se uite în oglindă, să-și chestioneze aspirațiile și să miște lucruri mici, dar vizibile, care generează niște mândrie locală și aduc oameni laolaltă, în așteptarea efectului de fluture. Și, poate cel mai important, orașul și-a întrebat locuitorii ce vor și a înțeles că bătălia adevărată se dă pentru încredere. N-o să vină imediat, dar trebuie să începi de undeva.  

3 comentarii la Reșița SRL

  1. Cread ca ati nimerit titlul, dar nu in tonul prezentat in articol. In articol se vorbeste despre viitorul Resitei, niste proiecte ca nu s-au materializat. Vreau sa completez informatia cu putin trecut si prezent.

    Resita srl sunt oamenii lui Ioan Popa plantati in functii publice de conducere. Oana Borza este fiica consilierului local Alexandru Borza, fost partener de afaceri cu Ioan Popa la MonteBanato. Dna Borza a ajuns din sotie de administrator de cafenea si administrator de sala de fitness director la Primaria Resita. Colega ei, Dana Manta, aceeasi poveste.

    Singura constructie terminata recent este blocul de locuinte detinut de primarul Resita, Ioan Popa, impreuna cu presedintele Consiliului Judetean Cara-Severin, Romeo Dunca. Cand erau restrictii in pandemie, pe santierul lor nu era nicio restrictie. Mai bizar, cand se facea reclama in media locale pentru aceste apartamente detinute de primar si presedintele CJCS, Primaria Resita cumpara apartamente de la resiteni. Se luau apartamente din piata si se ofereau apartamente in constructia celor doi!

    Fostul administrator public al judetului, Tinu Vidaicu, pus de Dunca, e un dj din Timisoara. Da, un DJ, care pune muzica la pontonul de la Valiug, detinut de familia lui Ioan Popa, ajuns in administratie pe un salariu mare cat timp clubul era inchis in pandemie.

    O parte din cei prezentati ‘ciupesc’ bani de pe la ONG-urile unde activeaza. Daca va uitati la cheltuielile de protocol ati spune ca se imbuiba o armata cu saratele si apa plata la cati bani se scurg pe acolo.

    E un business grozav sa fii prietenul lui Ioan Popa si Romeo Dunca, si sa lucrezi in administratia publica locala. Nu faci multe, primesti salariiu de manager de multifunctionala si apari in presa nationala ca salvator de oras. Sper sa faceti un update la acest articol cand vor fi dosare la DNA.

  2. Am uitat sa mentionez ca baiatul de la Fonduri Europene are casa pe aceeasi strada cu un alt consilier local PNL. Ambii au primit cadou o asfaltare de strada cand sunt multe alte strazi prioritare neasfaltate si care nu vor vedea asfalt prea curand. Mea culpa pentru greselile din comentariul precedent. Sunt pe mobil si iritat de textul dvs care e o reclama nejustificata.

  3. Acesti ‘salvatori ai Resitei’ sunt bugetarii de lux de pe Barzava. Nu intamplator sunt in cea mai buna perioada financiara a vietii lor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.